Sandrino GAVRILOAIA: Interviu cu scriitoarea Francisca Stoleru din Haifa

„Nu poți trata trupul unui om fără a te apropia de sufletul lui” este profesiunea de credință a scriitorului-medic Francisca Stoleru din Israel.

Francisca Stoleru s-a născut la Dorohoi și a absolvit Facultatea de Medicină Generală din Iași în 1960. După cuvenita stagiatură efectuată într-un sat din Bucovina, ajunge la Spitalul Municipal din Constanţa. În 1971 a emigrat în Israel unde lucrează ca medic de familie la Haifa. Debutează în 2001 cu volumul de proză scurtă „Cuibul de viespi”, publicat la Tel Aviv, urmat în anul următor de un al doilea volum de proză „Vioara cu arcuş fermecat”. Primul roman, „Bulevardul Tomis”, îi apare în 2005, la Bucureşti, la Cartea Românească. Un alt roman, „Migdalul a înflorit a doua oară”, e tipărit de Editura Libra, iar apoi cărțile de proză, lansările și participările la târgurile de carte se succed cu regularitate, în România și Israel. Francisca Stoleru este membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel, al Asociaţiei Scriitorilor Medici din România și al Uniunii Scriitorilor din România. De mai mulți ani se ocupă de Cercul Cultural din Haifa, împreună cu Madeleine Davidshon și Biti Caragiale. (Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional)

***

Sandrino GAVRILOAIA: Când și în ce condiții ați ajuns în Israel? Vă numărați printre evreii vânduți de regimul Ceaușescu statului Israel?

Francisca STOLERU: Am ajuns în Israel în ziua de 3 februarie 1971, după o aşteptare de patru ani de la data depunerii actelor, timp în care am primit câteva răspunsuri negative. În momentul când am putut fi vânduţi, am primit aprobarea de a pleca; mai ales că pentru intelectuali se primea o sumă mult mai mare.

Sandrino GAVRILOAIA: Cât de repede v-ați adaptat noilor realități și cum v-ați descurcat din punct de vedere profesional? Ca absolvent al școlii ieșene de medicină ce ne puteți spune despre medicina românească?

Francisca STOLERU: Am venit în Israel împreună cu soţul, cu o fetiţă de 9 ani şi un băieţel de 3 ani. Eram doi medici tineri, sătui de regimul ceauşist, plini de speranţe, optimişti şi încrezători în forţele noastre. Am intrat la „ulpan” – unde locuiam şi învăţam limba ebraică, iar copiii mergeau la şcoală şi la grădiniţă. Acolo, în ulpan, veneau reprezentanţi ai diferitelor centre medicale pentru a oferi posturi medicilor nou veniţi. Pot să vă spun cu mândrie că cei din România erau cei mai căutaţi. Şcolii româneşti de medicină îi mersese deja faima. Ne-au fost recunoscute diplomele şi am putut alege posturile. Noi, de la început, ne-am îndrăgostit de minunata Haifa, oraşul unde înălţimile muntelui Carmel merg să întâlnească albastrul Mediteranei. Bineînţeles că mai aveam greutăţi cu limba, dar oamenii ne ajutau, erau obişnuiţi cu emigranţii din diferite ţări ale globului (re)veniţi în vechea-noua patrie. Desigur că nu totul a fost „roz”, dar după doi-trei ani, ne simţeam cu adevărat israelieni. În tot acest timp am muncit din greu, dar întotdeauna am fost recunoscători şcolii ieşene de medicină care ne-a pregătit pentru această muncă nobilă, aceea de a salva vieţi omeneşti.

Sandrino GAVRILOAIA: Cum v-ați dat seama de talentul de scriitor? Ca prozator, ce a primat în cazul dvs: amintirile din România sau noua viață din Israel? Câte volume ați publicat până acum?

Francisca STOLERU: E o poveste lungă. Încă din şcoală, din liceu, profesoara de limba şi literatura română a remarcat compunerile mele, pe care mă punea să le citesc cu glas tare în faţa clasei. Mici întâmplări sau personaje de pe stradă mă inspirau. Dar, pe de altă parte, mă obseda ideea de a ajuta oamenii în suferinţă. Aşa că, după bacalaureat, am ales să urmez cursurile Institutului de Medicină din Iaşi, Facultatea de Medicină Generală. Au urmat anii de stagiu la ţară, anii de secundariat la Spitalul din Constanţa, examene, creşterea a doi copii, apoi, plecarea şi munca în Israel. Şi aşa anii au trecut cu iuţeala fulgerului; m-am trezit pensionară, dar cu capul plin de zeci şi zeci de teme, personaje, subiecte, amintiri, atât din România, cât şi din Israel, toate se cereau aşternute pe hârtie. M-am aşezat la computer şi… am început să scriu. Proză scurtă, apoi romane. Am publicat până acum zece volume. În afară de cele amintite de dumneavoastră, au mai apărut, la editura 24:ORE din Iaşi: „Poveşti de adormit părinţii” (2009), „Karin, mon amour” (2012), „Dansatoarea de flamenco” (2014), „Casa de pe Colina Doamnei” (2018), „Glasul roţilor de tren” (2019). Aș vrea să amintesc și „Cutia cu surprize” din Colecţia Opera Omnia Iaşi (2012).

Sandrino GAVRILOAIA: Aveți bune contacte cu scriitorii noștri, în special cu cei de la Iași, filială a Uniunii Scriitorilor din România care, în toamna anului trecut, v-a conferit Premiul „Ionel Teodoreanu” pentru romanul „Casa de pe colină” apărut în 2018. Ca scriitor, considerați că faceți parte din cultura română sau din cea israeliană?

Francisca STOLERU: Eu sunt membră a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel -ASILR- şi am onoarea să fac parte şi din Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iaşi, aşa că e normal să am legături strânse cu scriitori, critici literari, oameni de cultură din capitala Moldovei. Mai ales că Iaşiul este oraşul studenţiei mele, locul în care mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţii. Cele mai multe volume le-am editat la Iaşi, editori fiind poetul Adi Cristi şi Ana Parteni. Au vorbit şi au scris despre proza mea criticul literar Ion Holban, Mihai Batog Bujeniţă, Cassian Continue reading „Sandrino GAVRILOAIA: Interviu cu scriitoarea Francisca Stoleru din Haifa” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Povești noi pe strune de străvechi alăute

În deceniul care a urmat acelui cumplit război când şi conceptul de umanitate a fost compromis, viaţa oamenilor, deşi se făceau eforturi uriaşe de normalizare, era încă însoţită zilnic de o sărăcie generalizată, de lipsuri şi nevoi de tot felul, dar şi de insecuritatea socială specifică schimbărilor de regim. Tocmai acest climat de insecuritate era cel ce inducea un fel de spaimă interiorizată, iar culoarea predominantă a lumii în care trăiam părea a fi cenuşiul.

Ei bine, exact în acest decor, o fetiţă dintr-un orăşel nordic al României citea fascinantele poveşti ale Şeherezadei, acela acompaniate de murmurul dulce al lăutelor, şi îndrăznea să viseze. Visa frumos, în culorile vii ale misteriosului orient, aşa cum le înţelesese ea din lecturi, iar pentru asta era răsplătită uneori cu o vizită în peştera lui Ali Baba de unde alegea, sfioasă şi cuminte, cea mai modestă bijuterie din argint: o broşă sau o pereche de cercei…

Tot în această vreme, undeva într-un orăşel aflat mult la sud, un băieţel, pe timpul vacanţelor, stând la umbra mai mult închipuită a unui prun, citea şi el aceleaşi minunate poveşti, însă visurile lui erau cumva altfel trăite în ceea ce acum am numi astăzi virtual. El era prieten cu Aladdin şi zburând pe covorul fermecat al acestuia aduceau bucurii şi dreptate unor oameni sărmani şi amărâţi.

Pentru copii, aripile fanteziei sunt mult mai mari decât ale legendarei păsări Rock, iar între realitate şi imaginaţie delimitările mult mai flexibile, aşa că, de multe ori visele lor sunt suportul unor transformări incredibile de-a lungul timpului. Realist vorbind, era imposibil ca aceşti doi copii să se întâlnească vreodată. Probabilităţile matematice plasau un asemenea eveniment, în mod sigur, spre limita zero.

Numai că, Logica Superioară, are cu totul alte criterii de calcul şi peste mult, foarte mult timp, pe acele cărări ascunse ale destinului, cei doi foşti copii s-au întâlnit. Erau acum bunici, plecaseră de mult din orăşelele natale, visele lor, într-un fel destul de ciudat, dar cât se poate de concret, se împliniseră, iar ei scriau acum poveşti pe care, poate, vreodată un copil sau chiar un adult cu suflet de copil ar fi putut să le citească şi cine ştie, chiar să viseze…

Cam acestea erau gândurile pline de amintiri nostalgice care mă încercau pe când citeam cea mai recentă carte a bunei mele prietene, doamna Francisca Stoleru, intitulată: „Glasul roţilor de tren” (Editura „24:ORE” din Iaşi. Prefaţă de Ion Holban). Cum scrierile doamnei îmi sunt cunoscute de ani de zile, pot spune că plăcerea şi interesul cu care am lecturat volumul nu au fost o surpriză. Savurez stilul fermecător, elegant şi atrăgător al scrierilor sale, ba aş putea spune că şi tehnica unui realism incontestabil care alunecă subtil spre o altfel de lume, una probabilă, dar destul de puţin posibilă îmi este aproape familiară însă toate acestea nu afectează cu nimic fascinaţia lecturii. Chiar dimpotrivă, ea devine deosebit de captivantă!

Am admirat şi modul în care autoarea nu se în postează în centrul acţiunii ca principal narator ci, cu multă abilitate, introduce un personaj interpus. O tânără studentă, poliglotă, care face zilnic o navetă dus-întors, cam două ore, cu un tren, între două oraşe. Se urcă în tren şi, extrem de discretă, atât de discretă încât pare invizibilă, se aşează liniştită pe un scaun şi ascultă poveştile celorlalţi călători, rostite cu glas tare, în diferite limbi, fiecare având Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Povești noi pe strune de străvechi alăute” →

Paul LEIBOVICI: Casa de pe Colina Doamnei

Citind înlănțuirea de povestiri a scriitoarei Francisca Stoleru am reflectat asupra modului de îmbinare a evenimentelor istorice care au avut loc în estul Europei, pe teritoriile ocupate de armatele hitleriste. Țări precum România a căror regimuri dictatoriale au fost formate din partide antisemite, precum cel al legionarilor.

Un guvernământ, poate mai pro-hitlerist a fost în Polonia. Soarta minorității evreiești a depins într-o măsură destul de mare de modul cum erau executate dispozițiile primite de la Centru (citește:fascist) .

,,Colina Doamnei ,,este un simbol al suferințelor în general și a generaților de evrei din țările împrăștierii- în mod special. Pământurile blestemate și-au găsit drept centru ,,Colina,, -un miez plin de frământări de-a lungul generațiilor, un pământ care nu a cunoscut liniștea, în ciuda așa zisei prosperități. De-a lungul generațiilor – acest pământ străbun, precum stă scris în Biblie, a stat sub stăpâniri străine: Romanii, Imperiul Otoman, Mandatul Englez.

Împletirea suferințelor evreilor din țările împrăștierii, speranța acestora la revenirea pe pământul strămoșesc –aceasta e simbolizată armonic de suferințele până la moarte a celor care au stăpânit ,,Colina Doamnei,, . Momentele de ,,fericire,, ,,bogăție,, erau doar visuri care se spulberau în vuietul nebunesc al unor vremi tulbure. Generații după generații au împodobit Casa de pe Colină cu cele mai prețioase mobile, covoare, tablouri cât și arborii, grădina cu flori de sezon deținătoare de parfumuri fine. Toate îmbătau simțurile proprietarilor. Înconjurați de slugi credincioase, patronii se lăsau legănați în bogățiile materiale-vremelnice. Cel care clădise prima vilă a fost un comerciant bogat Ybrahim –cu cele trei neveste.

Departe de ,,Pământul Sfânt,, unii dintre evrei se lăsau și ei amăgiți de ,,viața îmbelșugată,, dar masele-slugile erau în suferință. Și când a început să se reverse puhoiul murdar –antisemitismul-evreii au devenit o ,,masă, ,,o victimă,, . Atunci Dorohoieni au fost mânați, precum vitele spre lagărul ,,Transnistria,, unde bolile, jaful, mizeria și foametea și-au pus pecetea.

Diversitatea tablourilor-scenelor zugrăvite cu dibăcie scriitoricească, poartă lectorii prin medii diferite, cu personaje excelent prezentate. Francisca Stoleru –este o scriitoare echilibrată, o pictoriță desăvârșită a mediului în care eroii își desfășoară acțiunea. Chiar din primele pagini, tabloul orașului Haifa cu personajele arabe precum Ybrahim, negustorul și cele trei neveste –un tablou zugrăvit cu măiestrie. Tablou care are darul de a introduce cititorii în atmosfera vremilor îndepărtate. Frază după frază, pagini în care eroii romanului –oameni cu mentalități diferite, dau glas rând pe rând sentimentelor, atât prin acțiunile lor,prin limbajul de care se folosesc, creând o atmosferă în ritm crescendo, dar bine echilibrat. Nu intenționez să repovestesc vreo scenă, rezervând bucuria lecturii celor care, sunt sigur că nu vor lăsa din mână excelentul roman. Amintesc doar, câteva din personajele viguroase. Eroul David –tânărul răzvrătit împotriva părintelui său, care a luat calea emigrării spre Israel-educat fiind de organizația sionistă. Familia de evrei polonezi își caută un adăpost ,deoarece hitlerismul-antisemitismul luând proporții au pornit –lipsiți de orice posibilități materiale spre o altă lume. David și de asemenea mica grupare de evrei polonezi sunt simbolurile suferințelor,presiunilor sociale din acele vremuri tulbure. Capitol după capitol suntem lectori devotați,lectori care nu putem lăsa –pe mai târziu- paginile următoare. Urmărind cu interes evoluția povestirilor, trăirea personajelor suntem frământați, interesați de drumul acestora. Asistăm și adesea trăim noi însăși fiecare moment, numeroasele frământări a personajelor. Ne antrenăm atât în conflictele, suferințele lor dar și în relaxările pe care scriitoarea ni le oferă. Fie scenele din kibuț, fie cele din Anglia sunt bine echilibrate, atrăgătoare. Francisca Stoleru-a căror lucrări literare le-am gustat de-a lungul anilor, a atins prin acest roman o operă cu adevărat de superioară clasă literară.

Sunt absolut sigur că lectorii romanelor D-nei Stoleru, au bucuria de a aprecia acest roman ,,Casa de pe Colina Doamnei,, ca fiind o realizare literară de o deosebită ținută artistico-literară.

Menționez de asemenea, faptul că romanul a fost editat la Iași,

Editura ,,24 de ore,, în condiții grafice de o deosebită calitate. Criticul Ioan Holban, scriind o prefață în care subliniază activitatea literară a scriitoarei Francisca Stoleru.

———————-

Paul LEIBOVICI

Ashkelon, Israel

22 octombrie 2018

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Casa de la răscrucea destinelor

Aşteptam de mai multă vreme apariţia unei noi cărţi scrise de doamna Francisca Stoleru şi, iată că, la începutul acestei toamne mi s-a împlinit dorinţa, semn că Preabunul ştie şi ce şi când să ne dea pentru a nu ne lăsa să cădem în păcatul lăcomiei. Volumul intitulat: Casa de pe Colina Doamnei, apărut la editura 24 ORE din Iaşi, cu o prefaţă de Ion Holban, s-a dovedit fi exact lectura de care aveam nevoie, aceea plasată la limita între realismul concret al cotidianului şi misteriosul necunoscut înconjurător, acel straniu pe care-l ignorăm doar pentru că am fost învăţaţi să luăm în seamă numai ceea ce simţurile noastre imperfecte pot decela.

Şi cum toată povestea se desfăşoară în acel fascinant şi provocator spaţiu pe care noi europenii îl numim Orientul Apropiat, ea ne readuce în minte poveştile celor o mie şi una de nopţi cu parfumul lor special, cu seducţia nedezminţită de trecerea secolelor. Într-adevăr, autoarea plasează în mod absolut firesc întreaga acţiune a cărţii cu precădere în acest spaţiu multicultural, multietnic, ori confesional deoarece numai aici, culorile, sunetele ori aromele descrise pot întregi şi completa în mod fericit peisajul naraţiunii.

Aparent, însă numai aparent, personajul principal pare a fi o casă, una specific orientală, cu grădini, vitralii şi mozaicuri, o casă care îşi începe istoria cu o iubire asimetrică dintre o tânără cu un nume seducător, exotic doar pentru cititorii europeni, Amal, o frumuseţe cumpărată dintr-un bordel din Beirut de un negustor bogat, dar nici prea tânăr şi nici prea arătos, mai mult lacom de tinereţe şi frumuseţe. Cum este şi firesc, această dragoste unilaterală eşuează într-un adulter, iar Amal, conform obiceiurilor, va fi cea care plăteşte, cumplit, cu viaţa. Tamburina cu care îşi acompania dansurile îşi pierde clinchetul senzual şi dispare printre lucrurile din casă. Însăşi casa se încarcă cu un blestem şi intră în ruină.

Doar că, aşa cum se întâmplă adeseori, ruina ei va fi redresată de mai multe ori de personaje venite din spaţiul realismului cartezian al Europei care sunt convinse că ideea blestemului este doar o simplă superstiţie promovată de câteva generaţii de femei din aceeaşi familie care cunoştea povestea de la prima slujnică a soţiei lui Ybrahim, Huda pe numele ei.

Prin casă încep să se perinde oameni veniţi din alte spaţii culturale şi chiar dacă, în mod fatal, găsesc, aparent întâmplător, vechea tamburină şi se înspăimântă de sunetul ei lugubru reverberat de toată casă, nu iau în seamă povestea blestemului, iar acesta loveşte nemilos. Mdeh, suntem, aşa cum am spus, în Orient, iar aici chiar şi poveştile sunt parte din viaţă.

Cu o subtilitate remarcabilă, autoarea perindă în spaţiul casei oameni de confesiuni diferite: islamici, catolici, creştini anglicani, evrei iudaici sau creştini, însă păstrători ai tradiţiilor deşi veniţi de pe tot arealul european, dar şi druzi. Este felul ei inteligent de a ne spune că în fapt suntem copii aceluiaşi Dumnezeu şi că Acesta ne priveşte pe toţi la fel chiar dacă noi am făcut din religiile noastre doar un prilej de veşnice disensiuni. Vizibile, mai ales într-o perioadă excelent redată în carte, atunci când Europa, iudeo-creştină prin natura ei, îşi vâna cu ferocitate întemeietorii, cei care de fapt contribuiseră esenţial la dezvoltarea civilizaţiei considerată ca fiind cea de referinţă pentru întregul mapamond.

Dar, aşa cum un grafician de succes reuşeşte să redea un chip cu tot ce-i este specific din doar câteva trăsături de condei, Francisca Stolerul poate face acest exerciţiu de măiestrie prin cuvânt. Ea descrie un om, un peisaj, atmosfera unui şteitl din nordul Moldovei, un cartier din Londra ori viaţa rurală a Angliei folosind minimum de cuvinte cu maximum de eficienţă. Nu-ţi trebuie decât o frază ca să înţelegi o relaţie familială sau una de iubire aflată în mugur ori trecută prin sita anilor. Acest mod de a scrie oferă cititorului o captivantă fluenţă a lecturii, iar acţiunea nu are de pătimit din cauza excesului de explicaţii. Este desigur talent într-o astfel de abordare, dar se cunoaşte şi experienţa căpătată din scrierile anterioare.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Casa de la răscrucea destinelor” →