DOGARU Mircea: La 80 de ani de la Dictatul de la Viena

Comanda cartea:

marleco2012@yahoo.ro

Constantin Moșincat

PAȘI PE CALDARÂM

17×24, 466p

45lei, transport inclus

Învățătura e singura AVERE care nu se fură, nu se împarte ca moștenire între neamuri. Se dobândește. De obârșie Careian – Col. (r) Dr. Constantin MOȘINCAT, istoric militar, adică ofițer de tancuri prin pregătire, istoric prin vocație și dăruire, strajă cu dublu jurământ depus, față de Țară și de Muza Clio, la fruntaria vestică, cea mai amenințată, a României.

Director al Muzeului Militar Național – Filiala Oradea, ca ultimă funcție în activitatea ostășească, membru și susținător al multor asociații ale rezerviștilor și patrioților („Avram Iancu”, ANCMRR – „General Traian Moșoiu”, Filiala Bihor, Cultul Eroilor – „Regina Maria” etc.), Dr. Constantin MOȘINCAT s-a remarcat și în fruntea mișcării de rezistență a orădenilor împotriva celor care încearcă să-i văduvească de valorile naționale dăltuite în bronz și marmură – monumentele lui Mihai Viteazul, Emanoil Gojdu sau gl. Traian Moșoiu. (…)

„Pași pe … caldarâm. Încrustări Istorice: de la Pace la Dictat (1815-Viena-1940), vol. 1”, pune la dispoziția cititorului, avid de Adevăr, 35 de reconstituiri de trăire românească, de la instituirea, la Viena, în 1815, a Noii Ordini Mondiale a împăraților, numită „Sfânta Alianță”, la primul act al „Noii Ordini Mondiale” a dictatorilor (instituită ca Putere bipolară, prin Pactul Ribbentrop – Molotov) – Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, împotriva României. (…) Grupat, tematic și cronologic, în 5 Părți, capitolele acestui volum sunt, în fapt, eseuri cu tematică istorică apărute în publicația online „buletindecarei” (…)

Continue reading „DOGARU Mircea: La 80 de ani de la Dictatul de la Viena” →

Mircea DOGARU: „U-CRAINA” – ȚINUTUL ROMÂNESC DE „LA MARGINE”

Încheiat în defavoarea otomanilor, războiul ruso-germano-turc din 1736-1739 a fost urmat şi de reglementări teritoriale în nordul Marii Negre, Rusia lărgindu-şi graniţa prin Tratatul de la 12 septembrie 1740 de la Istanbul încheiat cu participarea, ca observator, a părţii germane. Tratatul se intitula „Statutul pentru stabilirea de către Rusia a graniţei Rusiei şi Turciei şi a graniţei Moldovei pe Bug”. Prin acesta, Rusia îşi adjudecă un teritoriu de „la Margine” (în rusă „u Craina”) de 44.500 km2, de la sud de Kiev până la Marea Neagră, între cursurile inferioare ale Bugului şi Niprului. Artizanii au fost ţarina Ana Ivanovna (1730-1740) şi favoritul său, generalul Munnich. Aceştia au imaginat planul care depăşea viziunea lui Petru I cel Mare de a acapara toate teritoriile româneşti până la Nistru, vizând întreaga Moldova până la Carpaţi dar şi Muntenia, Dobrogea şi teritoriile româneşti dintre Balcani şi Dunăre. Moartea ţarinei şi succesorii slabi care au urmat la tron au lăsat lucrurile în suspensie până la preluarea puterii de către Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796). Armata rusă ajunge la Bugul inferior abia în 1764, în contextul pregătirii noului război cu Poarta (1768-1774), începând inventarierea teritoriului. În 1766, agentul Andrei Konstantinov raportează că între Bug şi Nistru, în „u Craina” nu există „supuşi” ruşi şi se vorbeşte „doar româneşte”. Principala fosta cetate turcă Ozu sau Oceakov era un oraş ridicat, în 1587, de domnul Moldovei, Petru Şchiopul, despre care spionul Daniel Krwonn, un suedez în slujba Moscovei, raportase, la 1709, că este locuit de români şi foarte puţin tătari, greci sau turci. Între 1587 şi 1709, informatorii străini Geovani Botero, Giovani Antonio Magini şi Niccolo Barsi îl descriseseră că pe un „oraş vlah”, adică românesc, aflat în componenţa Ţării Moldovei.

În 1769, ţarina decide lichidarea independenţei cazacilor şi integrarea acestora în armata rusă. Drept urmare, căpitanii (hatmanii/atamanii) cazacilor jură credinţă şi semnează încadrarea cu grade de căpitani şi colonei în armata rusă. Numele lor sunt: Topa, Scapa, Țăranu, Moldovan, Munteanu, Basarab, Procopie, Drăgan, Desalaga, Ignat, Gologan, Ciorba, Vornicu, Abaza, Pavel Poloboc, Vasile Cociubei, Constantin Turculeţ, Apostol, Chigheci, Grigoraș, Grigorcea, Bogdan, Radu, Focșa, Bocşa… Oare ce simt, în acest moment, citind aceste nume „ucrainene”, istoricul „demitizator” Lucian Boia, analiştii şi politicienii lui pește şi pupezele de televiziune care orăcăie de 25 de ani că n-avem nici o treabă cu actuala Transnistrie, care n-ar fi aparţinut niciodată României. Mai rău, nu numai Transnistria întreagă (69.000 km2) ci şi Ucraina istorică au fost parte integrantă a Ţării Moldovei, de la 1455/1456 până la 1740 (Ucraina) şi 31 decembrie 1791 (Transnistria).

Ţarina grupează cazacii „mărgineni” în două regimente numite: unul „Muntenesc”, sub comanda colonelului Grigore Buhatel, pe loc şi al doilea, „Moldovenesc”, dislocat la Kiev, Simara şi Orenburg, că baza de recrutare pentru regiunea Ekaterinoslav, sub comanda colonelului Lungu.

În restul Moldovei dintre Bug şi Carpaţii Orientali, ocupată de ruşi în cursul războiului amintit (1768-1774), prin persuasiune, promisiuni şi cumpărare cu bani, ţarina organizează un corp de armată românesc format din voluntari. Trădând intenţia de ocupare a restului teritoriului Moldovei dintre Bug şi Carpaţii Orientali acest corp primeşte un statut, în fapt o proiectată Constituţie a viitoare Moldove ocupate, intitulat „Învăţătură a însăşi stăpânitoarei măriri Ecaterina a II-a, tălmăcită pe limba moldovenească din ordinul mareşalului Petru Al. Rumeantev, cu osârdia şi cheltuiala mitropolitului Gavril, de Toma, al doilea logofăt”. Acest corp românesc de voluntari (un demn precursor al Diviziei Tudor Vladimirescu) de cca. 12.000 de luptători, era comandat de nepoţii trădătorului domn aclimatizat rus, Dimitrie Cantemir, Constantin şi Dumitrașcu (fiii lui Antioh), avea un drapel de luptă pe care figurau stema imperială rusă alături de bourul Moldovei, uniforme româneşti şi biserică proprie cu serviciu în limba romană.

În 1783, ţarina lansează proiectul de „Regat al Daciei” prin care se dorea gruparea, sub autoritatea arhiducelui Constantin, propus rege, toate teritoriile româneşti aflate sub suzeranitate otomană. Pentru implementarea lui, lichidând primejdia turco-tătară din spatele frontului, ruşii cuceresc, în 1787, Crimeea. Aceasta este perioada când, pe raportul lui Alexandru Mavrocodat, din 1786, ţarina decide înfiinţarea, în fosta „Ucraina” dintre Bug şi Nipru, a unei construcţii administrativ statale, sub numele de „Moldova Noua”. Evoluţia politică şi militară, adjudecarea, în 1791, a teritoriului Moldovei dintre Bug şi Nistru şi faptul că deschide zona Bug-Nipru ca teritoriu de colonizare pentru românii şi aromânii cu atribuţii militare din fosta Militargrenze (graniţa militară) a Imperiului Romano-German, pe măsură ce Habsburgii înaintau spre sud, în Serbia, o face să opteze, temporar însă, pentru numele de ”Nouă Serbie”. O „Noua Serbie” locuită, acum, şi de români şi de aromâni şi în care funcţiona, ca armata „Polcul de husari moldoveni”.

Elementul românesc dintre Nistru şi Bug fusese întărit, încă din 1736-1739, de luarea în robie şi aşezarea aici, de către generalul Munnich, a cca.100.000 ţărani români, bărbaţi, femei, copii din Muntenia şi teritoriile moldoveneşti dintre Nistru şi Carpaţii Orientali. Mai radical, contele Panets, în 1774, îi propusese ţarinei strămutarea întregii populaţii româneşti a Moldovei dintre Nistru şi Carpaţii Orientali, dincoace, în teritoriile româneşti dintre Nistru şi Nipru. În paralel, au fost aduşi şi colonişti ruşi de dincolo de Nipru. La 1793, făcând un recensământ în fosta „Ucraina” dintre Nipru şi Bug, devenită „Noua Serbie”, mitropolitul Gavril şi preotul Ivanov constatau că, din 67 de sate ale regiunii Oceakov, 49 erau curat româneşti, restul mixte, româno-ruse, dar marii proprietari de pământ erau, în continuare, români: Ion şi Nicolae Cantacuzino, Teodor Rosetti, Ilie Catargiu, Sava Badiul, Scarlat Sturdza, Cristea Manuil, Ion Macarescu, Ion Iliescu, Teodor Sabău, Manuil Saul, Ion Cananau, George Crăciun, Anton Pascal, Pintilie Hagila, Vasile Dodon, Teodor Romanescu, Emanoil Balş etc.

După 1769, aşadar, teritoriile de „la Margine” ale Moldovei au devenit cele dintre Bug şi Nistru, căzăcimea liberă mutându-şi aici centrul de greutate, consilierul Sumakov raportând că, în continuare, situaţia etnică se păstrează, de-a lungul litoralului Marii Negre, între Crimeea şi Nistru majoritatea locuitorilor fiind romani. După cucerirea Transnistriei, ultimii cazaci independenţi, în frunte cu generalul Ciorba, coloneii Mândra, Ghinea şi Branca, jura credinţă intrând în armată ţaristă. Ei vor fi organizaţi, în 1802, că nouă căzăcime de la Bug, sub numele de Corpul Voznesensc, de către țarul Alexandru I (180-825). Astăzi, Transnistria istorică, de 69.000 km2, a fost redusă, administrativ teritorial, la 25.100 km2, din care 20.900km2 formează regiunea Odessa, formal în Ucraina, dar sub control rusesc, iar 4.200 km2, formal, aparţin Republicii Moldova, dar sub numele de, încă, RASSM, constituie o enclavă a Moscovei.

Nenorocire mare pentru minunăţii noştri elitişti! Parcă îi aud cum urlă: „De unde şi până unde, cazacii, români?” Păi, hai să vedem! „Cazac” sau, corect, „cosaq” înseamnă în tătara „pribeag” şi în turcă „lotru”, cu alte cuvinte „haiduc”. Căzăcirea la pragurile Niprului a fost un fenomen similar celei din NV-ul spaţiului românesc, adică haiducirii din mlaştinile Tisei – fuga ţăranilor români de pe moşii în zonele de margine, în rândul comunităţilor româneşti vechi dar rare din „No man’s land”. Este vorba despre ţărani români, fugiţi printre obşti săteşti româneşti vechi aflate, în cazul „Ucrainei”, în zonele de margine sau de graniţă, disputate Ţării Moldovei, iniţial de Uniunea polono-lituaniană şi de tătari, apoi de Imperiul Otoman şi Rusia. Zona vizată a fost „pragurile Niprului” („za porojie”), din care cel mai important poartă, şi astăzi, numele de VOLOSKII, adică „Românesc”. Aici, pe loc uscat, adică SEC, se făcea adunarea de obşte pentru deciziile importante, de unde numele de „SECE”. Oamenii se ocupau cu agricultura, vânătoarea, pescuitul, apoi, că oameni liberi cu drepturi militare, cu mercenariatul sau raziile pe cont propriu în teritoriile tătaro-otomane şi polone. Militar, erau organizaţi pe „centurii” adică „sute”, de unde în pronunţie slavă, „sotni”. Erau conduşi de căpitani, numiţi după românescul hatman (derivat din germanul hauptman) – atamani. Fenomenul începe datorită devastărilor provocate de războaiele cu tătarii, turcii şi polonii, spre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504) şi ia amploare în secolul XVI. În 1574, Cancelaria polonă îl informă pe Maximilian ÎI de Habsburg (1564-1576) că numiţii cazaci sunt „nu numai din ţinuturile noastre, ci şi din cele ale Moscovei, Valahiei şi din ţările Luminaţiei voastre”, adică erau români fugari de pretutindeni, inclusiv din Transilvania. Acelaşi fenomen se întâmplă dincolo de Nipru, între Don şi Nipru, căzăcimea de pe Don fiind formată, însă, din ruşi şi români colonizaţi din raţiuni militare, cu începere din 1482-1487, de Moscova. Este motivul pentru care, tot în 1574, mare vizir, Mehmed Sokoll, informa cancelariile europene că „sărăciţi, s-au unit moldoveni, munteni şi moscoviţi şi au făcut multe pagube musulmanilor noştri”. Un an mai târziu, Ştefan Bathory, principe al Transilvaniei (157-1583) şi rege al Poloniei (1575-1586), îi informă pe Habsburgi că, în ansamblu, cazacii de o parte şi de alta a Niprului sunt „oameni proveniţi din diferite popoare, ruşi, romani şi chiar supuşi de-ai noştri”, adică polonezi şi lituanieni. Cei de la pragurile Niprului, însă, declară Cancelaria polonă, în 1578, sunt „cei mai răi dintre moldoveni”. Pe unii dintre şefii „mărginenilor” (ucrainenilor), polonezii au reuşit să-i atragă, prin cumpărare cu ranguri boiereşti, aceştia îngroşând, prin deznaţionalizare, şleahta polonă (familiile Ivanenco, Dumitrasco, Apostol, Afendie, Armasevski, Tomski, Brazuhi etc.). Majoritatea, însă, au rămas romani legaţi de domnia Ţării Moldovei.

Prima încercare de unificare a tuturor obştilor volohe căzăceşti sub un singur hatman, a fost făcută de un os domnesc, pretendentul la tronul Moldovei în 1563, Dimitrie Wizniovietcki, nepot de fiică a lui Ştefan cel Mare. A fost, însă, învins de Despot Vodă, la 6 noiembrie, „la pod la Vercicani, pre Şiret”, predat turcilor şi executat în Galata. Românii cazaci l-au adus, apoi, sub conducerea atamanilor Loboda şi Nadabaicu (în falsele istorii… Nelevaico), în 1572, pe unul de-al lor şi l-au pus Domn – Ion Voda cel Cumplit (1572-1574). Abia fratele acestuia, însă, Ioan Nicoară Potcoavă (Creţul), adus de atamanii Ceapă şi Şah, avea să impună titlul, pentru un veac şi jumătate, de Domn al Ţării Moldovei şi căpitan al Marginii. A fost urmat de „domnişorii” şi domnii Petru Cazacul, Constantin Potcoavă, Constantin Lăcustă, Petru Şchiopul, Ioan Lungu din Lapușna, Ioan Cazacul, Ştefan Răzvan, Mihai Viteazul etc. până la Gheorghe Duca. Nefiind domni, ci doar hatmani (atamani) recunoscuţi de întreaga căzăcime, s-au ilustrat din vremea lui Ion Vodă cel Cumplit şi până la sfârşit, pe lângă cei menţionaţi, Ion Nadabaicu, urmat de Ion Grigore Loboda (1593-1597), pe care polonezii au vrut să-l înlocuiască cu Tihon Baibuza, apoi Samuila Chişca, Ion Sarcu, Ion Opara, Trofin Românul (Volosanin), Ioan Sarpila, Timotei Zgura, Dumitru Hunu şi, ultimul, Dănilă Apostol (1727-1734).

Seria atamanilor români a fost întreruptă de Bogdan Hmelnitcki (1648-1654), boiernaş polonez răsculat împotriva regelui, cel care a avut nefericita idee, în 1653, de alipire a „Marginii” la Rusia. Şi aceasta deoarece, nefiind român, s-a încuscrit cu domnul şi protectorul său, Vasile Lupu (1634-1653), la dispariţia acestuia fiind vânat şi de polonezi şi de turci. Hmelnitcki era polonez, dar adjuncţii săi erau Toader Lobodă, polcovnic de Pereiaslav, Martin Puşcariu de Poltava, Ioan Burlă de Gdansk, Pavel Apostol de Mirgorod, Ieremia Ganju de Uman şi Dumitrascu Raicea de Pereiaslav. În plus, sub el, comandanţii Regimentului de elită căzăcesc, „Slobodean”, adică al „Libertăţii”, au fost generalii de brigadă Dimitrie Bancescu şi Varlaam Buhatel. În tratativele cu Rusia, Hmelnitcki a folosit, pe post de diplomaţi, pe Pavel Apostol, Dumitrascu Raicea, Grigore Gămălie de Lubensk, Ion Ursu-capitan de Poltava şi Grigore Cristofor- căpitan de Raskov.

La sfârşitul sec.XVII, după Gheorghe Duca, succesiunea au asigurat-o hatmanii Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Draghinici. Cazacii, mărginenii sau „ucrainenii” romani au luptat, între Nistru şi Nipru, împotriva polonezilor, sub Bogdan şi Timus Hmelnitcki, fiind consideraţi de Samuel Kussevicz, starostele de Lemberg, drept „urmaşii dacilor şi au puternice virtuţi militare”. În bătălia de la Liov „cohortele de veterani ale dacilor transnistreni (Veteranae Dacorum Transnistrianorum) au luptat în centrul liniei de foc”. În bătălia de la Zborov (1649), numai cazaci transnistreni au fost 10.000, iar în cea de la Beresztecko (1651), 4000. Ulterior, au luptat alături de suedezi, împotriva ruşilor, participând, sub conducerea lui Apostol Chigheci, cca. 8000 în bătălia de la Leahovici (1706) şi 4000 în bătălia de la Poltava (1709). Ultimul mare hataman, Dănilă Apostol, a fost comandantul regimentului de la Mirgorod, după tatăl său, Pavel Efrem şi bunicul său, Apostol. Este descris de uzurpatorul sau, Mazepa, nu ca „ucrainean”, nu ca „moldovean” ci, clar, ca „român”, drept „Apostol, de obârşie valahă, bărbat din tată merituos în armată, ostaş bun, din toţi polcovnicii cel mai vechi, cel mai bătrân nobil, câştigând cinstirea şi dragostea tuturor regimentelor”. A murit la Sorocinti, la 17 ianuarie 1734, succedându-i fiul său Petre, polcovnic de Lubni, care avea să se integreze ca general de brigadă în armata rusă. Celălalt fiu, Pavel, polcovnic de Mirgorod, s-a căsătorit în 1736, cu fiica generealului rus Matei Muraviov, urmaşul său fiind celebrul diplomat, scriitor şi mason rus Ioan Muraviov Apostol (1762-1851).

„Ucraina” istorică aşadar, sau teritoriile de „la Margine” ale Ţării Moldovei au însumat 44.500 km2 (u Craina propriu-zisă) şi 69.000 km2 (Transnistria), adică un total de 113.500 km2 de pământ românesc, răpit Ţării Moldovei de Rusia. Un teritoriu în care domnii Moldovei au întemeiat oraşele între Moghilău, pe Nistru (1600) şi Oceakov, pe Nipru. Şi-au stabilit garnizoanele la Lerici (1455), apoi la Caffa şi Mangop (1473-1474), au dat danii boierilor (ex. Boierii Jora sau Golia şi Movila etc.). Toponimele şi hidronimele româneşti au fost, în ultimele două secole, slavizate, populaţia supusă unui regim intens de deznaţionalizare, în special în epoca bolşevică, iar termenul „u Craina” a ajuns să desemneze o altă realitate geopolitică şi etnostatală, nu neapărat datorită Rusiei.

Continue reading „Mircea DOGARU: „U-CRAINA” – ȚINUTUL ROMÂNESC DE „LA MARGINE”” →

Mircea DOGARU: Câte degete are „mănușa” dumneavoastră, domnule Viktor Orban?

Scrisoare deschisa premierului Ungariei

Motto:

„A pretinde că în România se desfășoară o revoluție ROMÂNĂ, declanșată de un ungur, Laszlo Tokes, e ca și cum ai spune că elefanții zboară, dând din urechi, din floare în floare și le polenizează!”. (Cpt. Mircea Dogaru, 22 decembrie 1989, orele 20:00, pe DN1, între Otopeni și București. Declarație făcută în fața „Jurnaliștilor fără frontiere”)

Domnule premier Viktor Orban,

Recunoscându-vă calitățile reale, dovedite în promovarea intereselor poporului ungar, oricât de strâmbe și de utopice ar fi acestea, nu pot să nu remarc ipocrizia falsei poziții conciliatorist-diplomatice, adoptată de dvs. în fața recentei poziții, poate nefericită, poate premeditată, avută de Președintele României, în cazul, electoral construit al Proiectului Legislativ de Autonomie Teritorială „Secuiască”, proiect devenit un fel de Hopa-Mitică al politicii dvs. și a UDMR. Și nu pot să nu răspund amenințării voalate care transpare din afirmația dvs. că „Dacă vom fi nevoiți, vom ridica mănușa aruncată”! O fac tot „diplomatic”, apelând la un set de întrebări născute din „suspiciunea rezonabilă” că, atunci când ați fost selectat din cortul mamei dvs. și transformat în „hungarus pur”, ați primit și un altfel de instructaj, pe linia New Age, în scopul manipulării și împingerii spre dezastru a poporului frate ungar. În treacăt fie spus, pentru mine ca istoric, permanenta jonglerie de la 1871, când s-a dat ordinul construirii unei „națiuni omogene” (din unguri și deznaționalizați ai tuturor etniilor) cu termenii „ungur”, „maghiar”, „secui” și „ceangău” nu ține! Așadar…

Domnule premier,

Va mai amintiți când v-ați dus, acum 31 ani, însoțit de ciracii dvs., ajunși, astăzi, unul Președintele Ungariei, altul al Parlamentului, al treilea Primarul Budapestei (de domnul doctor nu vă reamintesc pentru că a dezertat când a văzut ce enormități debitați și faceți), în Cehoslovacia, să impulsionați și acolo „revoluția”, adică secesiunea teritoriilor locuite de minoritatea ocupantă ungurească? Numai că cehii au optat, spre deosebire de serviciile românești, pentru o „revoluție de catifea”, drept care ați uitat ce ați pățit din partea lor, în special a cehilor pe care demenții New Age i-au botezat „popor slovac”, atunci când v-ați aplecat să „ridicați mănușa”? Că până la Budapesta, unde ați întemeiat din ordin FIDESZ, nu v-ați oprit?

Domnule premier,

Slovacia ca Slovacia, că a fost botezată cândva „Ungaria Superioară”… dar cu România ce-ați avut? Puteți să spuneți, astăzi, de Ziua Mondială a Libertății Presei cu sinceritate, dacă și în ce măsură ați fost implicat în pregătirea, fie și ideologică a cetățenilor români proveniți din familii mixte (româno-ungurești sau româno-săsești, pentru că trebuiau să lanseze lozinci în românește) de KEOD în cele 12 tabere din Ungaria, în vederea „revoluției spontane” din România? În instruirea lor ca luptători de elită în poligonul „din cotul Dunării” sau pe macheta Transilvaniei de la Debrețin? Pentru care machetă, armata dvs. și-a pierdut în 1997 șeful Marelui Stat Major, în funcție de 2 decenii, fiindcă n-a raportat interpelarea pe această temă a omologului său român, gl. Dumitru Cioflină. Cât despre citatul cu „cotul Dunării”, acesta provine din declarația unuia dintre cei 9 teroriști arestați și condamnați pe viață de tribunalele militare românești și pentru eliberarea cărora au behăit și au făcut liste de susținere 2 ani, damele „civice” ale post-revoluției române”! Chiar credeți că li s-a pierdut urma la Aiud sau în arhiva SIPA, închisă și „epurată” de Monica Macovei și ciracii ei?

Domnule premier,

Ați ținut cumva și dvs. în 1990, discursuri patriotice pentru „eroii căzuți în revoluția din România” în fața unității speciale din Seghedin, la ridicarea plăcii comemorative? Ați colaborat atunci cu Rudaș Ernosi, ulterior în denigrarea României, cu Lazlo Tokes care cere astăzi „demisia fără întârziere a președintelui Johannis”? Ați colaborat cu Eva Maria Barki de la Viena și cu Raffay Erno, KGB-istul transfug din Ardeal și erijat în Goebbels-ul lui Lazos Fur, ministrul care a lansat formula „Cine deține pământul, are Ardealul”? Cum ați implicat FIDESZ în acțiunea, declanșată de Lazlo Tokes cu sprijinul unei bănci budapestane și a două bănci vieneze, de achiziționare „pe nimic” sau de „recuperare” prin fals și uz de fals a sute de proprietăți în centrul și vestul României? Dar în „rebeliunea” de la Târgu Mureș, extern pregătită și soldată cu mutilarea televizat-programată a „ungurului” Mihăilă Cofariu? Câți din cei 7.000 de luptători unguri intrați în România atunci cu pașapoarte false, alături de diversioniști germani, austrieci, ruși etc. au fost oamenii dvs.?

Domnule premier,

Este adevărat că vi se datorează succesul creării „culoarului” de proprietăți pe linia Odorhei-Seghedin pe care, cu știința unor scelerați lideri ai României băsiste, intenționați să faceți trei autostrăzi care să lege „Erdely” adică așa-zisul „Ținut Secuiesc Independent” într-o Transilvanie autonomă, de Ungaria? Ați uitat că harta respectivă a fost distribuită, alături de harta Ungariei celor 64 de comitate și de brelocuri bilingve, glorificând „poporul ardelean” și „statul bilingv Transilvania” la congresul secret de la Cluj (fost Clusium, azi Cluj-Napoca) al celor 32 de fragmente etnice europene din toamna lui 2003? O diversiune, bineînțeles, care să atragă atenția proștilor noștri și pe fondul căreia s-a lucrat magistral! Cu ce și cu cât ați contribuit, în acele zile, la inventarea, pornind de la 498 cetățeni români declarați, la recensământ, „secui”, pe linia KGB a „națiunii puțin numeroase, găgăuze” a „Națiunii Secuiești” și a Consiliului Național Secuiesc? Cât ați investit și investiți în trădătorii români proveniți din familii mixte, să lupte în tradiția New Age manistă pentru un „Ardeal independent” sub lozinca „Înalță doamne Carpații cât Himalaya”? Cu cât le întrețineți și astăzi iluzia că trebuie să uite sângele propriilor înaintași sacrificați pentru Marea Unire a Românilor și să se separe ei, Marius Chicos Rostoganii, de „Miticii” de la București? Cu câți bani și cu ce promisiuni au fost mituite loazele noastre să vă susțină acțiunile anti-românești de inventare a unor inexistente proprietăți ale bisericii catolice (clădiri și terenuri) și cât au primit magistrații noștri trădători să dea statut juridic aberației numită „Starea romano-catolică”? O aberație lingvistică de tipul „Bazinului Carpatic” (furat hidrografiei și operat prin ștergerea cu guma de pe hărți a Carpaților Occidentali, ca să rezulte o ciupercă nucleară botezată „Ungaria Sf. Ștefan”) sau de tipul noului proiect șterpelit astăzi de dvs. domeniului protejării mediului și pe care l-ați intitulat „Zone Naționale Protejate”? O invenție pentru care ați comandat în România 1.000.000 de semnături și pe care vreți să o băgați în foarte scurt timp pe gâtul Comisei Europene!

Domnule premier,

Cât la sută din planul lui Miklos Horthy din 1921 de „agresare a României la pace”, permanent actualizat de un Heinrich Werth sau Kos-Karoly v-ați însușit? Și de ce ați făcut-o? Nu cumva, pentru că, de doi ani Putin v-a cam dat cu flit, inclusiv în Programul nuclear, pentru că s-a prins că jucați la trei capete (SUA, Germania, Rusia), dvs. fiind, în fapt, dincolo de gargara anti-Soros omul comunism-globalismului și al Noii Ordini Mondiale?

Cât v-a costat mita pentru restituirile ilegale, către urmașii foștilor optanţi sau fasciști unguri, prin falsificarea datelor istorice și actelor, pentru proprietăți românești adjudecate, inclusiv ale armatei (28.500 ha și zeci de clădiri doar în Harghita și Covasna) sau ale țiganilor români și unguri deposedați de Horthy? Cât sunteți de implicat în pedepsirea de către politrucii din CNA a posturilor de televiziune sau a jurnaliștilor români ca Monica Ghiurco, pentru că au abordat tema restituirilor ilegale? Ați investit și dvs. în îndepărtarea din media românească a realizatorilor și invitaților incomozi pentru naționalismul dvs. de tip horthyist? Cât ați investit în oficializarea limbii ungare în administrația românească prin legi, care, mai nou, uită procentul de 20% al etnicilor sau în recentul și imbecilul Cod administrativ? Cum sprijiniți și cu cât discriminarea elevilor și studenților români față de deznaționalizații amăgiți cu promisiuni și educați ca șovini (nici ei nu știu ce… unguri, maghiari, secui, ceangăi) începând de la grădiniță?

Domnule premier,

Cât ați investit și investiți în UDMR, PCM și PPMT, pentru agitarea anuală dacă nu lunară sau zilnică a sperietorii cu „dreptul secuilor la autodeterminare”? Cât în separarea românilor de ortodoxie și atragerea lor la culte ori secte protestante sau direct la sintagma „catolic=ungur”?

Cât investiți în proiecte gen „Sapienția”, „Compania Husarilor”, sau „Focuri în Ținutul Secuiesc”? Cu cât ați sprijinit extinderea așa-zisului „ținut” (Szekelyfold înseamnă în fapt „Pământul Secuilor” și nu „ținutul”) spre Moldova, în județele Bacău și Neamț sau în Mureșul meu natal? Cât ați investit în demolarea monumentelor eroilor români, nu numai la Buda, ci și în România (ex. la Oradea) în lichidarea cimitirelor eroilor noștri ca la Ditrău, în umplerea orașelor transilvane de denumiri stradale și busturi ale criminalilor unguri de război (exemplu Albert Wass)? Cât în aducerea de arme și muniții declarate exponate pentru muzeele sătești de istorie sau pitite de „șamanii de Covasna” în subsolurile bisericilor, din 1990 și până astăzi (Jos pălăria pentru ingenioasele conserve cu cartușe pe post de boabe de fasole și pentru grenadele ofensive pe post de mingi de tenis!)? Cât v-au costat echiparea, instruirea și dotarea noilor „gărzi” ale „zdrențăroșilor” în pădurile noastre, care încă nu au luat drumul Austriei? Cât costă cele 8 baze de pregătire paramilitară camuflate în „cluburi de paint-ball” (două în Bihor, câte una în Cluj și Mureș, patru în Harghita)? Cât a costat închiderea aeroportului de la Târgu Mureș, de mare importanță pentru partenerii noștri strategici, spre a fi înlocuit de aerodromurile de la Ghindiu și Nisentea, pe cale de a deveni aeroporturi „private” sau de cele, deja proiectate, de la Ciceu și Cekend?

Domnule premier,

Da! Aveți dreptate! Proiectele „Autonomia Ținutului Secuiesc” și „Trianon 100” în care ați băgat sute de milioane de euro, sunt baloane de săpun! Fațada pentru proști și cârpa roșie pentru tauri! Dar cât investiți în proiectul real, acela ascuns în spatele lor și intitulat pragmatic „Programul de Dezvoltare a Bazinului Carpatic Unitar”, prin care vreți să dați ungurilor din afara granițelor dvs. iluzia că trăiesc în Ungaria? Cât v-a costat organizarea separată a oamenilor de afaceri de etnie ungurească din România prin Conferința de Afaceri discriminatorie, inițiată recent (11-12 februarie a.c.) de Peter Ferenc, la Târgu Mureș? Și asta în scopul creării infrastructurii „Camerei de Dezvoltare a Afacerilor din Bazinul Carpatic” dependentă de Camera de Comerț și Industrie a Ungariei (MKIK)? Cât vă costă „Colaborarea între județele înfrățite cu Ținutul Secuiesc” adică piatra de temelie, după Kelemen Hunor, pentru „Colaborările regionale între maghiarii din Bazinul Carpatic”? Continue reading „Mircea DOGARU: Câte degete are „mănușa” dumneavoastră, domnule Viktor Orban?” →

Prof. Dr. Virginia POPESCU: Despre „Dimitrie Cantemir și conștiința unității românilor”

MOTTO:

„Dimitrie Cantemir, erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academicean berlinez, prinț rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru.” (George Călinescu)

Anul 2018, care a rotunjit un secol de la cel mai important eveniment istoric al românilor, de la formarea României Mari, a fost marcat de oamenii de cultură în multe şi variate moduri. Ca scriitor, am fost impresionată de studiile istorice şi de antologiile de proză şi poezie, apărute cu acest prilej la editurile din ţară. Ca fiică de veteran, cu profunde trăiri patriotice, cu străbunic căzut în „Şarja de la Prunaru”^[1], mi-am aplecat atenţia asupra studiilor istorice. Prin bunăvoinţa unei vechi cunoştinţe, un slujitor al Armatei Române, patriotul teleormănean, col.(r).Viorel Ciobanu, am intrat în posesia volumului „DIMITRIE CANTEMIR ȘI CONȘTIINȚA UNITĂȚII ROMÂNILOR. STUDII ȘI ARTICOLE DEDICATE CENTENARULUI MARII UNIRI”, apărut la editura „Universul Academic”, 2018. Coordonatorii lui au fost col. (r). dr. Mircea Dogaru şi col. (r). Viorel Ciobanu, secretarul general al Asociaţiei Europene „Dimitrie Cantemir”, sub egida căreia a apărut cartea.

Am fost pusă în faţa unei complexe culegeri de cercetări istorice tematice, realizate de specialişti, care, fiecare sau împreună cu grupul de lucru, şi-au adus rezultatul muncii de luni şi ani, condensat în paginile de excepţie ale lucrărilor ştiinţifice publicate aici.

O carte care te trece, ca cititor, cu fiecare filă prin istoria neamului tău este interesantă şi impresionantă. Interesantă pentru că face referire la etapele fundamentale ale istoriei şi impresionantă prin faptul că scrierile sunt ale specialiştilor, ale cercetătorilor din domeniu, sunt asumate, justificate, critice, sunt conform documentelor. Personalitatea centrală a volumului este cea a cărturarului Dimitrie Cantemir.

În realizarea valoroasei culegeri de date istorice, şi-au adus contribuția membrii Asociaţiei Europene „Dimitrie Cantemir”, „O Asociație care grupează în primul rând cadre didactice din învățământul preuniversitar și universitar, care își desfăşoară activitatea în instituții ce poartă numele marelui savant român, dar și studenți și absolvenți ai acestor instituții, muzeografi, cercetători științifici militari și civili, clerici, oameni de cultură pasionați de istorie și care consideră că, prin Dimitrie Cantemir, românii și-au afirmat la cumpăna veacurilor XVII și XVIII, dreptul de a fi considerați ctitori de cultură și civilizație, egali între egalii popoarelor Europei și lumii, care și-au adus contribuția notabilă la evoluția umanității.” (Col. ( r). dr. Mircea Dogaru – „Cuvânt către cititori”).

Cartea este o „carte a cărţilor”, fiecare capitol fiind denumit „carte”, astfel:

CARTEA ÎNTÂI – ”DESPRE UNITATEA ROMÂNILOR”;

CARTEA A DOUA – ”NOI CONTRIBUŢII LA CUNOAŞTEREA EPOCII „DIMITRIE CANTEMIR” ŞI A ROLULUI SĂU ÎN CTITORIREA UNITĂŢII ROMÂNEŞTI”;

CARTEA A TREIA – ”„POHTA CE-AM POHTIT!” MAREA UNIRE A ROMÂNILOR. TREPTE ALE ÎMPLINIRII”;

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE – „DIMITRIE CANTEMIR ŞI ŢARA ROMÂNILOR LA CEAS ANIVERSAR”;

ANEXE.

După „Cuvântul către cititori”, în pagina intitulată „Spre luare aminte”, apar înţelepciunile lui Dimitrie Cantemir din „Descrierea Moldovei”: „Iubirea de patrie insistă şi porunceşte să încărcăm cu laude acel popor, în care ne-am născut şi să recomendăm pe locuitorii unei ţări care ne-a dat viaţă. Se opune însă spiritul de adevăr şi ne opreşte să afirmăm cele ce dreapta judecată ne stăruieşte că sînt de reprobat. În adevăr va fi mai folositor pentru patrie, ca să se puie sincer sub ochii locuitorilor ei acele defecte de care sunt plini, decît să fie înşelaţi cu o linguşire măgulitoare şi cu o scuză dibace, încît să creadă că sînt împlinite de dînşii corect cele ce toată lumea de pe glob, crescută în moravuri mai fine, condamnă”.

Am citit şi recitit frazele autorilor, notându-mi spre păstrare lucruri care reprezintă informaţii ştiinţifice de excepţie, pentru mine. Fiecare dintre ei, spre înlesnirea parcurgerii cu înţelegere deplină a conţinuturilor prezentate în lucrarea sa, îi prezintă rezumatul. Fără pretenţia specialistului în domeniu, ca scriitor şi mai ales ca cititor fidel al acestui tip de scrieri, mi-am umplut inima şi mintea cu faptele prezentate, pe care le-am filtrat, inevitabil, prin propriile trăiri, devenind astfel, datorită măreţiei lor, mai mândră de locul binecuvântat al naşterii mele, de pământul românesc şi de cei pe care-i considerăm cu drag, fiecare dintre noi, proprii înaintaşi.

Am hotărât să pun pe hârtie o parte din aceste gânduri şi să vin, în acest fel, în întâmpinarea celor care vor să ştie câte ceva despre evenimentele prezentate. Să scrii despre această carte fără să cuprinzi toţi autorii, toate temele şi fără să utilizezi rezumatele lor, ar însemna să renunţi la esenţa lucrurilor.

Volumul este publicat sub un „Motto” care sintetizează gândirea unei epoci cu politicieni români patrioţi şi devotaţi: „În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare și de naționalitate, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărească a le compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt și sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplătirii”. (I. I. C. Brătianu).

CARTEA ÎNTÂI – ”DESPRE UNITATEA ROMÂNILOR” este o culegere formată din nouă lucrări.

Colonelul în rezervă, doctor în istorie militară, specialitatea „Istorie militară antică, medievală şi arheologie”, membru în Consiliul Director al Asociaţiei Europene „Dimitrie Cantemir”, fost cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Militară, Mircea Dogaru, aduce aici două lucrări: „Spaţiul românesc şi Europa” şi „Europa şi bătălia pentru România 1601-1861”.

Cu viziune asupra întregului fenomen istoric, autorul specifică: „Privilegiul istoriei ca ştiinţă a evoluţiei societăţii umane, abordată sine ira et studio, este acela de a opera cu date exacte, independente de realităţile politice ale prezentului, date care pot fi ignorate de factorii politici conjuncturali o perioadă de timp oarecare, dar nu eludate.” Legat de prima lucrare, Mircea Dogaru rezumă: „Studiul prezintă – folosind date statistice – teritoriul de stat și național al României, arealul și spațiul spiritual românesc, precum și drama poporului nostru care „a trăit asediat” (Simion Mehedinți) și „în calea răotăților” (Grigore Ureche) sute de ani.”( pag. 17).

Al doilea studiu „relevă cu argumente istorice lupta pentru unitatea politică a românilor, declanșată în secolul XVI, al Renașterii Românești, dar nefinalizată in integrum nici astăzi, evidențiind Planul Unirii, elaborat de generația lui Mihai Viteazul și apoi de generația domnilor moldo-munteni și a principilor transilvăneni. Se evidențiază constituirea Partidei Naționale și lupta dârză a românilor la 1848, 1859 și 1918 pentru întregirea României „hotărâți și uniți sub marele și nobilul steag al Unirii.” (pag.62).

Trei lucrări din această parte a cărţii abordează „unitatea, comuniunea, comunicarea, conştiinţa unităţii româneşti”, făcând trimitere la Dimitrie Cantemir. Acestea sunt :

– „Matricea de unitate a românilor la Dimitrie Cantemir”, de prof. univ. dr. Octavia Costea^[2] şi Conf. univ. dr. Conona Petrescu^[3], „Lucrarea abordează viziunea lui Cantemir asupra unității romano-moldo-vlahilor, argumentând cu instrumente științifice formarea conștiinței colective de sine a locuitorilor din spațiul carpato-danubiano-pontic și responsabilitatea față de viitorime a acestora.

Această unitate istorică, de conștiință de neam, având ca vectori: jertfa pentru apărarea gliei străbune, legea şi norma de vieţuire, limba, cultura, obiceiurile şi tradiţiile constituie Matricea unității românilor.” (pag.24). – „Unitatea, comuniunea şi comunicarea la Dimitrie Cantemir” de Marius Resceanu^[4].

Studiul ne propune o fascinantă călătorie în universul personalităţii enciclopedice Dimitrie Cantemir, autorul unei opere de excepţie, elaborate în cei 50 de ani de viaţă. Cantemir este definit sintetic de autor prin şase caracteristici esenţiale: „poliglot, istoric, scriitor, orientalist, filosof, om politic.” „Unitatea, comuniunea şi comunicarea la Dimitrie Cantemir gravitează în jurul aspiraţiilor sale pentru libertate a tuturor românilor, cea care oferă unitate şi bună comunicare. Un erudit ca Dimitrie Cantemir nu poate să nu înţeleagă forţa unirii dintre neamuri, el ca fiu al poporului român cel greu încercat de vremuri.” (pag.24).

– „Dimitrie Cantemir şi conștiința unității românești” de Valentin- Stelian Bădescu^[5].

Cercetătorul Valentin-Stelian Bădescu îşi deschide opera cu nemuritoarele cuvinte ale lui Max Planck puse în Motto-ul: „Oricine este implicat serios în munca ştiinţifică de orice fel, realizează că, deasupra porţilor de intrare în templul ştiinţei, sunt scrise cuvintele: trebuie să ai credinţă. Este o calitate de care un om de ştiinţă nu se poate dispensa.”

Ideile lucrării apar astfel: „În contextul denigrării istoriei și vieții românilor, aniversările cu sens înalt simbolic solicită mai intens atenţia istoriografiei, disciplină mereu sensibilă la schimbările socio-politice, la idei şi mentalităţi. Ca un Ianus bifrons din mitologie, scrutând concomitent trecutul şi viitorul, ele obligă la o reflecţie continuă, aşa cum ne sfătuia la vremea sa Dimitrie Cantemir, unul dintre ctitorii culturii noastre moderne. Există momente când un popor nu poate să tacă. Există momente când un popor nu poate să tacă. Există momente în Istorie când conştiinţa naţională a celor care conduc vremelnic destinele unei naţiuni scade sub cota de alarmă. Sunt acele momente în care totul pare de vânzare, totul se negociază, totul se relativizează, tot ce e sfânt şi intangibil devine simplă marfă pe taraba politică. În aceste momente, este datoria tuturor celor care trebuie să vorbească, să iasă în faţă şi să spună lucrurilor pe nume. Conştiinţa naţională a unui popor are nevoie să se exprime prin instituţiile sale. Acesta este sentimentul istoriei cantemirene!” (pag. 34). Lucrarea se încheie cu „Concluzii” deosebit de valoroase.

Continue reading „Prof. Dr. Virginia POPESCU: Despre „Dimitrie Cantemir și conștiința unității românilor”” →