Etichetă: Constantin Reabțov

Ionel NOVAC: Corespondență Andrei Ciurunga – Constantin Reabțov

În cursul anului 2019, prin amabilitatea domnului profesor universitar Gheorghe Reabțov, unul dintre fii regretatului „Iluminist” de la Cahul, Constantin Reabțov, am intrat în posesia scrisorilor primite de tatăl domniei sale de la cea mai de seamă personalitate a orașului, poetul Andrei Ciurunga. Prieteni din copilărie și apoi colegi la Liceul „Ion Voevod” din urbea de pe Frumoasa, cei doi au fost despărțiți de vitregiile vremii imediat după absolvirea acestuia, fiecare alegând un alt drum și reușind să se reîntâlnească abia după aproape o jumătate de secol.

Despărțirea, chiar dacă de foarte lungă durată, nu a reușit însă să-i înstrăineze de tot pe cei doi, prietenia închegată de la fragedă vârstă și consolidată în nenumăratele escapade prin zăvoaiele din lunca Prutului, prin parcurile orașului sau la întrecerile de alergări, rezistând în timp, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii. Ca urmare, reluarea legăturii, chiar după zeci de ani, a apărut ca ceva firesc, ca după un vis frumos ce fusese întrerupt de un coșmar nedorit de niciunul dintre protagoniști.

Prin grija destinatarului și mai apoi a fiului acestuia, s-au păstrat 89 din scrisorile trimise de Andrei Ciurunga lui Constantin Reabțov, scrisori care acoperă, cu scurte intervale de întrerupere, perioada 1988 – 1997. Cea mai veche este datată 19 octombrie 1988, iar ultima scrisoare, expediată cu câteva zile înainte de trecerea profesorului și pedagogului Reabțov la cele veșnice, poartă data de 20 martie 1997. Că cei doi au corespondat și anterior anului 1988 putem afirma cu siguranță, fapt susținut și de precizarea lui Ciurunga în scrisoarea susmenționată, prin care acesta îi mulțumea prietenului său pentru cartea trimisă („Îți mulțumesc mult pt. cartea lui Gheorghe Vodă, poetul cahulean atît de plin de talent”). Din păcate acestea nu s-au mai păstrat, la fel cum nici scrisorile primite de la Constantin Reabțov sau de la numeroasele personalități culturale și literare de pe ambele maluri ale Prutului, cu care a corespondat Andrei Ciurunga mai ales după 1990, nu s-au mai păstrat după moartea acestuia și a soției sale. O pierdere importantă, atât pentru istoria literaturii române, cât și pentru cititorii și iubitorii „poetului pe schimbul căruia a înviat Hristos”.

În rândurile care urmează vom încerca să facem o sumară prezentare a scrisorilor trimise de Andrei Ciurunga prietenului său cahulean, sperăm, cât de cât utilă cititorilor. Astfel, din cele 89 de scrisori, 36 sunt scrise de mână, iar restul de 53 sunt bătute la mașina de scris. În prima parte a corespondenței predomină cele scrise de mână, dar cu trecerea timpului, din cauza acutizării bolilor la ochi de care suferea poetul, acesta va apela tot mai mult la mașina de scris. Cu excepția unor felicitări, unde așternea cu stiloul doar câteva rânduri. Sau, ca o ironie a soartei, ultima scrisoare trimisă prietenului său de la Cahul, care avea să fie scrisă tot de mână…

Subiectele abordate sunt multiple, acoperind variate domenii: evocarea unor amintiri legate de copilărie și familie, debutul literar, prieteni și cunoscuți comuni, revista „Cahulul literar”, probleme de sănătate, dorul de Cahul, proiecte editoriale, limba română, viața de zi cu zi, ba chiar și opinii cu privire la viața politică și socială a acelor ani.

„Suportul” scrisorilor îl constituie, de regulă, colile albe de hârtie, format A4, dar câteva sunt scrise pe hârtie specială disponibilă la sfârșitul anilor ´80 (mape cu câte 10 plicuri și coli de scris având imprimate diverse desene: flori, animale, obiecte etc), la care se adaugă diverse felicitări ocazionale. Însă mijlocul anului 1991 îl prinde într-o acută criză de coli pentru scris, astfel că „dispariția de pe piață a hîrtiei de scris (iar cînd apare costă 1500 lei topul, de la 100 cît era) mă face să-ți scriu pe o foaie spurcată pe-o parte, dar bună pe alta. Mi-a dat un prieten o tonă de asemenea foi și eu le folosesc și cînd trimit colaborări la reviste. Doar pentru vreo oarecare carte păstrez cele cîteva sute de foi pe care le mai am.” (29 iulie 1991).

Încă de la o primă lectură se evidențiază grija poetului pentru claritatea și cursivitatea conținutului scrisorilor, acesta parcurgându-le cu atenție de fiecare dată înainte de trimitere și făcând modificările necesare acolo unde găsea de cuviință. Stau mărturie corecturile, adăugirile, ștersăturile sau PS-urile care le însoțesc aproape de fiecare dată, făcute preponderent cu stiloul.

În ceea ce privește ortografia, Andrei Ciurunga se adaptează din mers schimbărilor petrecute în domeniu. Astfel că, după ce mulți ani folosise litera î din i, după decizia Academiei Române din 1993, în scrisorile trimise lui Constantin Reabțov (și nu numai) va trece la folosirea lui â din a, dar și a celorlalte norme impuse de înaltul for de știință și cultură (sunt, suntem, sunteți).

Trecând la formulele de adresare folosite în fiecare scrisoare, acestea evidențiază cum nu se poate mai bine strânsa legătură și prietenia care îi lega de zeci și zeci de ani („Am început cu cel mai vechi și cel mai drag prieten”, i se confia el într-o misivă din 31 decembrie 1991). Poetul i se adresează preponderent cu „Iubite Costică”, dar frecvent sunt utilizate și alte formule precum „Mult iubite Costică”, „Iubite frate Costică”, „Costică dragă”, „Costică scumpule”, „Mult iubite frate Costică” șa. Iar atunci când se adresează întregii familii, formulele sunt „Iubiții noștri Costică și Daria”, „Iubiți prieteni”, „Dragii noștri”, „Iubiții noștri”. La fel, scrisorile sale sunt semnate începând cu „Robert”, apoi trece la „Robică” (majoritatea), „Ina și Robică”, „ Robică și Ina”, „Ina și A. Ciurunga” sau, în câteva cazuri, utilizând toate cele trei nume („Robică / Andrei Ciurunga / Robert Cahuleanu”). De regulă, acestea sunt adăugate de mână, cu stiloul sau pixul.

Referindu-se la debutul său literar, Andrei Ciurunga rememorează cu nostalgie de câteva ori acel moment emoționat din viața sa: „Așa că îți scriu abia acum, ca să-ți spun cît am fost de emoționat, citindu-mi „biografia” în revista liceului nostru. Acolo am debutat în ianuarie 1932 (exact acum 50 de ani) cu o poezie intitulată „24 ianuarie” și semnată Robert Eisenbraun. Foaia se numea „Îndrumarea Tinerimii” și era patronată de C. Radu, directorul liceului și prof. de l. română! Îți mulțumesc, Costică, pentru această duioasă reîntoarcere în copilărie!” (26 iunie 1992); „Gheorghiu[1] pomenește și de mine acolo, zicând că am fost încurajat în primele mele încercări literare de V. Hondrilă[2], fapt perfect adevărat, eram în liceu când mi-a apărut „Melancolie”, placheta din 1936, îmi amintesc textual că a scris „Poeziile spun mai mult ce va fi autorul, decât ce cuprind ele”. Păi ce puteau cuprinde altceva decât naivități, la cei 16 ani câți aveam?” (11 august 1993); „Mare bucurie mi-ai făcut cu trimiterea foii voastre, a liceului „Ion Voievod” din Cahul. „Poetul-martir” (Doamne, chiar așa am ajuns?) și-a revăzut pentru încă o clipă, cu toată intensitatea, copilăria și debutul absolut, din ianuarie 1932, la revista „Îndrumarea Tinerimii” a profesorului Constantin Radu. Era o zi de ianuarie, când am ajuns acasă pe înserat venind de la liceu, cu numărul de revistă, triumfător, agitându-l prin cameră. Îmi apăruse prima poezie („24 Ianuarie”) în publicația Liceului, semnată Eizenbraun Robert, elev clasa I-a Liceul „Ion Voievod.” (31 mai 1994).

Cum s-au păstrat poeziile sale din perioada de detenție i se destăinuie prietenului său într-o scrisoare datată 8 iulie 1991: „Mă întrebi, dragă Costică, în ultima ta scrisoare, cum s-au păstrat versurile mele din închisoare? Uite că nu-i un secret, am să-ți spun mintenaș. La Canal (1950-1954) aveam la îndemînă bucăți de hîrtie rupte din sacii de ciment cu care lucram. Le compuneam mintal (nu era hîrtie suficientă și pentru ciorne) și le treceam pe curat cînd erau finisate. Odată cu acestea, la învățau pe de rost colegii de suferință, pentru a le pune în circulație, din baracă în baracă și din colonie în colonie. Făcusem chiar un mic carnețel, ascuns în paiele din saltea. Dar la o percheziție mi s-au găsit și am dat de dracul. Au ieșit deci pe cale orală, au ajuns în țară și în străinătate, s-au citit la radio și au apărut în antologii și reviste străine. În a doua perioadă a închisorilor mele (1958-1964) în temnițe nu se găsea hîrtie. Atunci le compuneam tot mintal, băieții le învățau pe de rost (și eu de-asemenea, evident) și le coseam numai titlurile, cu ață, pe bucăți rupte din cămăși și băgate prin căptușelile unui cojocel de care nu mă despărțeam niciodată. Așa le-am scos, după care le-am transcris în caiete bine păstrate timp de 26 de ani, pînă la Revoluție.” Valoare de document au și destăinuirile privind revista „Cahulul literar[3]”, despre care „pot să-ți următoarele: a apărut un singur număr – dar nici acela, de fapt, nu a apărut. Colonelul Dobrescu, prefectul județului, tot aștepta o aprobare de la București, ca să se dea voie să-l punem pe piață. Evenimentele de la 28 iunie 1940 au surprins revista în tipografia lui Rapaport – și nu știu ce s-a mai întâmplat cu ea. Eu luasem un singur exemplar, peste câțiva ani i l-am dat lui Badiu Leu – și-a dispărut, nici el nu-l mai găsește”, avea să-i mărturisească Ciurunga într-o scrisoare datată 11 ianuarie 1990. Sau, câțiva ani mai târziu, „Ai făcut foarte bine vorbind și de „Cahulul literar” al nostru, cel din 1940. Dacă nu făceam greșeala să-i încredințez lui Badiu Leu singurul exemplar existent, acum aș fi scos niște copii la xerox și ai fi avut una și tu, și muzeul de la Cahul” (30 octombrie 1995).

Foarte bun cunoscător al limbii române („Toți vor materiale de la mine, în special careuri cu definiții în versuri, pe care nimeni în țara românească nu le potrivește ca mine. Cred și eu, după 60 de ani de poezie și 50 de ani de activitate rebusistă, mai ales când te joci cu limba română, fără să faci greșeli de sens sau cuvinte” – 21 februarie 1994), Andrei Ciurunga se arată intransigent față de cei care nu o utilizează corect: „Măi Costică, zici că ai niște eleve sîrguincioase. Nu uita să le înveți cît mai corect românește, sau să le dezveți de năravurile lingvistice proaste. Eu nu am vrut s-o supăr pe Lenuța cînd mi-a luat interviul aici, dar fata asta a început cam așa: „Îmi pare destul de bine că v-am cunoscut”. Iar mai departe cam așa: „Poeziile dvs. sînt destul de bune”. Măi, eu cînd intru în brutărie și vînzătoarea îmi spune că „pîinea este destul de bună”, nu o cumpăr în ruptul capului. În românește, „destul de” înseamnă mai puțin decît bun, sau bun cu oarecare îngăduință! La fel am constat folosirea improprie a lui „numaidecît”. Cuvîntul ăsta la noi înseamnă „imediat” sau „în foarte scurt timp”. Copiii voștri înțeleg prin „numaidecît” negreșit, sau neapărat, ceea ce nu-i același lucru. Cînd l-am întrebat pe Ionel Topală din Tartaul de Salcie: „Mai vii pe la București?”, el mi-a răspuns „Numaidecît!” (31 decembrie 1991).

Nu îl „iartă” nici pe prietenul său atunci când constată că nepoțelul acestuia nu vorbește românește: „Nepoțelul e o bomboană de băiețel – dar iarăși păcat că nu a învățat românește, cum de l-ai lăsat tu, ca bunic, pradă limbii lui Smirnov și-al altor ca el?” (14 septembrie 1992). Ca mai apoi să răbufnească după adoptarea Constituției din 1994, care stipula revenirea la denumirea de „limbă moldovenească”: „Dragă Costică, au înnebunit de tot șefii voștri cu limba „moldovenească” și cu toate celelalte absurdități, debitate în numele unei istorii de care habar nu au. Păi să ne întrebe pe noi, care am făcut limba română cu Radu și cu atâți alți profesori cinstiți, ce-i aia limbă și neam!” (20 octombrie 1994).

La fel de intransigent se arăta și față de soarta compatrioților săi, în a căror apărare sărea ori de câte ori considera că este necesar: „Știu că mă pun rău cu toți „patrioții” de pe ambele maluri ale Prutului, dar asta nu mă supără cu nimic, atunci cînd e vorba să scriu adevărul despre soarta noastră, a basarabenilor, așa cum am trăit-o cu toții.” (26 mai 1993) sau „Măi Costică, eu nu-s chiar așa de furios pe cât par, dar să nu se lege nimeni de Basarabia și de oamenii ei, că iau foc!” (16 iulie 1993). Chiar dacă și-a trăit cea mai mare parte a vieții departe de locurile natale, Andrei Ciurunga nu îi va uita niciodată pe cei de acasă, îi va susține mereu, le va trimite gratuit sute de volume din cărțile tipărite de cele mai multe ori pe cheltuială proprie: „… imediat ce apare[4], printre primele exemplare care își vor lua zborul din casa mea vor fi acelea pentru frații de peste Prut. Nu zic „străinătate”, pentru că m-ar pedepsi Dumnezeu!” (21 mai 1992); „Cartea[5] va fi darul meu pentru Basarabia, în anul când împlinesc trei sferturi de veac. Va avea un tiraj de 600 de exemplare, nici unul pus în comerț, ci distribuit gratuit. Vreau să trimit 100 de ex. la Cahul și 200 la Chișinău, tu ești cel mai indicat să le împarți celor vârstnici, dar mai ales tineretului cahulean, poate la bibliotecă și la muzeu câte unul.” (24 aprilie 1995); „Prin iulie, îmi apar două cărți de versuri. Una cu toate poeziile din închisori[6], strînse laolaltă – iar alta cu vreo 80 de poezii umoristice[7]! Vei primi cîte 100 de ex. din fiecare pt. cahuleni.” (17 mai 1996); „Pentru tine, în afară de cărțile cu dedicație, am mai trimis 100 ex. din „Poeme cu umbre de gratii”, 100 ex. „Versuri pentru Ina” și 150 ex. „N-aveți un surâs în plus?”, poezii umoristice, din care tu cunoști deja câteva, din revistele unde au apărut.” (8 octombrie 1996).

Așa cum am precizat, majoritatea scrisorilor sunt bătute la mașină, cauza principală constituind-o miopia avansată pe care o avea încă din anii tinereții și pe care o invocă în repetate rânduri: „Iartă-mă că ți-am scris la mașină, dar fiind mai multe de spus, ochii nu m-ar fi ajutat să scriu de mînă atîta pogon de hîrtie.” (8 martie 1990); „Caligrafia mea este serios afectată de o veche suferință de ochi și e foarte puțin lizibilă. De-aia prefer să bat la mașină, care, săraca, scrie ca lumea.” (20 aprilie 1990); „Cînd am mai multe de spus, apăi bat la mașină, că mi-e mai ușor pentru ochi să folosesc litere gata scrise de alții pe clape, decît să le buchisesc eu însumi.” (6 septembrie 1990); „Am folosit mașina ca să-ți scriu mai multe, altfel, după vreo zece rînduri, scrisul de mînă îmi obosește ochii.” (31 decembrie 1991); „Nu pot sta mult cu ochii la lumină, din cauza durerilor pe care le simt.” (3 iulie 1992); „Eu îmi consum puțina vedere care mi-a mai rămas scriind tot felul de mărunțișuri și de prostii, fie rebus, fie umor, ca să mai adaog o bucățică de carne la cartofii pe care îmi pot permite să-i cumpăr din pensie.” (24 octombrie 1993). Cu timpul se vor adăuga și alte probleme de sănătate, care își vor pune amprenta asupra creației și activității sale literare: „Cu piciorul (arterita) o duc destul de rău, nu mă prea pot deplasa decât foarte aproape și foarte puțin. Har Domnului că pot face măcar atât și că încă mai am amândouă picioarele. Cu ochii – nu mai întreba.” (20 octombrie 1994); „Cu ochii o duc tare prost, în schimb mă simt rău și cu piciorul.” (8 martie 1995); „Alte noutăți nu prea am, decât niște dureri sâcâitoare în dreptul rinichilor, beau tot felul de spurcăciuni: ceai de mușețel și de cozi de cireșe – dar încă nu mi-a trecut” (25 august 1995); „Ți-aș scrie mai mult, dar de câteva zile mă doare al naibii piciorul, aș tot sta în pat – dar treburile nu-mi îngăduie acest lucru.” (8 octombrie 1996); „Încolo, cam zgârâiat cu sănătatea. Am și căzut zilele trecute pe gheață – și mă doare spatele cumplit, dar sper că va trece.” (11 februarie 1997).

Dar, pe lângă toate problemele cu care se confrunta, dorul de Cahul îl măcina cel mai tare: „Mi-e dor de voi toți și de tot Cahulul, deși nu mai este ca pe vremea cînd alergam ca nebunii pe șoseaua Oancea-Cahul, la întrecerea pe care cred că nu ai uitat-o.” (8 martie 1990); „Ochii și vîrsta nu mi-au îngăduit să fiu și eu la Podul de Flori de la Prut!” (8 mai 1990); „Nu mă așteptam la această generozitate din partea publicației[8] de la Cahul – singurul loc unde m-aș simți într-adevăr acasă la mine!” (6 septembrie 1990); „Ieși, măi, mai repede, cînd am să vin la Cahul o să bem un vin din acela copt la soarele Basarabiei (care începe să răsară și pentru noi), aud că de la 27 septembrie se vor suprima pașapoartele, se va trece numai pe baza buletinului de identitate. Atunci să vezi du-te-vino la Prut!” (17 septembrie 1991); „Eu nu mă pot deplasa atît de departe, nici din cartier nu prea ies, stau prost cu ochii și multe altele și mi-e imposibil să mă avînt la un drum lung și greu – oricît de drag mi-ar fi să-l pot face.” (8 iunie 1992); „Mare emoție și bucurie am avut parcurgînd pe hartă străzile din Cahul. Îți mulțumesc frățește pentru această grijă de-a mă ține cît mai aproape de voi.” (15 decembrie 1992); „E bine că bietul nostru Cahul a ajuns „celebru” datorită „Nufărului alb[9]”, de care îmi amintesc cu mare duioșie și nostalgie când îl culegeam din barcă pe fostele bălți cahulene.” (1 august 1993).

Continue reading „Ionel NOVAC: Corespondență Andrei Ciurunga – Constantin Reabțov” →

Ionel NOVAC: Constantin Reabțov – 100 de ani de la naștere

Fiecare așezare omenească, fie ea mai mică sau mai mare, fie atestată documentar recent sau cu secole în urmă, în decursul evoluției sale istorice își are una sau mai multe personalități, care s-au distins prin faptele, creația sau contribuția aparte adusă la renumele locului de baștină. Nu face excepție de la această regulă nici Cahulul, localitate care de-a lungul a peste cinci secole de existență a cunoscut astfel de personalități, care și-au fixat puternic amprenta în istoria așezării de pe Frumoasa. Una dintre acestea este, incontestabil, regretatul pedagog și om de cultură Constantin Reabțov, cel pe bună dreptate supranumit „Iluministul de la Cahul”, de la a cărui naștere aniversăm astăzi 100 de ani.

„M-am născut la 26 iulie 1920, în orașul Cahul. Tata, rus de naționalitate, era de pe lângă Orșa (gubernia Moghiliov ori Vitebsk). Venise cu armata țaristă în 1916, pe frontul din România, în timpul Primului Război Mondial, dar după destrămarea Rusiei Țariste, în 1918, a trecut Prutul și s-a stabilit la Cahul. A cunoscut-o pe mama în acest timp, s-au căsătorit și a rămas pentru totdeauna în Cahul. Mama, de origine grecoaică, s-a născut în România (prin ținutul Fălciu) și se stabilise cu familia în satul Oancea”, avea să-și noteze în memoriile sale, mult mai târziu, cel care avea să devină una dintre cele mai cunoscute și apreciate personalități pe care le-a dat de-a lungul istorie sale Municipiul Cahul.

Primii ani ai copilăriei i-au fost fără de griji, alintați îndeobște de minunatele povești ale bunicului („prima poveste auzită de la bunicul meu a fost „Peștișorul de aur”, apoi poveștile lui Ion Creangă”) sau de jocurile inocente cu alți copilași de seama sa.

Crescut într-o familie multilingvă, Costică, așa cum îl alintau toți ai casei, înțelegea și vorbea de la fragedă vârstă la fel de bine româna, greaca și rusa, iar pe la cinci anișori a început chiar să citească. Și școala a început-o devreme, când abia împlinise șase ani. „Unchiul Marcu, fratele bunicăi, în vara dinainte de a pleca la școală, mi-a adus un drăguț de ghiozdan, cu curele de pus în spate”, își va aminti mai târziu de primii ani de școală.

I-a plăcut mult cartea, dar mai apoi și munca, însușire moștenită de la tatăl său, care, vara, atunci când nu avea ce face cu tâmplăria, se tocmea zilier la nemții din satele învecinate Cahulului, la treierat sau la alte munci agricole. „Eu am început să muncesc de timpuriu, însă mă atrăgea munca intelectuală. De prin clasa a patra de liceu, aveam elevi pe care-i meditam. Uneori ajungeau până la 10-12 copii. Așa că îndată ce luam masa, plecam pe la dânșii și mă întorceam pe la orele 9 sau chiar 10 seara. Atunci începeam să-mi pregătesc lecțiile pentru a doua zi”.

Tot prin clasa a patra, împreună cu alți trei colegi, pune la cale un îndrăzneț proiect: în vacanța de vară să viziteze… Africa, unde urmau să găsească diamante, să se îmbogățească și, în același timp, să-i facă fericiți și pe părinții lor! Nu mai pui că, în voiajul lor, puteau vedea și lumea, lucru nu la îndemâna multora! Dar pentru asta aveau nevoie de o barcă cu motor, ba unii erau de părere să-i adauge pânze ca să meargă mai repede și, neapărat, să-i instaleze și o cabină, așa cum scrie la carte! Nu au fost uitați nici banii necesari pentru călătorie, pe care „i-am achiziționat, respectând toate tradițiile: ajun, Crăciun, Anul Nou”.

Nici n-a trecut bine iarna că „primăvara devreme – de-abia se topise gheața – noi eram pe baltă, închiriam barca vreunui pescar și ne antrenam la vâslit, ba uneori puneam și pânza – câte un cearceaf adus de acasă”. Dar n-a fost să fie! Într-o zi, din nu se știe ce motive, călătoria se contramandează. Fiecare dintre cei patru protagoniști avea dreptul să-și cheltuiască banii adunați după bunul său plac. „Așa a apărut în casa noastră un teanc de cărți din colecția «Amantele celebre», iar din rest am mâncat bomboane cu nucă. De atunci, în schimb, am rămas pentru totdeauna cu dorul de a călători și până acum consider turismul drept cea mai frumoasă formă de odihnă”, va nota temerarul navigator în „jurnalul său de bord” de mai târziu.

După terminarea școlii primare, Constantin Reabțov urmează cursurile liceului „Ion Voevod”, unde avea colegi de diferite etnii: români, armeni, greci, ruși, bulgari. Astfel, prietenul lui de bancă, Robert Eisenbraun, cunoscut mai apoi ca Robert Cahuleanu sau Andrei Ciurunga, era neamț, Andrei Cembirgi era armean, Tihonov rus etc. Dar toți cunoșteau câte două-trei și chiar patru limbi, iar la limba română aveau nota 10. El însuși, încă din clasa a șasea, învățase și limba franceză, limbă în care alcătuia meșteșugite compuneri.

Încă elev de liceu, a fost campionul orașului la alergări, la 100 de metri plat. Totodată, avea o voce plăcută și a cântat în corul bisericesc din oraș. Pentru că învăța bine, era parțial scutit de plata pentru studii („La liceu învățam bine: n-am coborât niciodată mai jos de locul doi”). Vacanțele școlare și le petrecea împreună cu prietenii și colegii de liceu, cutreierând parcurile și grădinile orașului, bătând mingea pe toloacă, luându-se la întreceri sau „explorând” sălbatica luncă a Prutului. Și, mai ales, citea, citea mult, lectura pasionându-l până la sfârșitul vieții.

Clasa a opta a făcut-o prin extern, la liceul „Regele Carol al II-lea” din Bolgrad, unde se ducea la sesiune de două ori pe an, parcurgând pe jos distanța de 50 de kilometri. Asta deoarece, în 1938, liceul din Cahul fusese închis, pentru optimizarea bugetului…

După 28 iunie 1940, odată cu venirea „eliberatorilor”, având studii liceale, Constantin Reabțov este trimis la cursuri pentru învățători, cu durata de o lună și jumătate. Iată cum rememorează el această perioadă: „În fostul nostru liceu s-au deschis cursuri învățătorești. Nu ne venea să credem. Înveți o lună și jumătate și ești învățător la clasele primare. La români trebuia să înveți opt ani la școala normală. E drept că și cursanții noștri au ceva carte. Majoritatea au terminat liceul, așa că e posibil ca și din noi să iasă ceva. Aveam obiecte noi: «Istoria URSS», «Pedagogia» etc. Învățătorii noștri sunt veniți de peste Nistru, din Republica Autonomă Moldovenească și au o limbă pe care cu greu o recunoști că-i moldovenească. Căutam noi să-i imităm, însă se vede treaba că nu prea reușim. Așa că eu termin cursurile cu trei de «patru» la celelalte obiecte și cu un «trei» la limba moldovenească. Ce paradox!”.

După terminarea cursurilor este numit la început învățător, mai apoi director, la școala primară din Andrușul de Jos. Cât a lucrat acolo a trăit în gazdă la bădița Vasile Raru. Toată viața își va aminti cum peste noapte, la Andrușul fiind, în septembrie 1940, a primit circulara de a trece de la grafia latină la cea chirilică.

La începutul războiului (22 iunie 1941) a fost înrolat în Armata Roșie, într-un batalion de geniu, cu care, tot retrăgându-se, a ajuns până la malul stâng al Donului, spintecând stepa kalmucă cu târnăcopul, hârlețul și lopata. Iarna anului 1942 a fost deosebit de aspră. De la 20 ianuarie și până la 10 februarie 1942 a ținut, zi și noapte, o furtună cu zăpadă, de nu se vedea nici în cer, nici în pământ, cu geruri de -38, -40 de grade. În astfel de condiții geniștii sovietici săpau tranșee și fortificații!

La sfârșitul lui iulie 1942, armata din care făcea parte și batalionul lui Constantin Reabțov a fost încercuită de nemți și mii de soldați au fost făcuți prizonieri. După câteva săptămâni într-un lagăr de concentrare a fost predat, la fel ca și mulți alți basarabeni luați prizonieri, autorităților române. Spre sfârșitul lunii septembrie 1942 este adus la Cahul, unde a fost interogat la Siguranță, după care i s-a dat drumul acasă. Nu după multă vreme, în decembrie 1942 a fost înrolat în Armata Română, tot într-o unitate de geniu, unde s-a aflat până la 9 septembrie 1944. După aproape patru ani de război în care a săpat tranșee și fortificații, părăsește definitiv armata împreună cu un grup de camarazi cahuleni și, după o călătorie cu multe peripeții, revine la vatră.

Peste câteva zile, în drum spre comisariatul militar îl întâlnește pe șeful Direcției Raionale de Învățământ, Alexei Pecerschi, cel care îl numise director de școală în 1940. Deoarece era mare nevoie de cadre didactice, acesta l-a trimis la Chișinău, la cursurile de învățători, astfel fiindu-i pecetluită soarta de dascăl pentru mai bine de cincizeci de ani. Mai târziu a absolvit Institutul Învățătoresc din Bălți și, ulterior, Institutul Pedagogic „Taras Șevcenko” de la Tiraspol.

În toamna lui 1944, majoritatea pedagogilor basarabeni (cadre didactice, preoți, funcționari publici, savanți) și-au părăsit vetrele natale, refugiindu-se peste Prut. Nu însă și Constantin Reabțov care, împreună cu soția sa Daria, au ales, printre puținii, să rămână pe loc. Reîntorcându-se de la cursuri, lucrează ca învățător în satul Roșu, apoi e transferat director la școala medie din Crihana Veche și, ulterior, la Andrușul de Jos, unde activează între anii 1952 și 1959. Mai apoi, timp de trei decenii, va lucra la Școala Pedagogică din Cahul, unde a predat limba și literatura română.

Anii de foamete 1946 – 1947 l-au „prins” la Crihana Veche, unde, ca director, împărțea câte 200 de grame de pâine fiecărui elev care frecventa școala. „Veneau părinții la școală, aducându-i pe cei de cinci-șase anișori, rugându-ne să-i primim în clasa întâi pentru că «tare se mai trag la școală», cum declarau ei. Pentru noi era clară această dorință. Oamenii jinduiau să primească feliuța de pâine pentru a-și feri odraslele de moarte”. Nu trebuie uitat nici faptul că unii părinți își trimiteau și copiii de 15-16 ani la școală, în clasa a lll-a sau a IV-a, numai ca să poată primi această rație…

Chiar și la mulți ani după aceea, Constantin Reabțov vorbea despre foamete în culori sumbre și nu putea să-și stăpânească emoțiile. „Tata a descris această tragedie a basarabenilor, o foamete artificială organizată de sovietici pentru a-i înspăimânta, teroriza și a-i face pe oameni să intre în colhozuri. El povestea despre acest fenomen cu glas încet, dar se simțea că în suflet el fierbea, mai ales când povestea cum mureau copiii, femeile, bătrânii, dar mai ales când se referea la moartea copiilor”. La rândul său, Anatol Ciobanu, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, referindu-se la distinsul pedagog cahulean, afirma că „în asemenea condiții de vid intelectual autohton, de luptă pe viață și pe moarte cu foametea, de spaimă permanentă de a nu fi sacrificat pentru un cuvânt, o opinie, un gând în discordanță cu regimul – în asemenea circumstanțe și-a desfășurat activitatea pedagogică intelectualul, talentatul și omul de bună credință Constantin Reabțov”.

Din 1946 a început să colaboreze la Radioul moldovenesc, polemizând în cele mai acute probleme ale timpului. Este perioada în care bântuia „teoria” despre două limbi est-romanice diferite (româna și moldoveneasca), când nu erau editați clasicii literaturii române, lipseau programe și manuale adecvate de limbă și literatură română. Cum totul nu ar fi fost de ajuns, Constantin Reabțov a trebuit să treacă și prin calvarul deportărilor din 6 iulie 1949, când părinții, fratele Gicu, socrii și cumnații, dintre care unul numai de 18 ani, invalid din copilărie, au fost deportați în Siberia. Unicul frate, Gicu, și socrul său Ștefan, au decedat în Gulag și nu s-au mai întors acasă nici alți doi cumnați ai săi.

Chiar și el, împreună cu soția Daria și fiul Gheorghe, acesta în vârstă de numai trei anișori, figurau pe lista deportaților. Dar cum soții Reabțov erau în plină sesiune de vară (Constantin la Institutul Pedagogic din Tiraspol și Daria la Institutul din Bălți, unde studia franceza și geografia), iar mai apoi, peste trei zile s-au întâlnit la… Odessa, când s-au întors la Cahul valul deportărilor trecuse. Au rămas însă pe drumuri, pentru că întreaga avere a părinților, casele acestora, le-au fost confiscate de puterea sovietică.

„Profesorul Constantin Reabțov, pe tot parcursul vieții sale, a militat pentru tezaurul cel mai scump – limba română: în 1957-1958 participă la discutarea oficială a ortografiei; din 1961 începe să organizeze la Școala Pedagogică din Cahul conferințe privind cultivarea limbii cu participarea savanților filologi de la Academia de Științe a Moldovei și de la Universitatea de Stat a Moldovei, în frunte cu academicianul Nicolae Corlăteanu; în 1989 se află pe baricadele luptei pentru alfabetul latin, pentru „legislația lingvistică”, pentru dreptul de utilizare a întregului patrimoniu cultural românesc (istoric, lingvistic, științific, etnografic, folcloric etc.) în școlile naționale de toate gradele”, afirma același Anatol Ciobanu.

La rândul său, vorbind, la aniversarea a optzeci de ani de la naștere, despre perioada în care se analiza proiectul noii ortografii moldovenești, academicianul Silviu Berejan îl prezenta astfel: „Deși tânăr încă, era deja o persoană cu autoritate binemeritată în învățământul din zonă. Poseda o limbă română cu adevărat aleasă, ce se impunea și prin vigoarea neobișnuită a celui ce o mânuia. Ei bine, Constantin Reabțov făcea parte dintr-o cu totul altă pleiadă de vorbitori ai limbii române: el nu numai că nu se jena câtuși de puțin că vorbește românește, ci, din contră, promova cu ostentație o limbă de înaltă cultură de care se mândrea, dând dovadă de un curaj neobișnuit și etalându-și cu demnitate harul de vorbitor cu care l-a înzestrat natura și anturajul cultural anterior. Vorbea inspirat despre limbă ce provoca o satisfacție estetică neobișnuită. Vedeam cum exuberanța sa juvenilă îi cucerea pe toți cei ce-l ascultau. Își exprima gândurile într-o română impecabilă, clar și convingător, și sunt aproape sigur că atunci nimănui dintre cei prezenți nu-i venea în cap să-i reproșeze că nu vorbește „moldovenește”.

Așa cum am precizat anterior, din septembrie 1959 și până la pensionare a predat la Școala Pedagogică din Cahul. Era un profesor foarte iubit de către elevii săi, care îl apreciau în mod deosebit și îl considerau ca un adevărat părinte. „Reabțov Constantin Parfentievici ne-a fost un diriginte foarte bun – aceasta o spun în numele tuturor studenților din grupa noastră. Dumnealui avea o grijă părintească față de noi, ne dădea multe sfaturi și povețe. „Cât sunteți aici, la Școala Pedagogică, eu voi fi vouă tată și mamă într-o singură persoană. Toate problemele ne vom strădui să le rezolvăm împreună”. Așa am rezolvat problema bursei.” (Nina Cojocaru – Gleadelchin).

Lecțiile sale erau foarte captivante, la ore le povestea cu multă dragoste despre scriitori, pictori, muzicieni, sculptori, nu lipseau proverbele, zicătorile și vorbele de duh, iar elevii erau numai ochi și urechi. Rar îi certa, îl supărau doar acei care se întâmpla uneori să nu știe prea bine lecția. Și atunci îi mustra părintește: „Ați ajuns cu știința până la genunchiul broaștelor!”.

Profesorul Constantin Reabțov a avut verticalitate, nu accepta inepțiile, demagogia, manipularea. Susținea că nu poate să-și amăgească discipolii săi, deoarece, la rândul lor, vor spune minciuni elevilor pe care-i vor învăța și acest lucru este inadmisibil pentru un dascăl.

În timpul orelor nu urma strict îndrumările metodice, de multe ori învechite, excesiv de politizate, ci permanent inventa, moderniza lecțiile. „El nu se limita la predarea monotonă a verbului și substantivului, a propoziției simple și compuse, a eroilor din operele lui Creangă și Alecsandri, ci punea în scenă poveștile marelui humuleștean cu discipolii săi de la acea instituție din Cahul. Acest lucru îi făcea pe viitorii învățători să înțeleagă mai bine cum să predea picilor, care au trecut pragul școlii, operele marilor poeți și scriitori români. Pentru tata limba română (pe atunci limba moldovenească) a însemnat mult, era exigent și permanent ne făcea nouă, dar și discipolilor săi, observație spunând să nu vorbim o limbă infectă: ori rusa, ori româna. Cred ca tata se conducea de maxima lui Camil Petrescu: „Scrisul corect este pâinea profesorilor de limba română”.

De altfel, toată viața sa, profesorul Constantin Reabţov a militat pentru păstrarea tezaurului cel mai scump – limba română în veșmântul ei latin. Participa activ la diverse foruri oficiale la care se discutau problemele ortografiei limbii, la școală organiza conferințe de cultivare a limbii cu participarea savanților filologi de la Academia de Ştiințe a Moldovei și de la Universitatea de Stat a Moldovei – Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, a profesorilor universitari Ion Osadcenco, Anatol Ciobanu ș.a.

Deseori se ducea cu elevii săi la concerte în parcul din oraș sau organiza excursii prin împrejurimile Cahulului, iar toamna în pădurea de la Andrușul de Sus,  de unde aceștia se întorceau încântați și entuziasmați de frumusețea plaiului natal. De asemenea, cu cei mai buni elevi a făcut numeroase excursii în Carpați, Crimeea, Odessa, Ismail, Cernăuți. Era ceva atât de necesar și benefic pentru viitorii învățători.

La începutul anilor ΄60, la Școala Pedagogică din Cahul a deschis primul teatru studențesc, unde a pus în scenă poveștile lui Creangă („Soacra cu trei nurori”, montată cu elevii săi, s-a bucurat de un succes deosebit, având numeroase reprezentații), scenete de Vasile Alecsandri, Molière etc. De altfel, teatrul era o pasiune a sa încă din tinerețe, când, ostaș fiind în armata română, l-a jucat pe Harpagon din „Avarul” lui Molière.

Profesorul Constantin Reabțov a înființat și condus și cenaclul literar al Școlii Pedagogice, unde „o serie de viitori jurnaliști și-au ascuțit penița”, iar poeta Teodora Bragă, o descoperire a acestuia, și-a citit primele versuri. La întâlnirile cenaclului, frecventate de zeci de elevi, invita și nume cunoscute ale literaturii și culturii române, precum Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Emil Loteanu, Dumitru Caraciobanu, Sandri Ion Șcurea și mulți, mulți alții.

Pe de altă parte, prin atitudinea nonconformistă, prin tot ceea ce făcea la Școala Pedagogică, la orele de literatură moldovenească povestindu-le nu numai de Barschi și Cutcovețchi, dar și de Eminescu, Creangă, Topârceanu, Caragiale, Coșbuc și alții, profesorul mult îndrăgit de elevii săi nu avea cum să fie și pe placul mai marilor zilei. Antologic rămâne răspunsul dat secretarului doi al Comitetului Raional de Partid din Cahul, care, întâlnindu-l într-o zi în oraș, în loc să-i răspundă la salut, i-a zis franc: „Dacă aș fi prim-secretar al raionului, te-aș zvârli din Școala Pedagogică”. La care, mucalit, păstrându-și calmul, profesorul Reabțov i-a răspuns: „De aceea și, nu sunteți prim-secretar!” și și-a continuat nestingherit drumul.

Totuși, de-a lungul timpului i s-au făcut mai multe oferte, în orașe mai mari, la instituții de învățământ mai prestigioase, dar n-a părăsit niciodată Cahulul. Prin anii ΄60 ai secolului trecut i s-a propus să se transfere la Bălți, la Institutul Pedagogic de atunci, în calitate de vice-rector. Profesorul Constantin Reabțov a refuzat, cu toate că era o treaptă superioară față de Școala Pedagogică din Cahul și ar fi avut salariul mai mare. Nu putea însă să se despartă de „patria mică”, care era mare pentru el. Ca și marele elin se temea ca nu cumva orașul său să devină mai sărac cu un cetățean… „Mi-i drag orașul de baștină, așa cum prăfuit în dricul verii și cu glod în zilele de moină, așa cum se zbate, poate cu puțin succes încă, a se smulge din meandrele provincialismului”, îi mărturisise odată ziaristului Alexandru Manoil.

Ușile casei familiei Reabțov de pe str. Comuna din Paris (confiscată de autorități în 1977) și de pe str. Vasile Stroescu, erau permanent deschise pentru colegii de breaslă, dar și pentru studenți, care îi treceau pragul pentru un sfat, o consultație sau a afla ceva nou de la profesorul mult îndrăgit. „Tata întotdeauna găsea pentru toți cuvintele necesare şi plus la asta, ceva pe masă: o pârjoală moldovenească, o măslină, plăcințele, o bucată de brânză cu roșii și castraveți (în timpul verii), iar pentru colegi și un pahar cu vin”.

Mai mult de atât, „eram vreo câteva fete – Doina, Adela, Maria, Lidia, Năstica – invitate acasă în familia Reabțov cam pe la sfârșit de lună, când bani nu mai aveam, bursa venea mâine-poimâine, lihnite de foame, ochii împăinjeniți. Domnul Reabţov ne cunoștea că eram nemâncate și la sfârșitul orelor de curs ne șoptea: „Hai, veniți azi la noi acasă, o să vă citesc ceva și o să vă arăt niște cărți noi, pe care încă nu le-ați văzut”. Așa cum eram flămânde, dar setoase de noi cunoștințe în literatură, pentru că domnul Reabţov știa ca nimeni altul să captiveze publicul prin povestirile și limbajul său deosebit, luam calea spre str. Comuna din Paris. Când ne zărea la poartă, se bucura nespus și zicea: „Păi, cum să vă citesc eu vouă ceea ce v-am promis, dacă voi sunteți flămânde?!?! Daria, ai ceva pentru fetele astea?”. Răspunsul nu întârzia deloc”, își amintește doamna Doina Focșa, una dintre elevele preferate ale profesorului, prietenă apropiată mai apoi a întregii familii.

Deși apartamentul în care locuia avea doar 21 de metri pătrați (două odăi, cu trecere din una în alta), profesorul Constantin Reabțov își adunase o frumoasă bibliotecă, cam la vreo cinci mii de volume. „Ea a fost unica bogăție a tatălui: n-a avut mașină, acareturi și nici chiar «stencă» (set de mobilă), mobila lui principală erau rafturile cu cărți, instalate prin tot apartamentul, masa de scris și scaunul. Cărțile sau albumele de artă pe care le avea el, nu le puteai găsi nici în bibliotecile din oraș. Toate au fost citite, nu doar răsfoite, nu erau un simplu decor în apartament. Studenții, desigur, cei mai buni, veneau la noi acasă să se înfrupte din această bogăție”.

Cu timpul, în casa familiei Reabțov a devenit o tradiție organizarea unor cenacluri literare. Având o bibliotecă bogată, elevii profesorului se adunau serile aici, unde găseau cărți de istorie, literatură, artă, cultură. „La cenaclul literar-artistic din casa de pe strada Comuna din Paris, unde eram vizitatori permanenți, citeam și ascultam „Regele moare” de E. Ionescu, opera lui Molière; aici am cunoscut opera literară a lui Heine și Cehov, proza marilor Victor Hugo și Lev Tolstoi, filosofia lui Voltaire și Dostoievski. Aici, în casa Domniei Sale, ascultam romanțe și muzică de estradă română, selecții din Mozart și Verdi. Tot aici, în casa familiei Reabţov, ce devenise pentru noi un muzeu privat, ascultam cu drag tălmăcirile dascălului nostru privind reproducerile celebrilor pictori Repin, Rembrandt, Leonardo da Vinci, Vasneţov, Monet, Picasso etc. Tot în această casă am privit primele cadre documentare «Olimpiada din Grenoble – 1968», filmate de Gicu Reabţov” (Adela Miron-Bahov).

Profesorului Constantin Reabțov îi plăcea foarte mult poezia și adeseori, așa cum numai el știa să o facă, declama versuri din Topârceanu, Coșbuc, Vlahuță, Goga, poeții săi preferați. „Tata le organiza și seri de muzică: într-o seară ascultau discuri cu muzică de operă, apoi se aprindeau discuțiile, în altă seară tata le punea discuri cu operetă, pe urmă valsuri, tangouri etc. Studenții rămâneau până târziu și cu greu se despărțeau”.

Da, profesorul Constantin Reabțov iubea și muzica, având o fonotecă foarte bogată cu interpreți români, francezi, greci, sovietici. „În anii ’60, fiind student la Universitate, veneam în vacanța de iarnă la părinți. Și de fiecare dată mă așteptau surprize: seara aceasta era consacrată romanțelor românești (Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu), mâine-seară estradei franceze (Edith Piaf, Mireille Mathieu, Salvatore Adamo etc). O altă seară ascultam estrada sovietică cu Muslim Magomaev, Edita Pieha, Valentina Tolkunova ș.a. În seara următoare treceam la grecul Zorba, muzica compozitorilor greci: Hadjidakis, Mikis Teodorakis, Demis Russos”.

Profesorul Constantin Reabțov a iubit frumosul și i-a plăcut foarte mult să călătorească, împlinindu-și astfel visul nerealizat al copilăriei. A fost în Carpați și Crimeea, în Caucaz și Karelia, la Leningrad și Moscova, a vizitat Bulgaria, România, Cehoslovacia, Polonia, RDG, „microbul” turismului inoculându-l de la fragedă vârstă și celor doi feciori ai săi, Gheorghe și Valentin. La fel ca și colecționarea de timbre și monede vechi. Când se întorcea din excursii, jumătate de valiză îi era plină de cărți poștale, buclete, prospecte și hărți turistice, pe care mai apoi le folosea ca materiale didactice la orele de la școală.

O altă mare pasiune a profesorului Reabțov a constituit-o scrisul. „A scrie, mărturisea el, e o delectare, dar și un supliciu moral și fizic. Delectare, pentru că fericita șansă de a spune în articole cea ce gândești te determină a zăbovi între cărți și printre oameni, conștiința faptului că pe măsura puterilor le ajuți în rezolvarea problemelor ce îi frământă, prilejuindu-ți de fiecare dată o mare satisfacție morală. Un supliciu, deoarece scrisul e un zbucium perpetuu, deoarece el îți fură nopțile, pentru ca a doua zi să mototolești nervos cele făcute și să reiei totul de la capăt…”.

„Constantin Reabțov a fost printre primii în republică care a susținut, pentru copii, lecții de literatură în pagini de ziar. A publicat una din primele legende ale mărțișorului, urmată de altele, selectate de asemenea în timpul frecventelor sale deplasări prin sate, pentru că valorificarea tezaurului folcloric al sudului constituie pentru el nu numai un tribut «iubirii dintâi» – prima-i publicație în «Țăranul sovietic”» a fost o poezie populară culeasă în satul Andrușul de Jos, unde lucra învățător în anii de după război -, ci și o mărturie a unei neîntinate iubiri pentru grai și neam”, scria Alexandru Manoil, în 1989, despre distinsul pedagog.

Din 1956 și până la sfârșitul vieții Constantin Reabțov a scris peste 300 de articole în presa locală și cea republicană („Literatura și arta”, „Cultura”, „Învățământul public”, „Viața satului”, „Moldova suverană”, „Tinerimea Moldovei”, „Făclia”, „Sfatul Țării”, „Sport-turism” ș.a.), a semnat, ca autor sau coautor, 14 manuale (între care „Cartea moldovenească”, „Limba moldovenească” (manual pentru școlile pedagogice), manualul „Literatura moldovenească pentru copii”, „Culegere de exerciții la limba moldovenească”, „Limba moldovenească” ș.a.), precum și 5 cărți („Din înțelepciunea timpurilor. Culegere de aforisme și cuvinte înaripate”, „Ți-am adus un mărțișor”, „Înțelepciune și haz”, „În lumea gândurilor înțelepte” și „Cahul: Istorie, personalități, cultură. Monografie”, ultima apărând la puțin timp după trecerea sa la cele veșnice). De asemenea, a acordat zeci de interviuri la radio și televiziunea națională și locală.

Iată ce scria același Alexandru Manoil, în „Moldova Socialistă”, la 5 mai 1989: „Câtă muncă, câtă tenacitate și câtă pasiune, câtă „zăbavă între cărți și printre oameni” au fost, într-adevăr, sedimentate între cele două albume! Conținutul lor, chiar și în cazul unei simple treceri în revistă, te convinge că acest neobosit corespondent voluntar, Constantin Reabțov, a fost și este un iluminist în accepția amplă a cuvântului. Nu numai din cauza că publicațiile sale îi întregeau, până la ieșirea la pensie, activitatea de învățător de limbă și literatură moldovenească la Școala Pedagogică din Cahul, ci și pentru că dumnealui rămâne a fi un iluminist prin constituția-i morală și prin viziune”.

Prin 1992, lui Constantin Reabțov i s-a făcut dor de copilărie. S-a transferat cu lucrul la Liceul „Ioan Vodă”, unde a luat niște ore facultative. Nu putea trăi fără copii. Așa că și-a ales niște liceeni, îndrăgostiți de poezie, cărora le-a permis să citească din biblioteca sa. S-a consolidat o colaborare fructuoasă, încât învățăceii au rămas fascinați de cunoștințele profesorului. Din rodul acestor zile de activitate s-a născut și revista liceului, „Crai nou”, al cărei prim număr a apărut la 28 mai 1992.

Totodată, profesorul și pedagogul Constantin Reabțov a fost un „ocnaș” benevol în munca pe tărâm obștesc: secretar literar și traducător la Teatrul Dramatic „B.P. Hașdeu” din Cahul, membru permanent al juriului Festivalului „Nufărul Alb” și apoi membru de onoare după ce acesta a obținut statutul de festival internațional, membru al comitetului sindical al Școlii Pedagogice din Cahul, președinte al Consiliilor de Stat în școlile pedagogice din Republică (în unele de două și chiar de trei ori!), conducător al cenaclului literar-artistic de la Școala Pedagogică, lector al Societății „Știința”, participant cu manuale la Expozițiile Realizărilor Economiei Naționale (EREN) de la Moscova (1970, 1980), președinte, timp de 16 ani, al Asociației Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS) la Cahul și multe-multe alte însărcinări.

Pentru toate aceste merite deosebite în prodigioasa și îndelungata sa activitate pedagogică, culturală și socială, profesorului Constantin Reabțov i-au fost conferite numeroase medalii, titluri și diplome de merit, dintre care enumerăm doar câteva: insigna „Eminent al Învățământului Public din RSS Moldovenească” (1966), medalia „Veteran al muncii” (1980), medalia „Meritul Civic” (1995). De asemenea, în 1992, i s-a conferit titlul de Cetățean de Onoare al orașului Cahul.

Dar, aflat încă în plină putere creatoare, când abia terminase de scris monografia Cahulului, iar pe masa de lucru așteptau atâtea alte proiecte, în dimineața nefastă a zilei de 29 martie 1997, firul vieții i-a fost brusc întrerupt. Un oarecare, din goana nebună a automobilului, l-a lovit în timp ce traversa strada să ajungă pentru niște proceduri la policlinică. Ironie a sorții, fiolele cu medicamente, pe care le ținea in buzunar, au rămas întregi în urma acelui stupid accident…

„A murit un om, dar acest om a lăsat urme vizibile pe pământ. A fost un om cu o nesfârșită dragoste de școală, el a adus neprețuite servicii învățământului din Moldova, a fost un spirit limpede și o voință hotărâtă în acțiunile sale. Ce profesor a fost cahuleanul Constantin Reabțov o pot spune și vor spune-o sute de elevi, care i-au ascultat vorba caldă și sfatul înțelept. Ce om modest, cinstit și onest a fost dumnealui, o mărturisește un oraș întreg. Vor mai fi pe lume și de acum înainte profesori buni și de treabă, dar atâta dor de muncă, cu atâta abnegație față de istoria orașului, ne mirăm de se vor mai găsi”, scria, în necrologul său, prietenul și colegul profesor Alexandru Tecuci.

Continue reading „Ionel NOVAC: Constantin Reabțov – 100 de ani de la naștere” →

Ionel NOVAC – Reîntâlnire după o viață: Andrei Ciurunga și Constantin Reabțov

Viața le-a hărăzit celor doi eminenți fii ai Cahulului, poetul Andrei Ciurunga și profesorul Constantin Reabțov, un destin tragic, evenimentele anului 1944 despărțindu-i pentru foarte multă vreme. Andrei Ciurunga, crezând că astfel se va salva de ororile staliniste, a ales să se retragă, împreună cu mama și bunica, în dreapta Prutului, la Brăila, nebănuind atunci că aici îl va aștepta calvarul închisorilor și al lagărelor „cumplitului Canal”. În schimb, Constantin Reabțov a rămas la Cahul, unde, după ce urgiile celui de-al doilea război mondial (la care a fost participant activ, fiind înrolat, pe rând, atât în Armata Roșie, cât și în cea română) s-au liniștit cât de cât, s-a pus în slujba creșterii și educării tinerei generații, căreia i-a insuflat dragostea nețărmurită pentru limba și literatura română.

Despărțirea, chiar dacă de foarte lungă durată, nu a reușit să-i înstrăineze pe cei doi, prietenia închegată pe băncile Liceului „Ion Voevod” din Cahul și consolidată mai apoi în nenumăratele escapade prin zăvoaiele din lunca Prutului, în parcurile orașului sau la întrecerile de alergări, rezistând în timp, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii. Ca urmare, reluarea legăturii, chiar după zeci de ani, a apărut ca ceva firesc, ca un vis frumos întrerupt de un coșmar nedorit de niciunul dintre protagoniști.

La început, dată fiind bariera impusă de granița ridicată pe Prut, între cei doi prieteni a avut loc un intens schimb de scrisori, din păcate multe dintre ele risipite odată cu trecerea la cele veșnice a acestora. Dar tot mai insistent, și unul și celălalt își exprima dorința revederii, după atâta amar de vreme: „Măi Costică, oare va veni și acea zi cînd să stăm la taclale trei zile și trei nopți, la Cahul sau la București? Eu nu concep să merg acasă[1] cu pașaport, dar dacă se va desființa această oribilă „graniță de hîrtie”, poate voi veni la Cahul și la Chișinău, unde știu că sînt așteptat de prieteni buni”[2]. Sau, într-o altă scrisoare: „Am aflat cu mare bucurie de la Mariana[3] că vreți să ne vizitați de Paști. Oare chiar să am eu norocul de-a te mai vedea odată, înainte de a mă înfățișa la porțile Raiului? (că de-ale iadului am avut parte aici!). Abia aștept, am început să am insomnii”[4].

Numai că vârsta, la care se adăugaseră nenumărate probleme de sănătate („am folosit mașina ca să-ți scriu mai multe, altfel, după vreo zece rînduri, scrisul de mînă îmi obosește ochii”[5], „Cu piciorul (arterita) o duc destul de rău, nu mă prea pot deplasa decât foarte aproape și foarte puțin”), îl împiedicau pe Andrei Ciurunga să facă o deplasare la Cahulul său iubit. Rămânea, așadar, ca bunul său prieten Costică să se deplaseze el la București, acolo unde era așteptat cu drag și mare nerăbdare. Lucru pe care Constantin Reabțov îl va și face, la sfârșitul lunii martie a anului 1992, cu câteva săptămâni înaintea marii sărbători a Învierii Domnului.

Plecat cu noaptea în cap de la Cahul, acompaniat de soția sa, doamna Daria, de doamna Doina Focșa[6] și de soțul acesteia, regretatul Nicu Focșa, pe post de șofer, ajunge la București într-o dimineață însorită de sâmbătă, parcă dătătoare de speranță. Gazdele încă mai dormeau când musafirii le băteau discret în ușă…

Continue reading „Ionel NOVAC – Reîntâlnire după o viață: Andrei Ciurunga și Constantin Reabțov” →