Lună: noiembrie 2020

Constantin MOŞINCAT – ÎNSETAT DE LUPTĂ, IUBIRE ŞI ZBATERE: PROF. UNIV. DR. AUREL PENTELESCU

Notă:

Prima colaborare cu prof. Aurel Pentelescu s-a materializat într-un articol publicat în Revista Unu, a orădeanului (poet colonel Dr.) Ioan Țepelea, articol cu referire la Pădurea Eminescu, plantată cu 10.000 de brazi, în localitatea Racșa (vizibilă de la șoseaua Satu Mare – Baia Mare) de către soldații generalului Georgescu P. Ion, (comandant al Diviziei 20 Infanterie, dislocată pentru apărarea frontierei de Vest a României Mari), în 1939, la 50 de ani de la comemorarea morții Luceafărului.

 

Volumul, al patrulea de versuri: „Apa din pumn”, semnat de prof. univ. Dr. Aurel Pentelescu, este dedicat memoriei soției, Aurelia (1946-1994), la 50 de ani de la căsătorie. Volumul, potrivit extraselor din „Ziua lupului singuratic” (2009), cuprinde un mănunchi de trăiri lirice, care, devenite versuri ordonate cronologic, s-au tipărit la 70 de ani ai autorului. Ar fi vrut, zicea poetul, să „pictez versurile” deoarece verbele – scrise, rostite – nu au căldura din culoare. Din cele 101 poeme, care reprezintă „cartea vieții mele”, cum mărturisește cu profundă simțire și adâncă cugetare poetul (opera științifică a domnului profesor este absolut fabuloasă, copleșitor de profundă, zburătoare tematic, originală și profundă ideatic, cu metodă și argumente imbatabile, pilduitoare pentru istoriografia românească).Cu nespusă bucurie am primit volumul cu dedicație, pentru mine și soția mea, fapt pentru care aduc respectuoasă și meritată laudă, sincere felicitări și mulțumiri Prof. univ. Dr. A. Pentelescu!

***

În viaţă există sălcii şi stejari, există oameni care vegetează într-o dulce împăcare cu sine însuşi, dar există – ce-i drept mai rar – şi spirite veşnic neadormite, aflate în căutare. Aceste spirite par, tot timpul, ancorate într-o raţiune de a fi pentru ceilalţi, slujind un ideal care, pentru unii, ar putea părea desuet. Un astfel de OM este şi profesor doctor în ştiinţă militară Aurel Pentelescu. Omul te cucereşte de prima dată prin bonomie, solicitudine şi, nu în ultimul rând, prin umanism, pe care îl resimţi profund. Am introdus intenționat repetiția omeniei, nu numai pentru că se cuvine!, ci și ca o caracteristică a Domniei Sale. Dacă vorba-i este deopotrivă sinceră şi subtilă, rezonantă şi profundă, acidă uneori şi delicată mai ales, potrivită cu împrejurarea, care așa se modelează cu firea sa, ca o cristalină oglindă complexă a firii de luptător, răzbătător, a unui metodist cu finalitate practică.

Cu bune, cu rele, viaţa trece în ritmul pe care noi îl impunem. Şi la un moment festiv -75 de ani n.n. – material scris în 2015)- facem bilanţul faptelor, a căror constatare doar o punctăm. Într-o astfel de postură se află distinsul nostru profesor doctor Aurel Pentelescu. Ca unul care am colaborat, ani mulţi, pe tărâmul inspirat de muza CLIO, cu substanţiale foloase pentru noi, l-am cunoscut în mai multe ipostaze: de profesor universitar, de pasionat cercetător, de mesager al adevărului istoric şi de OM. Pentru toate aceste ipostaze merită consideraţie şi stimă, felicitări şi urări de bucurie, sănătate şi – LA MULŢI ANI!

OMUL, Aurel Pentelescu şi-a ales un drum sinuos, dar spectaculos: cel al ofiţerului instructor şi educator, formator de personalităţi. Un drum dificil, complex, care necesită răbdare, sacrificiu, dăruire şi iubire. Pentru că fără iubire, respect şi apreciere nu se poate face nimic. De aceea a cucerit spiritul tânăr, fiind el însuşi tânăr sufleteşte. Oferă exemplu, crezând cu tărie în ceea ce face, până la obsesie. Obsesia perfecţiunii academice. Indemnul permanent: întotdeauna se poate, iar dacă ai căzut, sigur te vei ridica. Aceasta filosofie de luptător am simţit-o în atitudinea distinsului profesor.

Se spune că sunt oameni pe care nu-i cunoşti, dar ştii că îi preferi. Sunt oameni despre care nu ai aflat nimic, dar când îi zăreşti îţi inundă sufletul cu lumină. Sunt oameni pe care vrei să-i creionezi, dar nu găseşti cuvintele potrivite. Sunt oameni cu care deşi nu te întâlneşti zilnic, atunci când se întâmplă îţi fac viaţa o sărbătoare. Sunt oameni de la care poţi culege, în fiecare clipă, vorbe bune, sprijin, sfinţenie, bucurie. Sunt oameni capabili, de o aşa mare inteligenţă, încât te simţi bogat să stai de vorbă cu ei. Sunt oameni atât de gingaşi în prietenia pe care o oferă, încât te simţi o comoară neşlefuită. Într-un asemenea peisaj psihologic se încadrează şi domnul profesor doctor Aurel Pentelescu. La biografia sa domnul comandor Aurel Pentelescu poate inventaria prietenia declarată şi pe aceea nemărturisită, a acelora care nu i-au spus-o deschis, precum şi a acelora care i-au găsit câte un cusur, căci nimeni nu-i perfect.

Semnatarul acestor rânduri, care a făcut ochi în urmă cu 60 de ani, are toate motivele să se confeseze că anii 1993 – 2014, pe care i-am petrecut, fie şi sporadic în prejma şi alături de magistrul comandor profesor doctor Aurel PENTELESCU, se constituie în una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa şi activitatea mea ştiinţifică, ca slujitor de Clio. Mi-a oferit din prima clipă, cred că fără să ştie, respect, apreciere, încredere, bunătate, sinceritate. M-a învăţat şi determinat să fiu o fărâmă din el. Este omul care are în suflet multă dragoste faţă de semeni. Este omul dedicat cercetării şi scrisului clipă de clipă, omul care nu are orar, pentru că este permanent concentrat pe activităţile calendarului de scris, încercând de a găsi mereu strategii, soluţii, calea cea mai bună. Este omul care are curajul de a-ţi spune când greşeşti, de a te ajuta să te corectezi. Este omul care ştie cum să te facă să te simţi admirat pentru o realizare sau copleşit de o greşeală. Este galant, elegant, meticulos, foarte atent la detaliile semnificative, detalii ce definesc până la urmă profunzimea atitudinilor domniei sale.

Ce poate fi mai edificator, în acest sens, decât crearea şi implementarea unei strategii, care a durat mai bine de zece ani, precum şi angajamentul devenirii noastre în viitor. Acesta este motivul încercării şi reuşitei de a reuni, peste vreme, între coperţile a 10 volume de Pietre de Hotar, studii şi cercetări relative la Frontiera de vest în istoria contemporană a României, care de-a lungul anilor brevetează ceea ce s-a petrecut mai important în instituţiile culturale bihorene. Toţi cei care au zidit şi au investit ştiinţă şi suflet, care şi-au făcut datoria, care au ars pe altarul Zeiţei Clio, care au trudit în arhive şi biblioteci şi s-au bucurat atunci când lansam la Oradea câte un volum, sunt mândri de acest proiect. Tot ceea ce regăsim în acest demers este rodul gândirii iniţiatorului de formaţie şi profesie academică, o fărâmă din sufletul şi plăcerea filosofică şi poetică a celui dus cu sine „ca un călător/ pornit spre zorii de aur” … însetat de luptă, iubire şi zbaterea[1] – Aurel Pentelescu!

În ce mă priveşte am a-i mulţumi, în modul cel mai respectuos, ca şi familia mea, care a fost chestionată la orice dialog purtat ca între prieteni, cu deferenţa de rigoare. Această prietenie oferită de distinsul profesor mă onorează şi m-a determinat să mă alătur oricărui demers intelectual confortabil din preajma Domniei Sale. Este un Om de mare încredere, capabil de respect şi de admiraţie. Este extrem de dinamic, dar şi foarte sensibil în acelaşi timp, de altfel ca orice poet.

Cu mult tact pedagogic, de un rar rafinament, în calitatea prestaţiei didactice, prin ţinuta ştiinţifică elevată a cursurilor academice, prin propriile demersuri ştiinţifice, domnul comandor profesor doctor Aurel Pentelescu, a contribuit decisiv la păstrarea curată a spiritului militant, al adevărului potrivit căruia ţara aşteaptă de la noi cinste, suflet, muncă, inimă caldă, pentru ce e bine şi liber de orice patimă. În toate luările de poziţie profesorul cere suflet cultivat, întărit prin cultură românească, cu cât mai multă ştiinţă şi forţa argumentului documentat.

Ne-am întâlnit, în mod oficial (eu îl cunoşteam din Academia Militară, unde între 1982-1984 am fost elev-student, în clasa prof. univ. dr. Jipa Rotaru) în biroul Directorului Muzeului Militar Naţional Bucureşti, Jipa Rotaru în 1993. De la prima întâlnire absorbeam dialogul. Mi se părea fascinant să am un interlocutor cu viziune, cuprindere şi orizont atât de vast. Eram nerăbdător să revin în capitală şi să pot profita de un ceas de dialog cu prof. dr. Aurel Pentelescu.

Am fost onorat de invitaţia ce mi-a făcut-o pentru o cină la casa Domniei Sale, când am vorbit mult şi despre câteva dintre preocupările noastre comune. Serile începute de vreme se sfârşeau târziu în noapte. Cina era doar un pretext. Dar, pun mărturie că prof. dr. Aurel Pentelescu este şi un gospodar-bucătar iscusit. Bucatele alese erau cu multă atenţie şi mult suflet gătite şi cu plăcere oferite. Într-o asemenea seară, repetată de câte ori veneam în Bucureşti, s-a născut ideea sesiunilor ştiinţifice anuale, finalizate cu „Pietre de Hotar”. Şi pentru idee, şi pentru susţinere şi pentru prezenţa la Oradea, – fie şi numai pentru sfaturi – se cuvine să-i adresez la ceas aniversar respectuoase mulţumiri! Şi nu o fac din complezenţă, ci din inimă, căci merită!

Relaţia de colaborare s-a adâncit şi statornicit cu timpul. Sunt mândru să spun căci la multe sărbători şi aniversări am fost răsfăţat cu „o capodoperă” (cum le numea cu umor) a domniei sale, şi câte o epistolă extrem de frumoasă (neavând acordul autorului nu voi divulga din corespondenţa personală). Voi cita doar câteva fragmente din dedicaţiile pe care mi le-a făcut pe lucrările oferite: „…neuitatului meu prieten C.M. toată dragostea şi aleasă preţuire din partea autorului, cu mulţumiri pentru sprijinul dat în elaborarea acestei lucrări, La mulţi şi fericiţi ani! (Buc. 15.dec. 2002)”[2][3][4], „…prieten, de departe, neuitat în minte şi suflet, dr. C.M., Oradea Mare. Alese doriri de bine pentru el şi familia sa de Sfintele Sărbători. La mulţi şi fericiţi ani! (Buc. 29.nov. 2010)”[5], „…Acest produs istoriografic la împlinirea a 70 de ani de la intrarea României în războiul pentru eliberarea fraţilor de peste Prut…Lucrarea lansată la 17 iunie 2011 la Ziliştea (Boboc), Buzău, exact acolo de unde au plecat bombardierele în noaptea de 21/22 iunie 1941… La lansare am trăit momente de mare înălţare sufletească. Nu credeam că voi trăi o astfel de zi…Mulţumesc Doamne! Cu drag, (Buc. 24.06 2011)” [6], „…P.S. M-aş bucura să ai răgazul să citeşti această „capodoperă”. Versurile le-am scris nu ca moft, ci ca mod de a mă apăra de mizeriile vieţii, destule. De fapt, le-am scris când ele s-au cerut a fi scrise” [7], „…Deocamdată o carte unicat în istoriografia română (Buc. 28.11 2013)”. Aceste rânduri scrise din suflet, cu sinceritate şi dragoste mă onorează, după cum preţuiesc distincţia şi nobleţea caracterială a distinsului profesor camarad.

Continue reading „Constantin MOŞINCAT – ÎNSETAT DE LUPTĂ, IUBIRE ŞI ZBATERE: PROF. UNIV. DR. AUREL PENTELESCU” →

Ionuț ȚENE: Răscoala lui Horea de la 1784 – o resurecţie religioasă şi de eliberare politică a românilor ortodocşi din Ardeal

E o zi de început de mai ploioasă, când scriu aceste rânduri. Sunt undeva la țară în Sălaj și cerul parcă plânge cu lacrimi, mocănește. Picurii căzuți pe frunzele livezii și pe geamul ferestrei de lemn mă duce cu gândul la răscoala revoluționarilor Horea, Cloșca și Crișan. Ziua întunecată de ploaie mă transpune în creierul Munților Apuseni. De multă vreme mă frământă preliminariile și cauzele răscoalei lui Horea. Revolta românilor de la 1784 nu a fost doar o întâmplare, o ridicare a iobagilor români pentru drepturi sociale și împotriva nobililor maghiari sau a taxelor imperiale. Spiritul ei era adânc împregnat în spiritul timpului, în acel zeitgeist, care vine din străfundurile conștiinței religioase și naționale românești. Răscoala lui Horea a fost mai mult decât o revoltă țărănească sau un incipient de mișcare revoluționară sub umbra și instigarea Curții de la Viena, în mijlocul căreia trona împăratul iluminist Iosif al II-lea. După îndelungate lecturi despre răscoală și cercetarea izvoarelor sau arhivei epocii, excelent editate de Academia Română, concluzia mă duce la gândul că marea ridicare țărănească a lui Horea a fost de fapt o resurecție ortodoxă și națională. Tot mai mult consider că răscoala lui Horea a fost cheia de boltă a istoriei Transilvaniei românești, momentul astral, vorba lui Ștefan Zweig, al păstrării și apărării identității românilor “neuniți” așa cum scriu documentele imperiale ale vremii. Răscoale lui Horea continuă pe un plan superior mișcarea religioasă de la 1760 condusă de Sofronie din Cioara sau de către Sfinții Năsăudeni, reprezentați emblematic de către Atanasie Todoran din Bichigiu. Istoricii români contemporani de la David Prodan, Ștefan Pascu la Nicolae Edroiu au surprins documentar excelent cauzele și evenimentele răscoalei lui Horea, dar spiritul epocii, din perioada comunismului, teoriile materialiste de sorginte maxist-leniniste, nu permiteau analiza complexă şi intrarea în străfundurile spirituale ale mișcării țărănești de la 1784. David Prodan s-a lansat în monumentala sa lucrare „Răscoala lui Horea”, în evidențierea caracterului țărănesc și social al mișcării. Ștefan Pascu a marșat pe spiritul revoluționar al lui Horea, un fel de revoluție burgheză avant la letrre față de revoluția de la 1789. Istoricul era sub influența istoriografiei ceaușiste prin curentul protocronist, adică românii din Apuseni au făcut o revoluție de sorginte burgheză înainte de cea franceză. De aici s-a născut și ideea influenţei „iluministe” a lui Horea la Curtea de la Viena şi chiar apartenenţa sa la masoneria austriacă, lucru neadevărat, fiind doar o propagandă de compromitere a ţăranului român de către istroiografia nobiliară maghiară, că acesta a acţionat în colaborare cu mediile imperiale şi masonice de la Curtea lui Iosif al II-lea. Adevărul istoric e că Horea a fost un element luminat al ţăranilor români din Ardeal care şi-a sacrificat viaţa pentru renaşterea politică, economică, culturală şi, nu în ultimul rând, religioasă, de factură creştin-ortodoxă, a neamului său. Horea după patru reprezentări ale moţilor români la Viena şi Budapesta, în audienţe directe în faţa împăratului Iosif al II-lea a realizat că eliberarea poporului său nu va veni de la Curtea de la Viena. Horea doar s-a folosit de ascendentul conexiunii cu Curtea imperială pentru a îi ridica pe români să-şi ceară drepturile. Scrisorile primite de la împărat sau lanţurile cu cruci de aur imperiale erau doar motive şi unelte de înflăcărare a imaginaţiei colective româneşti vrăjite de mitul „bunului împărat”, pentru a le insufla curaj iobagilor români să-şi ceară drepturile în ţara lor. Horea şi conducătorii răscoalei au avut planul lor bine prestabilit, care urmărea eliberarea românilor de sub stăpânirea seculară a nobilimii maghiare. Horea, Cloşca şi Crişan s-au purtat nu numai ca şi căpetenii răsculate în octombrie, noiembrie şi decembrie 1784, ci şi ca adevăraţi conducători de oşti şi şefi interimari de stat. După eliberarea Munţilor Apuseni, epicentrul răscoalei, de nobilimea maghiară şi funcţionărimea austriacă, Horea a numit dregători săteşti din armata sa ţărănească în locul gornicilor şi juzilor.

Horea a organizat armata ţărănească după model militar, fiind ajutat şi de căpitanul Crişan, care fusese zeci de ani gradat în regimentele grănicereşti. Horea a preluat jurământul căpitanilor şi membrilor oastei sale şi a numit primari peste satele eliberate. Nu întâmplător, Horea era numit de poporul român Horea Rex Daciae. El şi-a dat seama că numai eliberarea teritoriului locuit de români în Ardeal poate duce la supravieţuirea neamului său. A dus o politică inteligentă şi violentă, de pustiire a curţilor nobiliare maghiare, a înlăturat funcţionărimea austriacă din târgurile, satele şi minele eliberate, dovadă că nu a acţionat în colaborare cu Curtea vieneză, ci numai s-a folosit de ascendentul legăturilor prealabile cu mediile imperiale în mentalul şi imaginarul colectiv românesc. El a cerut în ultimatumul dat nobililor maghiari de la Deva ca „nobili să nu mai fie” şi aceşti să „jure pe cruce”, pentru a fi acceptaţi în noul stat românesc preconizat de Horea în Ardeal. „A jura pe cruce” reprezintă întreaga cheie a răscoalei lui Horea.

Ortodoxia promovată de revoluţionarii lui Horea era liantul ideologic al unităţii de acţiune în teritoriul controlat de către răsculaţi. Doar cei ortodocşi sau care jurau pe crucea bizantină şi se botezau aveau dreptul la viaţă în statul ţărănesc preconizat de către Horea Rex Daciae. De aceea, fundamentele coeziunii ţărănimii răsculate a fost religia ortodoxă, ca însemn ideologic al noii stări de lucruri în Munţii Apuseni. Revolta ţăranilor a fost nu numai împotriva nobililor reformaţi maghiari, a funcţionarilor catolici austrieci, ci şi împotriva românilor de religie greco-catolică sau unită percepuţi ca „trădători” sau colaboratori ai aparatului represiv ai statului suprapus de altă etnie decât cea majoritar românească. Nu întâmplător Blajul, sediul episcopal unit, intelectualiatea Şcolii Ardelene de religie greco-catolică şi mediul clerical unit nu au pactizat cu răsculaţii lui Horea, percepuţi ca un pericol pentru înţelegerile binefăcătoare reciproce dintre „colaboraţionişti” şi Curtea de la Viena.

O carte mai puţin promovată de istoriografia română este cea lui Alexandru Şterca Şuluţiu, „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni”, scrisă pe la 1850, folosind metode istoriografice moderne de istorie orală, înainte ca acestea să devină o componentă de bază a istoriografiei americane şi apoi a celei post-decembriste româneşti. Episcopul greco-catolic Alexandru Şterca Şuluţiu sintetizează opinia românilor uniţi faţă de răscoala lui Horea percepută ca o resurecţie ţărănească violentă de factură creştin-ortodoxă. Autorul care se trăgea dintr-o familie greco-catolică din Munţii Apuseni povesteşte peripeţiile familiei sale în vremea răscoalei, percepută de Horea ca „colaboraţionistă” cu autorităţile austriece şi care trebuia să moară. Şuluţiu a păstrat din memoria familiei teama faţă de ţăranii români orotdocşi care îi punea în faţa unui fapt de mărturisire a credinţei: ori trec prin botezul ortodox, ori mor de sabie. Familia lui Şuluţiu, după grele încercări şi nopţi dormite prin păduri, se salvează cu greu din mâinile răsculaţilor care îi percepeau pe greco-catolici ca instrumente ale statului opresiv nobiliar şi străin de neam. La Şuluţiu se observă o deonsiderare a mişcării lui Horea percepută ca violentă şi prea ortodoxă din punct de vedere confesional. Şuluţiu ne-a lăsat o descriere plastică a botezului celor care nu erau de religie ortodoxă. Horea ajuns cu oastea sa la Abrud: „Înţelegând dară gloatele Horii că şi maghiarii îmbrăcaţi în haine româneşti s-au amesteca şi-şi fac treaba cu dânşii, şi temându-să ca nu cumva mai pe urmă să-i vânză, au spus Horii lucru acela, întrebându-l ce ar trebui a face cu unii maghiari de aceia? Să zice că ar fi zis Horea: `cari se dau cu noi şi să împărătşesc cu noi din faptele noastre, nu trebuie supăraţi, fără ca să fim mai secure că vor ţânea tot mereu cu noi, să-i botezaţi pe legea noastră`, care s-au făcut şi în a cărei urmare, nenumăraţi maghiari, reformaţi şi unitari, unii ca să fie suferiţi de soţii la prăzi şi jafuri, iară alţii, ca să scape de moarte, s-au botezat, precum a şi fost şi cămăraşul din Abrud, Fizker Ferenţ, unitar, cu trei feciori ai săi, şi alţii” (Alexandru Şterca Şuluţiu, „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni”, Ed. Viitorul Românesc,1995, p. 97/98). Botezul ortodox era certificatul străinului pentru a fi lăsat să trăiască pe teritoriul românesc eliberat de către Horea din Munţii Apuseni.

Ţăranii din Apuseni s-au ridicat şi împotriva arendării cârciumăritului, un drept vechi folosit de români şi oferit acum de Viena unor negustori străini, în special armeni. Moţii iobagi în plângerile lor către Viena, unele dintre acestea duse personal de Horea împăratului, vorbeau de persecutarea ţăranilor că nu primeau dreptul de cârciumărit pentru că erau de majoritari şi de religie ortodoxă, deci consideraţi schismatici şi scoşi din sistemul religios recunoscut de imperiu. Moţii au organizat o rezistenţă după modelul „ceaiului american”, boicotând produsele vândute de cârciumarii armeni şi cumpărând doar ţuica produsă de moţi. Nemulţumirile moţilor au culminat cu revolta de la Câmpeni din mai 1782 care a fost primul semn vizibil al apropiatei răscoale. Represiune a fost violentă şi s-a lăsat cu condamnări la moarte şi plata unor despăgubiri uriaşe. Horea a stat deoparte de evenimentele de la Câmpeni, dar documentele informative ale poliţiei austriece vorbesc de inspirarea lor de către viitorul răsculat. Tumultul de la târgul din Câmpeni anunţa furtuna ce o să vină în Ardeal. Nu întâmplător debutul răscoalei lui Horea a avut loc la biserica ortodoxă din Mesteacăn. Pe 28 octombrie a avut loc târg la Brad unde a apărut Crişan, care a convocat marea adunare ţărănească de la biserica ortodoxă din Mesteacăn, pe 31 octombrie 1784. Aici, pe terasa bisericii de la hotarele localităţii Brad cu satul Mesteacăn circa 500 de iobagi au participat la Liturghie şi s-au rugat cu preotul ortodox din parohie. Au venit iobagi de pe tot cuprinsul Cetăţii de Piatră. Biserica era mică şi construită din lemn. Aceasta a fost arsă mai târziu de autorităţile maghiare. În urma unor cercetări arheologice din 1983 s-a reconstituit arheologic biserica, care era construită pe o fundaţie de piatră şi nava nu era mai lungă de circa 8 metri. După slujba religioasă, Crişan îndeamnă pe ţărani să se îndrepte spre Alba-Iulia pentru a răspunde conscripţiei militare imperiale şi a se înarma. Conscripţia militară a fost doar pretextul lui Horea, chiar dacă ţăranii credeau că prin înarmarea şi încorporarea în regimente grănicereşti vor scăpa legal de iobăgie. Horea s-a folosit însă inteligent de conscripţia militară austriacă pentru a îi înarma pe iobagi şi să-şi câştige libertatea cu armele în mâini. Viena era speriată de ascensiunea europeană a Rusiei ţariste şi de propaganda ortodoxă dusă între popoarele din Balcani. De teama revoltei ortodocşilor din principatul transilvan, Iosif al II-lea oferă patenta religioasă de la 1782 ca să permită românilor să-şi ridice biserici în stilul bizantin. Ortodocşii erau în continuare toleraţi, nu cetăţeni cu drepturi depline, dar îşi puteau însă construi biserici, fără să mai fie bombardate de generalul Bucow. Numeroase sate unite din Haţeg au trecut la ortodocşi, fapt ce a creat nemulţumiri la Episcopia Unită de la Blaj. Românii din Ardeal nu mai frecventază bisericile greco-catolice şi nu mai ascultă de trimişii Blajului, fapt ce duce la noi măsuri anti-ortodoxe ale Curţii de la Viena, nemulţumind pe moţii din Apuseni. Pe acest ferment religios anti-ortodox al Continue reading „Ionuț ȚENE: Răscoala lui Horea de la 1784 – o resurecţie religioasă şi de eliberare politică a românilor ortodocşi din Ardeal” →

Poems referring to Paul Celan’s poetry by Germain Droogenbroodt

NIGHTTIME

 

at the eastern window
appears to him now the tiny
wandering figure of emotion
                –Paul Celan

 

Along the branches of the trees
ascends now the darkness,
and the evening,
dying a thousand deaths
condenses into night
adorning with its black veil
the twinkling light
the sprinters of the day

 

At the window of my room
as vain beacon burns
the electric light.

 

English needs to be checked

 

from: “Palpable Absence”

 

 

Nachttijd

 

    am östlichen Fenster
erscheint ihm zur Nachtzeit die schmale
Wandergestalt des Gefühls
Paul Celan


Langs het takwerk der bomen
klimt nu omhoog het duister,
en de avond,
die duizend doden sterft,
verdicht nu tot nacht
die haar zwarte sluier siert
met tintellicht:
de scherven van de dag.

 

In het venster van mijn kamer
brandt als vergeefse baken
het elektrisch licht.

Uit: “Tastbare afwezigheid”

 

 

Tiempo de la noche



   en la ventana de Oriente
se asoma al tiempo de la noche la estrecha
silueta caminante del sentimiento
                 Paul Celan

Por las ramas de los árboles
sube ahora la oscuridad,
y la tarde, muriendo mil muertes,
se condensa en noche,

 

adorna su vela negra
con luces titilantes:
fragmentos de día.

 

En la ventana de mi cuarto
prende, cual faro inútil,
la luz eléctrica.

 

de “Palpable como la ausencia”

 

 

NIGHTHORN

 

          for Paul Celan



Full moon
strangling light
on the black water
of the lake

 

magic circle
in which like mosquitoes dance
the ghosts of deceased poets

 

following the night horn’s call
lost in the haze.

 

From “Do you know the Country?, Meditations at Lake Como”

 

 

Nachthoorn (Pognana 16/8/89

                   voor Paul Celan



Volle maan
worglicht
op het zwarte water
van het meer

 

tovercirkel
waarin als muggen
de geesten der gestorven dichters dansen

 

de lokroep
van de nachthoorn volgend
in de nevel verdwaald.

 

Uit „Ken je het land?, Meditaties aan het Comomeer”

 

 

As one knows…

 

When the night wrecked its forests…
                Paul Celan

 

As one knows
that a subterranean river
is invisible but nevertheless is there

 

so he knows
how helpless the body
pours out its life and self-destructs

 

precisely at this moment
life seems easier
than ever before.

 

 

Como se sabe…

 

Cuando la noche destrozaba sus bosques…
Paul Celan

 

Como se sabe
que un río subterráneo
no es visible y sin embargo existe

 

él sabe
que indefenso el cuerpo
vierte y destruye su vida

 

precisamente ahora
que vivir sería tan sencillo
como nunca antes.

 

De “Conversación con el más allá”

 

 

Zoals men weet…

Als die Nacht ihre Wälder verheerte…
Paul Celan

 

Zoals men weet
dat een onderaardse rivier
niet zichtbaar is en niettemin bestaat

 

weet hij
hoe weerloos het lichaam
zijn leven uitstort en vernielt

 

precies op dit moment
nu leven zo eenvoudig lijkt
als nooit voorheen.

 

Uit: “Gesprek met de overkant”

 

 

Mandorla

In the almond, what is in the almond?
The nothingness
Paul Celan

Soundless foghorn
the moist mouth behind the bars
of darkness

 

don’t call me
don’t give me a name

 

other than somebody
who passed by.

 

From “Unshadowed Light”

 

 

Mandorla

 

In der Mandel, was steht in der Mandel?
Das Nichts
Paul Celan

Klankloze misthoorn
de vochtige mond achter het traliewerk
van duisternis

 

noem mij niet
geef mij geen naam

 

anders dan iemand
die voorbijging.

 

Uit “Ontschaduwd light”

 

 

MANDORLA


En la mandorla, ¿Qué está en la ¿
La nada
               Paul Celan

 

El crepúsculo

desplaza los límites de la luz

invisible ahora

el escollo

– espina o rosa, juega la noche sus dados

con pecios y caracolas

del pirata

ardor de brasas candentes en el corazón

que con los dedos afables de antaño lee

imágenes amarillentas.

 

De “Desombrada luz”

 

 

Voice

 

A voice, out of which
you take the drink.
Paul Celan

 

Star-drinking the moon-mouth
at the night’s vault

 

voice-goblet
quenching-drink for the low-tide

 

poppy-glow in the breakers
of the heart.

 

From “Unshadowed Light”

 

 

Stem

 

Eine Stimme, aus dem du
den Trunk schöpfst
Paul Celan

 

Sterdrinkend de maanmond
in het nachtgewelf

 

Stembeker
lesdrank voor de ebbe

 

Papavergloed in de branding
van het hart.

 

Uit “Ontschaduwd licht”

 

 

Voz

Una voz, de la que tú
sacas la bebida
Paul Celan

 

Estrella-bebiendo la boca de la luna
en la bóveda de la noche

 

caliz-de-voz
bebida que sacia para el reflujo

 

ardor-amapola en el rompiente
del corazón.

 

de “Desombrada luz”

 

 

WHEN MY LIP BLEEDS BY THE LANGUAGE

                        to Paul Celan

 

The ice-wind pulls at the clockface

bends shadowly *

the hands

 

razor-sharp

in the evening glow

the bird’s cry.

 

 

* shadowly: neologism, means in the way of the shadow

English must be revised

from: “In the Stream of Time, Meditations in the Himalayas”

 

 

ALS DIE LIPPE MIR BLUTET VOR SPRACHE

voor Paul Celan

 

De ijswind rukt aan het cijferblad
buigt schaduwgewijs
de wijzers om

 

vlijmscherp
in het avondrood
de vogelkreet.

 

Uit¨ In de stroom van de tijd, Meditaties in de Himalaya

 

Continue reading „Poems referring to Paul Celan’s poetry by Germain Droogenbroodt” →

Constantin MOȘINCAT: Alertă…Nepricepută?!

„Că gândirea se propagă /La distanțe mari e-un fapt / Care-a fost științificește / Clar și bine demonstrat. / O dovadă că gândirea /Se propagă-n undă fină / Ca și unda hertziană /Ca și raza de lumină / Când se-mprăștie în aer / Liber, fără de oprire /De ce-n creier vrem cu sila / S-o forțăm s-o ia pe fire? / Dacă-n cap ar fi pe fire /Tot pe fir ar fi și-afara / Că n-ar mai avea gândirea / De pe fire cum să sară, / N-ar putea să zboare gândul / Kilometri peste-o mie / Dacă-n fire-ar sta gândirea, precum unii ne învață / Atunci televiziunea s-ar propaga tot pe ață…”

(Ștefan Odobleja)

 

Actualitatea urgentă a zilei, analizând scurt și strict acest enunț, ar fi de natură a ne transmite îndemnul ferm și sever al ascultării de capul obștei pentru respectarea regulilor de igienă al microgrupului. Modernitatea zilelor, prin tot ceea ce a lăsat în urma sa medicul inventator căpitan Ștefan Odobleja, precursorul mondial al ciberneticii generalizate pe care el însuși a denumit-o „psihologia consonantistă”[1] (teorie, brevetată de Winer 10 ani mai târziu) din care a expandat computerul, cu toate aplicațiile sale, ne-au pus la dispoziție informații rapide, aproape instantanee, despre această boală modernă și prezentă pe glob: coronavirus! Urmați pilda și jurământul medicilor, dar mai ales experiența istoriei și vă protejați, după lozinca liberală: „Prin noi înșine!”.

Situații de mari epidemii au bântuit omenirea de-a lungul veacurilor. Nu le voi dezvolta, dar în treacăt voi face unele trimiteri. Războaiele, în care igiena individuală era, cel mult o dorință, căci în realitate era imposibilă, sau/ori doar în „haltele” de marșuri și pauze de foc, armistiții de ridicare și asanare a spațiilor dintre tranșee împiedicau „corbi” să atace leșurile, intrate în putrefacție. Promiscuitatea era mai degrabă regula.

Grecii ajung la culmea medicinii, în vremea și prin munca lui Hipocrate, din Alexandria. Despre ce și cum a evoluat această „disciplină” care veghea la sănătatea trupească a cetățeanului cetății, Pliniu scria: „Cetățenii Romani, timp de șase secole au trăit fără medici”. Exista totuși o lege care obliga medicii să se ocupe de rana unui sclav. În familie, rolul doctorului era atribuit șefului familiei, dar nu există indicii că aceștia ar fi practicat medicina și în afara casei. Sfaturile primare conduceau spre folosirea vinului, ca aliment, pentru menținerea sănătății, cu toate că doctorul grec, Archagathos din Sparta, a determinat schimbarea atitudinii romanilor față de doctori. Senatul roman l-a apreciat pe iscusitul chirurg pentru „vindecarea rănilor”, dar după anumite eșecuri, același pe „erou” l-au catalogat drept „măcelar”[2]. Cam de la „Zeu” la „măcelar”, „șarlatan”, „vraci” erau etichetați, pe vremuri, nu prea îndepărtate, medicii aplecați asupra patului de suferință.

Reputația celebrului doctor Galen (129-200 î. Ch.), aflăm din studiul semnat de Adrian Grauenfels, atinsese culmea după ce „readuse un om din moarte” și a schimbat filosofia medicinii lui Hipocrate, potrivit căreia „doctorul vindecă bolnavul și nu natura”. El apela la postulatele lui Democrit, a cărei teorie susținea „complexitatea atomică a trupului” prin care circulă fluxuri vitale trupului. Boala apărea doar când acel flux era deranjat! Curele de vindecare se bazau pe: diferite diete, exerciții fizice, clisme, muzică, cânt, vin și igienă strictă cu folosirea „opiului doar în caz de demență”. La febră se interzicea hrana și băutura! Alți medici practicanți recomandau: băile publice și termale, în special pentru reumatism, astenii, boli gastrice și metabolice.

Trupele armate aveau un număr de doctori, în raport cu numărul de soldați. De fapt acești doctori erau simpli soldați cu puțină practică medicală dobândită. Și aici, grecii erau preferați nativilor. Obstetrica era practicată de femei. Ca și în Grecia, femeia măritată avea dreptul să decidă viața sau moartea urmașilor săi de sex feminin. Sub Augustus, doctorii sunt scutiți de plata taxelor, ca recompensă unui anume Antoninus Musa, care vindecă cezarul de reumatism. Privilegiile au fost extinse de Vespasian și apoi de Hadrian care scutesc medicii de serviciul militar și de alte datorii civice. Poziția de doctor devine atât de râvnită încât Antoninus Pius, impune restricții la numărul de doctori permis pe localitate. În final, împăratul Severus Alexander, impune legi stricte, prin organizarea Colegiului medicilor. De altfel, unii dintre împărați aveau proprii doctori curanți.

Lumea s-a modernizat în Roma antică odată cu aducțiunea de apă, străzi pavate, curate, cu alimentație diversă, și băi comunale și private care asigurau o igienă individuală și colectivă, mult sporită. Apa, purificată în bazine de decantare, condusă prin rețeaua subterană, spre complexe comune și palate, cu deversare în râuri, bălți, ori direct în stradă uneori creau focare de infecție. Așa au apărut și noi meserii: infirmierii, pentru sclavi sau/și răniți, cazați de regulă în corturi, amplasate la graniță, devenite apoi spitale, echipate corespunzător nevoilor. Amplasarea acestora avea ca scop „a feri ochiul de creaturi invizibile, care pătrund prin respirație și aduc boli foarte serioase”. Bolile au dus la „spitale pentru civili”, prin secolul al IV-lea d. Ch., primul construit de filantropul creștin, Fabiola, în 394 în care se foloseau plantele medicinale, pe scară largă.

Cornelius Celsus și Caius Pliniu cel bătrân (23-79 d. Ch.), au fost printre primii care au sintetizat cunoștințele din agricultură, botanică, filozofie, medicina tratată, devenind primul autor tipărit, scrise în latină, după ce scrierile lor fusese descoperite de Papa Nicolas. Celsus oferă judecați și observații minuțioase în chestiuni ca hernia, răni diverse, amputații. El specifică diferențierea vaselor de sânge și cum să fie legate ca să permită circulația sanguină. Mai mult, în cărțile sale găsim o istorie a medicinii, sfaturi despre păstrarea sănătății, cât și bolile aferente fiecărui organ omenesc. Este și azi citat pentru cele 4 simptome ale unei inflamații: roșeață, umflătură cu căldură și durere.

De-a lungul vremurilor epidemiile, ca de pildă virusul variolei , a început să afecteze oamenii cu mii de ani în urmă, iar cea mai comuna forma a acestuia se traducea in mortalitate de 30%. Simptomele variolei sunt febră ridicată, mâncărimi și erupții la nivelul corpului. Boala se răspândește prin contactul direct sau pe calea aerului. Virusurile sunt datorate în primul rând condițiilor precare de igienă, s-au răspândit pe continentul american, fiind numită moartea invizibilă, răspândită printre indienii băștinași. Gripa spaniolă, a provocat peste 37-50 milioane de victime în cursul primului mare război mondial, cea mai mare pandemie, la nivel global!.

Înfricoșătoarea moarte neagră, din 1348, care a cuprins și ucis jumătate din populația Europei, a ajuns să facă prăpăd în China și India, datorată războaielor. Țânțarul vinovat de malarie, a zburat vreo 4.000 de ani slobod, iar la săparea Canalului Panama, în 1906, peste 21.000 au fost spitalizați.

După 1900, marea ciumă albă, cum i s-a spus tuberculozei la început a contabilizat 10% din populația coloniilor, provocând deces cel puțin la 1 din 7 bolnavi. Holera, a bântuit în șase rânduri pe indieni, chinezi, japonezi, africani și europeni.

Când Împăratul Napoleon Bonaparte a trimis o armata de 33.000 de soldați să cucerească America de Nord, 29.000 dintre aceștia au fost răpuși de febra galbenă. Napoleon a fost atâta de șocat de pierderile suferite, încât a decis ca: Franța să vândă teritoriul Statelor Unite[3].

Iancu de Hunedoara ( voievod al Transilvaniei între 1441-1446, guvernator, regent al Ungariei între 1446–1453) a murit în 11 august 1456, la scurt timp după ce oştile conduse de acesta au reuşit să distrugă şi să alunge de la porţile Belgradului marea armată a lui Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, se pare că a fost răpus de „epuizarea fizică (a fost rănit de o săgeată) şi de epidemia de ciumă care cuprinsese tabăra militară”[4].

Având în vedere frecvența sa în cadrul armatelor, a fost numita „febra războiului“. În timpul războiului de treizeci de ani din Europa (1618 – 1648), tifosul[5], ciuma și foamea au făcut împreună un număr aproximativ de 10 milioane de victime. În timpul primului război mondial, boala a cauzat milioane de decese în Rusia, Polonia si Romania.

Mica povestioară, ce urmează, s-a petrecut la 1818, i-a avut ca principali autori pe preotul Grigore Maior, trimis la București în misiune pastorală de episcopul Blajului Ioan Bob, și pe Mitropolitul Munteniei Nectarie. Prinzând de veste despre aceasta Nectarie a întocmit o „anafură” (raport) către Caragea[6] domnul Munteniei, ce primise cuca și cabanița[7] de la Sultan pe 22 octombrie 1812. De menționat că după războiul Crimeii din 1805-1812, rușii nu se lăsau duși din București, unde Vodă Caragea era așteptat să facă ordine. Ciuma, cu care venise de la Constantinopol, avea să-l urmărească pe Domnul fanariot al Munteniei. Bărbat chipeș, dar cu puțină bunătate, el l-a surprins pe Ierarhul de Râmnic cu remarca că mulți boieri nu se purtase cu prietenie față de Poartă ci ca slujbași ai Rusiei, ori raporturile trebuiau schimbate, fusese avertismentul său. El a făcut curățenie, dând afară din Divan pe boierii pământeni, înlocuiți cu rude și cunoștințele sale, grecii săraci, puși pe adunat averi. Ritualul preluării domniei, din 24 decembrie 1812, o găsea pe doamna în trăsura acoperită. Viclenia și lăcomia, au fost caracteristicile domniei sale. Peste 70.000 de oameni au pierit, loviți de ciuma lui Caragea, cum a fost boala poreclită.

Cel ce făcuse Legiuire de la Viena 1818, celebrele coduri fiscale, Pitacul, din 9 iunie 1818, dat de domnul Caragea, înștiința terminarea dezbaterilor de marțea și sâmbăta, de la ora 2, asupra anaforei obștești a părinților Arhierei și boierilor pentru votarea codului de legi. Tipărirea codurilor, după această obștească dezbatere s-a dispus a se face în limba română, la tipografia Râmnicului. Manuscrisele, redactate în limba greacă și română, au fost încredințate spre păstrare Sf. Mitropoliei, la 9 august 1818, după mărturisirile făcute de Dr. Coriolan Suciu. Din această succintă relatare poate fi luat ca „model” urgența de soluționare a chestiunilor vitale.

„Soarta românilor de peste munți, idealul național al românismului, sunt chestiuni pe care nici un guvern român nu le poate nesocoti. În ceasuruile mari ale vieții naționale, oamenii de stat trebuie să țină seama de voința poporului.” Ionel I.C. Brătianu

Un medic la lucrările publice? Avea să exclame Carol I, când Primul Ministru i-a înaintat lista guvernului său. „Știu că o să te mire dar am nevoie de dumneata acolo, pentru că în secret, vreau să-mi organizezi serviciul sanitar al armatei. Bătălia pentru România Mare se apropie, știu că vei reuși acest lucru” Dr. Constantin Angelescu a spus Da lui Brătianu și a spus Da istoriei neamului. Între Ionel I.C. Brătianu și C. Angelescu se va lega o mare prietenie și comuniune de idealuri patriotice, care se va termina la moartea lui Brătianu în brațele doctorului Angelescu[8].

Adoptarea Legii referitoare la Serviciul sanitar al armatei, în 9 articole, adoptată în martie 1915 şi a regulamentelor conexe şi complementare acesteia ‐ înființarea Comitetului Central Sanitar, în mai 1915, vând misiunea  de  a studia, organiza şi de a pregăti, din punct de vedere sanitar, teritoriul țării, pentru iminenta intrare în război ‐ introducerea serviciului sanitar, la nivelul de batalioane şi regimente, începând din anul 1915. Înființarea, la 7 aprilie 1916, a Direcțiile depozitelor centrale de material sanitar ‐ emiterea ordinului circular nr. 29/9471, referitor la instrucțiunile pentru păstrarea materialelor sanitare. Consider un asemenea model e de urmat și astăzi.

Instrucțiunile și ordinele generale elaborate au rămas valabilitate în timp fapt pentru care le reproducem în extras, în condițiile epidemice de coronavirus de astăzi, ar merita avute în vedere pentru eventualele centre de carantină, din afara localităților. A se vedea, minimul necesar, și suficient pentru o izolare temporară.

Igiena cantonamentului – prevedea cercetarea anticipată a viitorului cantonament din localități, izolarea caselor contaminate, dezinfecția, curățenia și asanarea localităților de cantonament;

  • Igiena bivoacurilor (adăpost semi-îngropat în pământ) – alegerea unui teren sănătos, în pantă din preajma localităților, ferit de curenți, cu sursă de apă, paie și lemne;
  • Igiena în tranșee – curățenie perfectă, construire și curățirea zilnică a latrinelor, pentru a feri de infecția prin fecale și îndepărtarea de îndată a cadavrelor, drenaje cu puțuri absorbante, amenajarea locului de repaus, așternut uscat, cu crăci și paie, foi de cort;
  • Igiena ochilor – pentru a preveni conjunctivita și cataracta (50% din bolnavi);
  1. Mijloace de apărare contra frig – îmbrăcăminte suprapusă, foi de hârtie între cămașă și veston, încălțăminte largă, papuci improvizați din lemn, marșuri cu formațiuni strânse, fricțiuni cu zăpadă, pe față și mâini pentru a împiedica degerăturile;

În timpul ministeriatului său, pe lângă un model de organizare a serviciului sanitar a legiferat și a introdus Bacalaureatul în România; a construit peste 12.000 școli din cărămidă, în întreaga țară; a dispus ca fiecare școală să aibă o vacă pentru lapte la copii! A fost cel dintâi ministru plenipotențiar al României la Washington, începând cu ianuarie 1918. După cel de al doilea război mondial a prezidat Asociația de prietenie Româno-Americană.

Constantin Angelescu, sprijinit de către cunoscutul patriot ardelean Vasile Stoica, trimis la rândul său în America de către autorităţile române, a desfăşurat o intensă muncă de propagandă în favoarea cauzei naţionale şi a unirii teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria şi Imperiul Ţarist cu ţara-mamă. Împreună, cei doi au efectuat un turneu de informare în mai multe state americane, unde au susţinut conferinţe şi s-au întâlnit cu numeroşi reprezentanţi ai presei. S-a confruntat cu propaganda ungurească, dar a susținut cauza evreiască și a românilor ca drepturi ale popoarelor.

La 22 septembrie 1916 – maladii contagioase – febră tifoidă, scarlatină și difterie – în special la munte (frigului și umezelii), au lovit frontul românesc. Febra tifoidă pe șlepurile cu ostatici germani – în 3 zile s-a ridicat la 12 cazuri la 40 care au fost izolați în lazaretul de la Galați. Patru zile mai târziu, pe 26 septembrie 1916 – Divizia 5 Infanterie, comandată de generalul Ernest Broșteanu, cu cei peste 20.000 oameni a fost infectată cu holeră – fapt ce l-a determinat pe prof. dr. Cantacuzino să dispună ca „toată cantitatea de vaccin antiholeric pur, cu toți doctorii bacteriologi, să fie detașați la Constanța” [9].

Continue reading „Constantin MOȘINCAT: Alertă…Nepricepută?!” →

Tudor PETCU: Apocalipsa este o Înviere

Deseori când auzim cuvântul „apocalipsă”, ne gândim la ideea de catastrofă care inevitabil duce la sfârșitul acestei lumi locuite de noi, dar abandonată în planul iubirii și aventurii metafizice. Evident, în sens scripturistic apocalipsa este acel sfârșit care o dată și o dată va avea loc, dar nu știm când și cum. Prin urmare, nu prea suntem îndreptățiți să percepem apocalipsa ca pe o catastrofă, de vreme ce poate omul însuși transformă lumea creată în splendoare într-un soi de catastrofă.

Însă, înainte de a raporta procesul apocalipsei la destinul ireversibil al umanității promisă Învierii veșnice, ar fi mai indicat să începem a regândi apocalipsa în lumina evenimentelor care se petrec în viața noastră, cele care constituie experiența personală prin prisma căreia devenim întru Ființă. Conștientizăm sau nu, viața este alcătuită din mai multe cicluri și etape existențiale care ne transformă sinele și propriul într-un sens revelatoriu. Astfel, are loc ceea ce Heidegger numea „evenimentul revelarii propriului”, adică transformarea omului în alt om, angajat într-un sine mult mai profund, dar care, fără să știm, a făcut dintotdeauna parte din Ființa noastră ca întreg. Pe de altă parte, toate acestea nu pot fi înțelese și percepute de o minte profund cotidianizata incapabilă să dobândească sensul plenar al comuniunii cu sufletul, pe care Sfântul Evraghie Ponticul îl definește drept „singura poartă a Deschiderii către Dumnezeu care a creat Cerurile și Pământul”.

Dar dincolo de orice definiții sau descriptii specifice filosofiei limbajului, putem sesiza că omul, oricum ar fi el în aluatul și substanța sa, trăiește un ciclu existențial care la un moment dat ajunge să cunoască sfârșitul. Astfel, omul trăiește de la o perioadă la alta o apocalipsă firească pentru a se înnoi în structura sa fiintiala și perceptibila. Nu degeaba spunem uneori „sunt un alt om” sau „parcă am renăscut”. Spunem aceste lucruri conștienți fiind de schimbările pe care le-am trăit, care au dus înspre revoluții interioare, pasiuni mistice, într-un cuvânt înspre o nouă existență. Gândind în acest sens Realitatea și realitățile, Apocalipsa ni se înfățișează ca o renaștere, adică în calitate de înviere. Din moment ce viața ne oferă periodic situații noi și provocatoare din timp în timp, atunci este suficient de clar că un sfârșit duce la un alt început prin care omul invie sau învață lecția învierii pentru a accepta binecuvântarea veșniciei. Nu a fost deloc greșită sau hazardata afirmația lui Voltaire, conform căruia „Învierea are loc în fiecare zi”.

Într-adevăr, omul moare și renaște fără a-si dea seama, pierdut în jocul de-a destinul și în capricii conceptuale. Învierea nu este un proces biologic, ci însăși starea trezirii de constiinta în profunzimea veridicității sale neînțelese și paradoxale. Omului îi sunt permise nenumărate experiențe personale tocmai pentru ca el să învețe să renască, uneori chiar și din propria sa cenușă. De aceea, în planul angajamentului mistico-metafizic, totul este posibil, pentru că Minunea este cea care dicteaza și pictează totul. Angajat într-un asemenea plan orice om va fi lămurit în privința unuia din adevărurile incontestabile: apocalipsa nu este neapărat o catastrofă, ci poate fi o Înviere. Pentru aceasta este nevoie doar de stimularea sfințeniei ascunse a fiecăruia dintre noi, pentru că fiecare posedă un grad mai mare sau mai mic de sfințenie, adică acea inocența ontologică adormită. Dar sfințenia ascunsă ca potecă înspre Biserica Învierii ridicata pe temelia Apocalipsei, se descoperă numai în și prin revelație. În caz contrar, Apocalipsa va fi întotdeauna o catastrofă, dar provocată nu undeva din afară, ci dinlauntrul Ființei noastre, măcinată de ironiile Demiurgului cel rău.

Continue reading „Tudor PETCU: Apocalipsa este o Înviere” →

Al. Florin ȚENE: Lumina sincerității în “Mărturisiri – De la politică la credință “ de Voichița Tulcan Macovei

Am primit cu ceva timp în urmă, încă,  trei cărți de la scriitoarea Voichița Tulcan Macovei, profesoară din Arad, un critic literar și analist cu valențe deosebite și de luat în seamă, printre care volumul “De la politică la credință-Mărturisiri “, apărut la Editura Tiparnița, Arad, 2017. dăruit soției mele cu dedicație, poeta Titina Nica Țene.

Despre cărțile acestei autoare am mai scris, fiindcă am descoperit în ele talentul prin care autoarea încearcă să descopere taina de ne pătrunsă a Divinității.

Citind această carte de care facem vorbire, cu multă empatie, m-a impresionat “aurul “ sincerității turnat în cuvinte.Din miile de cronici pe care le-am scris de-alungul vieții mele, în aceste pagini încerc să deslușesc sufletul unei scriitoare hărăzită de Dumnezeu cu talent. Cartea structurată în opt capitole, cu o scurtă mărturisire  la început,  prin care își justifică inițiativa scrierii acestui volum prin întâlnirea cu un profesor universitar care o “acuza “ că a făcut politică în regimul de tristă amintire. fiind activistă UTC cu o jumătate de noră, complectată cu ore la catedra de limba română la o școală. În acest context, scriitoarea nu trebuie să-și facă procese de conștiință pe motiv că, fiind,  instructor UTC trasmitea tineretului sentimentul patriotic, în care se îngloba iubirea de țară, popor, limbă și neam, într-o perioadă cănd “caracatița” URSS-ului pândea după colț în intenție să ne cuprindă în imperiul ei.Cartea continuă cu un “Argument “, pentru  scrierea cărții, acesta fiind o mărturisire către Iisus Hristos, prin care, spune autoarea, a ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu.Practic, Voichița Tulcan Macovei reușește să-și mărturisească propriei conștiințe faptele, gândurile prin care a trecut o viață de om, dedicată educației, iubirii de om și cultura noastră.A treia secvență a volumului este un text semnat de  Teodor Mara, intitulat “Promisiunea sufletului “ în care reușește să despice “firul în patru” schimbării sufletului autoarei și apropierea de Dumnezeu, dar mai ales încercarea acesteia să-L înțeleagă prin studierea Teologiei.

Cunoscând-o personal pe Voichița Tulcan Macovei și discutând atât teologie și mai ales literatură, aduc o complectare celor scrise de domnul Teodor Mara. Sufletul autoarea a fost întotdeauna alături de sufletul omului și atunci când trasmitea sentimental patriotic tinerilor uteciști, sufletul fiind un duh dat de Dumnezeu și exponentul veșniciei de care vorbește religia. În acest context, pot spune, că autoarea și-a păstrat aceași conștiință din totdeauna, doar că acum conștientizează acest fapt, încercând să-și înțeleagă parcursul vieții prin înțelepciunea vârstei.Dacă a greșit, spune autoarea este o deviație de la normele artificiale ale societății trecute, motivul fiind că sufletul ei bun a încercat să-l înțeleagă pe ce-l viclean de alături.

         Autoarea toarnă în cuvinte culoarea icoanelor exprimate prin psalmi, concluzionând : “Ca slava mea să-ți cânte ție și să nu mă mâhnesc; Doamne, Dumnezeul meu, în veac Te voi lăuda! “(Psalmul 29, Biblia sau Sfânta Scriptură ). Acest Psalm este luat de autoare ca profesiune de credință.

         Mărturisirile din capitolele “Copilăria “, petrecută în satul Comlăuș, din câmpia Aradului ,“Prima căsnicie “cu amintiri din facultate, “A doua căsătorie “, cu iubirea de oameni și credința în ei “, “Unde este Dumnezeu? “cu înțelegerea unor simboluri creștin-ortodoxă “, “Credinciosul creștin în mijlocul acestei lumi”, despre prietenia cu scriitoarea Floarea Cândea “ și  “Epilog“, sunt capitole dintr-o filocalie,  în înțelesul “iubirea de frumusețea divină“ (traducere din limba greacă). în “Epilog” mărturisește  bucuria apropierii de salonul Gutrmberg și importanța vieții veșnice cu Continue reading „Al. Florin ȚENE: Lumina sincerității în “Mărturisiri – De la politică la credință “ de Voichița Tulcan Macovei” →

DOGARU Mircea: La 80 de ani de la Dictatul de la Viena

Comanda cartea:

marleco2012@yahoo.ro

 

Constantin Moșincat

PAȘI PE CALDARÂM

17×24, 466p

45lei, transport inclus

Învățătura e singura AVERE care nu se fură, nu se împarte ca moștenire între neamuri. Se dobândește. De obârșie Careian – Col. (r) Dr. Constantin MOȘINCAT, istoric militar, adică ofițer de tancuri prin pregătire, istoric prin vocație și dăruire, strajă cu dublu jurământ depus, față de Țară și de Muza Clio, la fruntaria vestică, cea mai amenințată, a României.

Director al Muzeului Militar Național – Filiala Oradea, ca ultimă funcție în activitatea ostășească, membru și susținător al multor asociații ale rezerviștilor și patrioților („Avram Iancu”, ANCMRR – „General Traian Moșoiu”, Filiala Bihor, Cultul Eroilor – „Regina Maria” etc.), Dr. Constantin MOȘINCAT s-a remarcat și în fruntea mișcării de rezistență a orădenilor împotriva celor care încearcă să-i văduvească de valorile naționale dăltuite în bronz și marmură – monumentele lui Mihai Viteazul, Emanoil Gojdu sau gl. Traian Moșoiu. (…)

„Pași pe … caldarâm. Încrustări Istorice: de la Pace la Dictat (1815-Viena-1940), vol. 1”, pune la dispoziția cititorului, avid de Adevăr, 35 de reconstituiri de trăire românească, de la instituirea, la Viena, în 1815, a Noii Ordini Mondiale a împăraților, numită „Sfânta Alianță”, la primul act al „Noii Ordini Mondiale” a dictatorilor (instituită ca Putere bipolară, prin Pactul Ribbentrop – Molotov) – Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, împotriva României. (…) Grupat, tematic și cronologic, în 5 Părți, capitolele acestui volum sunt, în fapt, eseuri cu tematică istorică apărute în publicația online „buletindecarei” (…)

Continue reading „DOGARU Mircea: La 80 de ani de la Dictatul de la Viena” →

Ionel NOVAC: Corespondență Andrei Ciurunga – Constantin Reabțov

În cursul anului 2019, prin amabilitatea domnului profesor universitar Gheorghe Reabțov, unul dintre fii regretatului „Iluminist” de la Cahul, Constantin Reabțov, am intrat în posesia scrisorilor primite de tatăl domniei sale de la cea mai de seamă personalitate a orașului, poetul Andrei Ciurunga. Prieteni din copilărie și apoi colegi la Liceul „Ion Voevod” din urbea de pe Frumoasa, cei doi au fost despărțiți de vitregiile vremii imediat după absolvirea acestuia, fiecare alegând un alt drum și reușind să se reîntâlnească abia după aproape o jumătate de secol.

Despărțirea, chiar dacă de foarte lungă durată, nu a reușit însă să-i înstrăineze de tot pe cei doi, prietenia închegată de la fragedă vârstă și consolidată în nenumăratele escapade prin zăvoaiele din lunca Prutului, prin parcurile orașului sau la întrecerile de alergări, rezistând în timp, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii. Ca urmare, reluarea legăturii, chiar după zeci de ani, a apărut ca ceva firesc, ca după un vis frumos ce fusese întrerupt de un coșmar nedorit de niciunul dintre protagoniști.

Prin grija destinatarului și mai apoi a fiului acestuia, s-au păstrat 89 din scrisorile trimise de Andrei Ciurunga lui Constantin Reabțov, scrisori care acoperă, cu scurte intervale de întrerupere, perioada 1988 – 1997. Cea mai veche este datată 19 octombrie 1988, iar ultima scrisoare, expediată cu câteva zile înainte de trecerea profesorului și pedagogului Reabțov la cele veșnice, poartă data de 20 martie 1997. Că cei doi au corespondat și anterior anului 1988 putem afirma cu siguranță, fapt susținut și de precizarea lui Ciurunga în scrisoarea susmenționată, prin care acesta îi mulțumea prietenului său pentru cartea trimisă („Îți mulțumesc mult pt. cartea lui Gheorghe Vodă, poetul cahulean atît de plin de talent”). Din păcate acestea nu s-au mai păstrat, la fel cum nici scrisorile primite de la Constantin Reabțov sau de la numeroasele personalități culturale și literare de pe ambele maluri ale Prutului, cu care a corespondat Andrei Ciurunga mai ales după 1990, nu s-au mai păstrat după moartea acestuia și a soției sale. O pierdere importantă, atât pentru istoria literaturii române, cât și pentru cititorii și iubitorii „poetului pe schimbul căruia a înviat Hristos”.

În rândurile care urmează vom încerca să facem o sumară prezentare a scrisorilor trimise de Andrei Ciurunga prietenului său cahulean, sperăm, cât de cât utilă cititorilor. Astfel, din cele 89 de scrisori, 36 sunt scrise de mână, iar restul de 53 sunt bătute la mașina de scris. În prima parte a corespondenței predomină cele scrise de mână, dar cu trecerea timpului, din cauza acutizării bolilor la ochi de care suferea poetul, acesta va apela tot mai mult la mașina de scris. Cu excepția unor felicitări, unde așternea cu stiloul doar câteva rânduri. Sau, ca o ironie a soartei, ultima scrisoare trimisă prietenului său de la Cahul, care avea să fie scrisă tot de mână…

Subiectele abordate sunt multiple, acoperind variate domenii: evocarea unor amintiri legate de copilărie și familie, debutul literar, prieteni și cunoscuți comuni, revista „Cahulul literar”, probleme de sănătate, dorul de Cahul, proiecte editoriale, limba română, viața de zi cu zi, ba chiar și opinii cu privire la viața politică și socială a acelor ani.

„Suportul” scrisorilor îl constituie, de regulă, colile albe de hârtie, format A4, dar câteva sunt scrise pe hârtie specială disponibilă la sfârșitul anilor ´80 (mape cu câte 10 plicuri și coli de scris având imprimate diverse desene: flori, animale, obiecte etc), la care se adaugă diverse felicitări ocazionale. Însă mijlocul anului 1991 îl prinde într-o acută criză de coli pentru scris, astfel că „dispariția de pe piață a hîrtiei de scris (iar cînd apare costă 1500 lei topul, de la 100 cît era) mă face să-ți scriu pe o foaie spurcată pe-o parte, dar bună pe alta. Mi-a dat un prieten o tonă de asemenea foi și eu le folosesc și cînd trimit colaborări la reviste. Doar pentru vreo oarecare carte păstrez cele cîteva sute de foi pe care le mai am.” (29 iulie 1991).

Încă de la o primă lectură se evidențiază grija poetului pentru claritatea și cursivitatea conținutului scrisorilor, acesta parcurgându-le cu atenție de fiecare dată înainte de trimitere și făcând modificările necesare acolo unde găsea de cuviință. Stau mărturie corecturile, adăugirile, ștersăturile sau PS-urile care le însoțesc aproape de fiecare dată, făcute preponderent cu stiloul.

În ceea ce privește ortografia, Andrei Ciurunga se adaptează din mers schimbărilor petrecute în domeniu. Astfel că, după ce mulți ani folosise litera î din i, după decizia Academiei Române din 1993, în scrisorile trimise lui Constantin Reabțov (și nu numai) va trece la folosirea lui â din a, dar și a celorlalte norme impuse de înaltul for de știință și cultură (sunt, suntem, sunteți).

Trecând la formulele de adresare folosite în fiecare scrisoare, acestea evidențiază cum nu se poate mai bine strânsa legătură și prietenia care îi lega de zeci și zeci de ani („Am început cu cel mai vechi și cel mai drag prieten”, i se confia el într-o misivă din 31 decembrie 1991). Poetul i se adresează preponderent cu „Iubite Costică”, dar frecvent sunt utilizate și alte formule precum „Mult iubite Costică”, „Iubite frate Costică”, „Costică dragă”, „Costică scumpule”, „Mult iubite frate Costică” șa. Iar atunci când se adresează întregii familii, formulele sunt „Iubiții noștri Costică și Daria”, „Iubiți prieteni”, „Dragii noștri”, „Iubiții noștri”. La fel, scrisorile sale sunt semnate începând cu „Robert”, apoi trece la „Robică” (majoritatea), „Ina și Robică”, „ Robică și Ina”, „Ina și A. Ciurunga” sau, în câteva cazuri, utilizând toate cele trei nume („Robică / Andrei Ciurunga / Robert Cahuleanu”). De regulă, acestea sunt adăugate de mână, cu stiloul sau pixul.

Referindu-se la debutul său literar, Andrei Ciurunga rememorează cu nostalgie de câteva ori acel moment emoționat din viața sa: „Așa că îți scriu abia acum, ca să-ți spun cît am fost de emoționat, citindu-mi „biografia” în revista liceului nostru. Acolo am debutat în ianuarie 1932 (exact acum 50 de ani) cu o poezie intitulată „24 ianuarie” și semnată Robert Eisenbraun. Foaia se numea „Îndrumarea Tinerimii” și era patronată de C. Radu, directorul liceului și prof. de l. română! Îți mulțumesc, Costică, pentru această duioasă reîntoarcere în copilărie!” (26 iunie 1992); „Gheorghiu[1] pomenește și de mine acolo, zicând că am fost încurajat în primele mele încercări literare de V. Hondrilă[2], fapt perfect adevărat, eram în liceu când mi-a apărut „Melancolie”, placheta din 1936, îmi amintesc textual că a scris „Poeziile spun mai mult ce va fi autorul, decât ce cuprind ele”. Păi ce puteau cuprinde altceva decât naivități, la cei 16 ani câți aveam?” (11 august 1993); „Mare bucurie mi-ai făcut cu trimiterea foii voastre, a liceului „Ion Voievod” din Cahul. „Poetul-martir” (Doamne, chiar așa am ajuns?) și-a revăzut pentru încă o clipă, cu toată intensitatea, copilăria și debutul absolut, din ianuarie 1932, la revista „Îndrumarea Tinerimii” a profesorului Constantin Radu. Era o zi de ianuarie, când am ajuns acasă pe înserat venind de la liceu, cu numărul de revistă, triumfător, agitându-l prin cameră. Îmi apăruse prima poezie („24 Ianuarie”) în publicația Liceului, semnată Eizenbraun Robert, elev clasa I-a Liceul „Ion Voievod.” (31 mai 1994).

Cum s-au păstrat poeziile sale din perioada de detenție i se destăinuie prietenului său într-o scrisoare datată 8 iulie 1991: „Mă întrebi, dragă Costică, în ultima ta scrisoare, cum s-au păstrat versurile mele din închisoare? Uite că nu-i un secret, am să-ți spun mintenaș. La Canal (1950-1954) aveam la îndemînă bucăți de hîrtie rupte din sacii de ciment cu care lucram. Le compuneam mintal (nu era hîrtie suficientă și pentru ciorne) și le treceam pe curat cînd erau finisate. Odată cu acestea, la învățau pe de rost colegii de suferință, pentru a le pune în circulație, din baracă în baracă și din colonie în colonie. Făcusem chiar un mic carnețel, ascuns în paiele din saltea. Dar la o percheziție mi s-au găsit și am dat de dracul. Au ieșit deci pe cale orală, au ajuns în țară și în străinătate, s-au citit la radio și au apărut în antologii și reviste străine. În a doua perioadă a închisorilor mele (1958-1964) în temnițe nu se găsea hîrtie. Atunci le compuneam tot mintal, băieții le învățau pe de rost (și eu de-asemenea, evident) și le coseam numai titlurile, cu ață, pe bucăți rupte din cămăși și băgate prin căptușelile unui cojocel de care nu mă despărțeam niciodată. Așa le-am scos, după care le-am transcris în caiete bine păstrate timp de 26 de ani, pînă la Revoluție.” Valoare de document au și destăinuirile privind revista „Cahulul literar[3]”, despre care „pot să-ți următoarele: a apărut un singur număr – dar nici acela, de fapt, nu a apărut. Colonelul Dobrescu, prefectul județului, tot aștepta o aprobare de la București, ca să se dea voie să-l punem pe piață. Evenimentele de la 28 iunie 1940 au surprins revista în tipografia lui Rapaport – și nu știu ce s-a mai întâmplat cu ea. Eu luasem un singur exemplar, peste câțiva ani i l-am dat lui Badiu Leu – și-a dispărut, nici el nu-l mai găsește”, avea să-i mărturisească Ciurunga într-o scrisoare datată 11 ianuarie 1990. Sau, câțiva ani mai târziu, „Ai făcut foarte bine vorbind și de „Cahulul literar” al nostru, cel din 1940. Dacă nu făceam greșeala să-i încredințez lui Badiu Leu singurul exemplar existent, acum aș fi scos niște copii la xerox și ai fi avut una și tu, și muzeul de la Cahul” (30 octombrie 1995).

Foarte bun cunoscător al limbii române („Toți vor materiale de la mine, în special careuri cu definiții în versuri, pe care nimeni în țara românească nu le potrivește ca mine. Cred și eu, după 60 de ani de poezie și 50 de ani de activitate rebusistă, mai ales când te joci cu limba română, fără să faci greșeli de sens sau cuvinte” – 21 februarie 1994), Andrei Ciurunga se arată intransigent față de cei care nu o utilizează corect: „Măi Costică, zici că ai niște eleve sîrguincioase. Nu uita să le înveți cît mai corect românește, sau să le dezveți de năravurile lingvistice proaste. Eu nu am vrut s-o supăr pe Lenuța cînd mi-a luat interviul aici, dar fata asta a început cam așa: „Îmi pare destul de bine că v-am cunoscut”. Iar mai departe cam așa: „Poeziile dvs. sînt destul de bune”. Măi, eu cînd intru în brutărie și vînzătoarea îmi spune că „pîinea este destul de bună”, nu o cumpăr în ruptul capului. În românește, „destul de” înseamnă mai puțin decît bun, sau bun cu oarecare îngăduință! La fel am constat folosirea improprie a lui „numaidecît”. Cuvîntul ăsta la noi înseamnă „imediat” sau „în foarte scurt timp”. Copiii voștri înțeleg prin „numaidecît” negreșit, sau neapărat, ceea ce nu-i același lucru. Cînd l-am întrebat pe Ionel Topală din Tartaul de Salcie: „Mai vii pe la București?”, el mi-a răspuns „Numaidecît!” (31 decembrie 1991).

Nu îl „iartă” nici pe prietenul său atunci când constată că nepoțelul acestuia nu vorbește românește: „Nepoțelul e o bomboană de băiețel – dar iarăși păcat că nu a învățat românește, cum de l-ai lăsat tu, ca bunic, pradă limbii lui Smirnov și-al altor ca el?” (14 septembrie 1992). Ca mai apoi să răbufnească după adoptarea Constituției din 1994, care stipula revenirea la denumirea de „limbă moldovenească”: „Dragă Costică, au înnebunit de tot șefii voștri cu limba „moldovenească” și cu toate celelalte absurdități, debitate în numele unei istorii de care habar nu au. Păi să ne întrebe pe noi, care am făcut limba română cu Radu și cu atâți alți profesori cinstiți, ce-i aia limbă și neam!” (20 octombrie 1994).

La fel de intransigent se arăta și față de soarta compatrioților săi, în a căror apărare sărea ori de câte ori considera că este necesar: „Știu că mă pun rău cu toți „patrioții” de pe ambele maluri ale Prutului, dar asta nu mă supără cu nimic, atunci cînd e vorba să scriu adevărul despre soarta noastră, a basarabenilor, așa cum am trăit-o cu toții.” (26 mai 1993) sau „Măi Costică, eu nu-s chiar așa de furios pe cât par, dar să nu se lege nimeni de Basarabia și de oamenii ei, că iau foc!” (16 iulie 1993). Chiar dacă și-a trăit cea mai mare parte a vieții departe de locurile natale, Andrei Ciurunga nu îi va uita niciodată pe cei de acasă, îi va susține mereu, le va trimite gratuit sute de volume din cărțile tipărite de cele mai multe ori pe cheltuială proprie: „… imediat ce apare[4], printre primele exemplare care își vor lua zborul din casa mea vor fi acelea pentru frații de peste Prut. Nu zic „străinătate”, pentru că m-ar pedepsi Dumnezeu!” (21 mai 1992); „Cartea[5] va fi darul meu pentru Basarabia, în anul când împlinesc trei sferturi de veac. Va avea un tiraj de 600 de exemplare, nici unul pus în comerț, ci distribuit gratuit. Vreau să trimit 100 de ex. la Cahul și 200 la Chișinău, tu ești cel mai indicat să le împarți celor vârstnici, dar mai ales tineretului cahulean, poate la bibliotecă și la muzeu câte unul.” (24 aprilie 1995); „Prin iulie, îmi apar două cărți de versuri. Una cu toate poeziile din închisori[6], strînse laolaltă – iar alta cu vreo 80 de poezii umoristice[7]! Vei primi cîte 100 de ex. din fiecare pt. cahuleni.” (17 mai 1996); „Pentru tine, în afară de cărțile cu dedicație, am mai trimis 100 ex. din „Poeme cu umbre de gratii”, 100 ex. „Versuri pentru Ina” și 150 ex. „N-aveți un surâs în plus?”, poezii umoristice, din care tu cunoști deja câteva, din revistele unde au apărut.” (8 octombrie 1996).

Așa cum am precizat, majoritatea scrisorilor sunt bătute la mașină, cauza principală constituind-o miopia avansată pe care o avea încă din anii tinereții și pe care o invocă în repetate rânduri: „Iartă-mă că ți-am scris la mașină, dar fiind mai multe de spus, ochii nu m-ar fi ajutat să scriu de mînă atîta pogon de hîrtie.” (8 martie 1990); „Caligrafia mea este serios afectată de o veche suferință de ochi și e foarte puțin lizibilă. De-aia prefer să bat la mașină, care, săraca, scrie ca lumea.” (20 aprilie 1990); „Cînd am mai multe de spus, apăi bat la mașină, că mi-e mai ușor pentru ochi să folosesc litere gata scrise de alții pe clape, decît să le buchisesc eu însumi.” (6 septembrie 1990); „Am folosit mașina ca să-ți scriu mai multe, altfel, după vreo zece rînduri, scrisul de mînă îmi obosește ochii.” (31 decembrie 1991); „Nu pot sta mult cu ochii la lumină, din cauza durerilor pe care le simt.” (3 iulie 1992); „Eu îmi consum puțina vedere care mi-a mai rămas scriind tot felul de mărunțișuri și de prostii, fie rebus, fie umor, ca să mai adaog o bucățică de carne la cartofii pe care îmi pot permite să-i cumpăr din pensie.” (24 octombrie 1993). Cu timpul se vor adăuga și alte probleme de sănătate, care își vor pune amprenta asupra creației și activității sale literare: „Cu piciorul (arterita) o duc destul de rău, nu mă prea pot deplasa decât foarte aproape și foarte puțin. Har Domnului că pot face măcar atât și că încă mai am amândouă picioarele. Cu ochii – nu mai întreba.” (20 octombrie 1994); „Cu ochii o duc tare prost, în schimb mă simt rău și cu piciorul.” (8 martie 1995); „Alte noutăți nu prea am, decât niște dureri sâcâitoare în dreptul rinichilor, beau tot felul de spurcăciuni: ceai de mușețel și de cozi de cireșe – dar încă nu mi-a trecut” (25 august 1995); „Ți-aș scrie mai mult, dar de câteva zile mă doare al naibii piciorul, aș tot sta în pat – dar treburile nu-mi îngăduie acest lucru.” (8 octombrie 1996); „Încolo, cam zgârâiat cu sănătatea. Am și căzut zilele trecute pe gheață – și mă doare spatele cumplit, dar sper că va trece.” (11 februarie 1997).

Dar, pe lângă toate problemele cu care se confrunta, dorul de Cahul îl măcina cel mai tare: „Mi-e dor de voi toți și de tot Cahulul, deși nu mai este ca pe vremea cînd alergam ca nebunii pe șoseaua Oancea-Cahul, la întrecerea pe care cred că nu ai uitat-o.” (8 martie 1990); „Ochii și vîrsta nu mi-au îngăduit să fiu și eu la Podul de Flori de la Prut!” (8 mai 1990); „Nu mă așteptam la această generozitate din partea publicației[8] de la Cahul – singurul loc unde m-aș simți într-adevăr acasă la mine!” (6 septembrie 1990); „Ieși, măi, mai repede, cînd am să vin la Cahul o să bem un vin din acela copt la soarele Basarabiei (care începe să răsară și pentru noi), aud că de la 27 septembrie se vor suprima pașapoartele, se va trece numai pe baza buletinului de identitate. Atunci să vezi du-te-vino la Prut!” (17 septembrie 1991); „Eu nu mă pot deplasa atît de departe, nici din cartier nu prea ies, stau prost cu ochii și multe altele și mi-e imposibil să mă avînt la un drum lung și greu – oricît de drag mi-ar fi să-l pot face.” (8 iunie 1992); „Mare emoție și bucurie am avut parcurgînd pe hartă străzile din Cahul. Îți mulțumesc frățește pentru această grijă de-a mă ține cît mai aproape de voi.” (15 decembrie 1992); „E bine că bietul nostru Cahul a ajuns „celebru” datorită „Nufărului alb[9]”, de care îmi amintesc cu mare duioșie și nostalgie când îl culegeam din barcă pe fostele bălți cahulene.” (1 august 1993).

Continue reading „Ionel NOVAC: Corespondență Andrei Ciurunga – Constantin Reabțov” →

Mariana Gurza – ,,Icoane vii”

Icoane vii, Editura Mușatinia, 2020

Grafica coperta: Iurie Brașoveanu

,,Poeta Mariana Gurza, în volumul ICOANE VII, ne mărturisește că de la ,,mama am moștenit lumina mătăniilor, pentru a ne arăta drumul spre mântuire…O rugătoare pe pământ, acum un înger celest. Dor de voi! Dor de părinți minunați, care vor rămâne mereu în amintirea noastră”.

(Emilia ȚUȚUIANU)

***

Cine sunt, nu ştiu… O frunză în bătaia vântului, o ramură de alun, sau un nuc fraged crescut lângă cel bătrân….

Imaginea nucului din copilărie îl port cu mine, un nuc bătrân, cu multe ramificaţii ascunse ce duceau până în Bucovina…


Seva tainică, transmisă din generaţii, cred binecuvântată, o păstrăm în noi. Altfel cum s-ar explica dorul după acele locuri pline de istorie şi tradiţie?

Avem un pământ bogat, bogat prin sfinţenia celor care au fost, a celor care au rămas.

Şi dacii venerau nucul, un arbore magic, frumos, impunător cu ramuri puternice şi un frunziş verde, sănătos. Considerat rege al tuturor pomilor fructiferi, denumit științific de savantul Carl Lionne ,,Junglans regia”(glans-nuca, regia-regesc), în splendoarea sa este totuşi un arbore singuratic. Un ,,zeu” ce nu acceptă pe alţii în jurul său, îşi iubește teritoriul… Umbra sa răcoreşte sufletele…. Vai de cel ce încearcă să-l schilodească, sau să-i schimbe locul… prin hăţişul de frunze cheamă forţe nevăzute în ajutor…

Şi nucul nostru a fost rănit… nucul fără vârstă, nucul pierdut în negura vremurilor…

Fiecare sânge vărsat pentru binele Neamului Românesc a însemnat ,,locul”, ne-a legat şi pe noi cu o pecete nevăzută. Ne-a insuflat iubirea, iubirea de neam şi de glie.

De la Sfinţii Părinţi ce au vieţuit în aceste locuri am primit ,,marea taină”. De la voievozii ţării, putere, mândrie şi onoare. Pagini de istorie, de tradiţie, un sanctuar al Neamului.

Am devenit dintr-odată mai sensibili, mai vulnerabili în faţa realităţii. Ne doare fiecare ,,copac” tăiat aiurea, ca şi cum alţii ar vrea sa rupă un pergament vechi… Şi mereu ne este dor… Dor de acele locuri sacre ce au făcut istorie… Dor de ai noştri…

Fiecare freamăt, fiecare murmur de izvor, deveniseră semne discrete de la natură spre mine, ,,omul călător”, în această viaţă unduioasă şi surprinzătoare.

Continue reading „Mariana Gurza – ,,Icoane vii”” →

Gheorghe APETROAE: Alexandru Nemoianu un mărturisitor al Neamului Românesc

ALEXANDRU NEMOIANU, un filosof al istoriei și al spiritualității noastre naționale, un intelectual român rasat și mare patriot, chiar dacă destinul l-a împins a hălădui în alte locuri, pentru a-și asigura existența. Cuvintele sale însumate în eseul „Biserica Română trebuie apărată”, apărut în prestigioasa revistă EXTEMPORAL LIRIC, coordonată de Teodor DUME, un alt intelectual român prestigios, sunt principii morale și existențiale de valoare socială și spirituală, care, prin contribuția nobilă a ierarhiilor eclesiastice, având ca pivot axial- referențial pe marele ierarh-arhitect, patriarhul Daniel, prin care se hăruiesc cu lumina credinței și cu morala cristică, fără exagerări mistice, marea masă de creștini din România, asigurând, astfel, eternitatea în credința cristică a neamului românesc… Sunt acestea, alăturate istoriei și culturii, principii naționale, de la care nu putem nicicând abdica și, de aceea, mi-am permis să relev în continuare câteva fragmente din acest interesant și valoros eseu: „Nu pot fi enumerate aici realizările Patriarhiei în vremea păstoririi Prea Fericitului Daniel. Dar doua lucruri esențiale trebuie amintite. Este vorba de împlinirea visului românesc de a avea o catedrală monumentală în București. Lucru care s-a împlinit cu prisosință. Iar a doua lucrare privește un fenomen colosal din viata Neamului. Este vorba de migrarea unui foarte mare număr de Români în țări dezvoltate, în căutarea de oportunități economice. Patriarhia Ortodoxa Romana nu i-a uitat si nu i-a abandonat. Structuri eclesistice care sa le poarte de grija au fost așezate în toată lumea și locașuri de rugăciune care să îi adune au fost ridicate. În acest fel, toți acești Români au centre tari care să îi țină și în Ortodoxie și în Neam. Patriarhia Ortodoxă Română este SINGURUL așezământ românesc care a făcut ceva esențial pentru Românii pribegi. Ar trebui să nu uitam asta!

Se poate spune că Preafericitul Daniel a făcut cu putință și a asigurat viitorul Bisericii Ortodoxe Române în veacul XXI.„…. ”În momentul de față Biserica Ortodoxă Română are, în persoana Preafericitului Daniel, un Patriarh providențial .Un ierarh care ,cu mâna fermă și cu dragoste , așează Biserica milenară Ortodoxă Româna pe temelii trainice și care Patriarh face pentru Biserica Ortodoxă Română viitorul cu putință”…”. Biserica, între altele, are menirea să promoveze și apere Dreapta Credință, să adune neamurile,să le unească în Pravoslavnicie către slavă Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. În afara Bisericii Drept Măritoare nu există mântuire”….„Biserica este a ordinii și nu a haosului și confuziei. Biserica nu este a haosului și dezbaterilor fără rost, este a ordinii și ierarhia ei strictă este în același timp cea mai bună, căci este ierarhia dragostei.”….„Harul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserică a făcut ca în toate vremile să avem vladici vrednici, pe măsura vremilor și pe măsura a ceea ce merităm. În momentul de față un asemenea Ierarh vrednic este Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel. El este un om cu o pregătire teologică superlativă și mai ales, potrivit vremii de confuzie, teamă existențială, îndoială pe care o trăim. Hotărât și aspru, El inspiră respect și, cred, atunci când este cazul, teamă, frică. Patriarhul Daniel arată că ierarhia Bisericii nu este a haosului, este a strictei ascultări, fiind o ierahie a dragostei.”…..„Confruntat(ă) cu vipera ateistă și uneltele sale, Biserica Ortodoxă Română răspunde prompt, întotdeauna la obiect, „pune la punct”. La fel de promt poate răspunde Biserica Ortodoxă propagandei catolice și a cultelor protestante.Ramuri care își zic creștine dar cărora le lipsește înțelegerea teologică și mai ales le lipsește Duhul Sfânt”…”.

Continue reading „Gheorghe APETROAE: Alexandru Nemoianu un mărturisitor al Neamului Românesc” →