Miriam Nadia DĂBĂU: Mă hrănesc cu iubire (poeme)

De câte ori…

 

Am încercat sa fiu mireasă,
dar nu am reuşit
Apoi m-am transformat în floare
şi-a doua zi m-am ofilit…

 

Am râs de tot ce mă-nconjoară,
apoi am devenit un plâns
Şi te chemam în fiecare seară
să-mi dăruieşti iubire-n vis…

 

Şi cine ştie ce-mi doream
în viaţă să mai am,
Dar nu aveam palate-n gând,
nici bani să-i risipesc…

 

Când anii au trecut oftând
şi am îmbătrânit
Am realizat că n-am nimic
doar sufletul pustiu…

 

Şi mă-ntreb de câte ori
în viaţă poţi greşi,
să treci prin ea fără să vezi
că totul are preţ…

 

 

Dacă m-ai întreba

 

Scriu versuri cu dor
Şi rime cu flori
Aleg o iubire
Şi-o plâng uneori…

 

Sunt vis şi ispită
Durerea o cânt,
În nopţi strig iubirea
Şi ziua o uit…

 

Mă cheamå tăcere
În clipe ce dor,
Mă hrănesc cu iubire
Şi nu pot să mor…

 

Sunt muză şi vis
Culoare si foc
Iubesc nemurirea
Aştept să mă uiţi…

 

 

Cât de frumoaså

 

Sufletul tău râde,
sau plânge şi tresare
când printre umbre pale
lumina se prelinge
în suflete naive…

 

Continue reading „Miriam Nadia DĂBĂU: Mă hrănesc cu iubire (poeme)”

Elena DEREVICI: Mama, fir nesfârșit al vieții (poeme)

NORII  

 

Întunecă tot mai des

Cerul,

Albastrul senin al viselor

 

 

PLOILE

 

Devin tot mai persistente

Mușcând

Din obraji

Înghețându-i

 

 

RUGINA  

 

Roade cu încetul

Frunzele,

Ce se vor desprinde curând

Și vor cădea…

 

 

NATURA 

 

Încărunțește

Acoperindu-se cu cenușa

Zilelor mohorâte

Prevestind zăpada

 

 

VALURILE MĂRII  

 

Parcurgând un drum lung

Vin să se spargă

În spuma sidefie.

Mereu altele,

Și… altele…

 

 

ZILELE  

 

Devin din ce în ce mai scurte

Trista imagine a toamnei care a venit.

 

ELDE (Elena Derevici) 3 octombrie 1980  

 

 

DRAGOSTE  

  

Dragoste

Te-ai născut dintr-o privire

Te-ai adăpostit în inimă

Și ai împodobit totul

Cu sclipiri de lumini

 

Dragoste

Cuvânt ce întruchipează

Gingășie

Două mlădițe

Care se înfioară

La adierea vântului.

 

Prietenie

Ce cald sentiment

De dăruire

 

Dorință

Foc sălbatic

Ce sudează

Două inele

Dintr-un lanț de aur al căsniciei

Pe care timpul

Nu le va rupe.

 

Încredere totală

Fundamentul trăiniciei.

 

Dragoste

Unire

O floare

Și încă o floare

O plantă nouă…

Și altele ce vor răsări

Din dragoste…

 

 

MAMA, FIR NESFÂRŞIT AL VIEŢII  

 

Văd reflectându-se ca într-o oglindă,

Chipuri de mame,

Din ce în ce mai îndepărtate

Chipuri care se pierd în istoria lumii

Fiecare din ele trăiește în sufletul nostru

Și fiecare a adus lumii ceea ce este mai de preț,

Continue reading „Elena DEREVICI: Mama, fir nesfârșit al vieții (poeme)”

Ionel NOVAC: Mihai Eminescu la „Federațiunea”

În primăvara anului 1870, ziarul de limbă română „Federațiunea” din Pesta publica trei articole, strâns legate între ele: „Să facem un congres” (nr. 33 din 5/17 aprilie), „În unire e tăria” (nr. 34 din 10/22 aprilie) și „Echilibrul” (nr. 38 din 22 aprilie/4 mai și nr. 39 din 29 aprilie/11 mai). Articolele erau semnate cu pseudonimul „Varro”, ales de autor după numele lui Marcus Terentius Varro, mare erudit roman și participant la luptele politice ale vremii sale (116-21 î.Ch.).

În același număr în care apărea articolul „Să facem un congres”, la rubrica „Răspunsuri”, redactorul interimar al „Federațiunii”, Ion Poruțiu, trimitea următorul mesaj: „Dlui Varro. Mulțiamită pentru cele tramise. Primimu cu plăcere promisiunile Dtle. Diuariulu nostru este deschisu tuturoru acelorua, cari și dau ostenela de a lucra pentru binele intelectualu, moralu și materialu alu națiunei nostre. Nu potemu înse determina cu acurateția tempulu, când vom pote începe în „Foișiora” diuariului nostru publicarea romanului ce menționezi. Te rogămu să ni lu tramiți, pentru ca, data ocasione, să lu potemu întrebuinția”.

Ce însemna aceasta? Nici mai mult, nici mai puțin decât faptul că „Varro” trimisese cel puțin o scrisoare pe adresa redacției „Federațiunii”, în care, pe lângă articolul sau articolele atașate spre publicare, acesta promitea și expedierea unui roman, care să fie înserat în cadrul „Foișoarei”. Aceasta era o rubrică aproape permanentă a ziarului în care, pe parcursul apariției acestuia, a găzduit, pe lângă discursurile unor deputați români în Parlamentul ungar, o serie de articole cu tematică literară, istorică, economică, culturală, rapoartele unor ședințe ale instituțiilor publice, preluări din alte publicații ale timpului ș.a.

Corespondența lui „Varro” cu „Federațiunea” a continuat, mărturie fiind și noul mesaj adresat acestuia în numărul 39 din 29 aprilie/11 mai 1870, prin care, tot la rubrica „Răspunsuri”, Ion Poruțiu îi comunica următoarele: „Dlui Varro. Să nu te superi, căci în situațiunea nostră, nu pote altmintre”. Este numărul care conține partea a doua a articolului „Echilibrul”, redactorul răspunzător interimar dorind probabil să se scuze față de autor că, având în vedere dimensiunea articolului, nu a reușit să-l publice într-un singur număr. Sau poate reprezintă răspunsul adresat lui „Varro” ca urmare a unei alte posibile solicitări a acestuia, aspect asupra căruia, în lipsa unor documente, nu ne putem pronunța cu exactitate. Din păcate, nici scrisorile adresate de „Varro” pe adresa „Federațiunii” nu s-au păstrat sau nu au fost descoperite până în prezent.

În cele trei articole amintite mai sus, „Varro” cerea autonomia Transilvaniei, unirea şi solidaritatea românilor, eliberarea naţiunilor de jugul asupritor austro-ungar, fărâmarea dualismului (apărut în anul 1867), „dreptul ce-l are fiecare popor de a-şi determina voinţa prin legi şi de a avea un propriu organ, pentru formularea acestor voinţe”.

Ideile foarte curajoase care se desprindeau din aceste articole conțineau un adevăr istoric crunt, având în vedere realitățile acelui timp și au atras imediat atenția autorităților de la Budapesta, care a intentat un proces de presă redactorului responsabil al ziarului, Ioan Poruțiu.

Ce era, însă, „Federațiunea”? „Jurnal politic, literar, comercial și economic”, așa cum îl prezentau Nerva Hodoș și Al. Sadi-Ionescu, ziarul a apărut la Pesta cu începere de la 3/15 ianuarie 1868, având ca redactor responsabil și proprietar pe Alexandru Roman. Încă de la primul număr, „Federațiunea” s-a dovedit a fi un eficient instrument de luptă politică a românilor din Austro-Ungaria, proprietarul său reușind să-i imprime „un program național și social radical, capabil să opună rezistență fermă oprimării regimului dualist: cu puterea condeiului să apărăm drepturile noastre, să combatem nedreptatea și absolutismul îmbrăcat în zdrențe constituționale, să deșteptăm conștiința națională a confraților noștri”.

Alexandru Roman va conduce ziarul până la încetarea apariției acestuia (29 februarie/12 martie 1876), cu o scurtă perioadă de întrerupere (ianuarie 1870 – ianuarie 1871), când, condamnat la un an de închisoare pentru articolul „Pronunciamentul de la Blaj”, publicat atât în „Federațiunea”, cât și în alte ziare românești, a fost închis la Vác (Vaț).

Referindu-se la cauza sistării apariției „Federațiunii”, profesorul și publicistul Teodor Neș va scrie că „în 1876, la un an după instaurarea regimului tisszaist, ziarul își încetează apariția din cauza greutăților materiale – se zice –, de fapt, însă, din pricina violenței cu care a înțeles Budapesta să rezolve chestia naționalităților”.

Născut la 26 noiembrie 1826, în localitatea bihoreană Aușeu, Alexandru Roman a studiat la liceul din Beiuș, apoi științele juridice și filozofia la Academia de Drept din Oradea (1842-1845). A urmat teologia și filozofia la Colegiul „Sfânta Barbara” din Viena (1845-1848), apoi pe cele ale Universității din Viena (1853-1856). După terminarea studiilor, a predat limba română la Gimnaziul „Samuil Vulcan” din Beiuș și la Liceul „Premonstratens” din Oradea, pentru ca între 1862-1867 să fie titularul catedrei de limba și literatura română, înființată în 1862, în cadrul Universității din Budapesta.

Susținător al promovării și cultivării limbii române în Transilvania, în 1852 a fondat „Societatea de leptură a Junimii Române studioase la Academia de drepturi şi Arhigimnasiul din Oradea-Mare”, iar mai târziu a fost președinte al „Societății de Leptură Petru Maior” a studenților români din Budapesta.

Pe lângă bogata carieră pedagogică, Alexandru Roman a avut și una publicistică, fiind redactor al „Concordiei” (1863-1866) și redactor și director al „Federațiunii” (1868-1876), ambele ziare apărute la Pesta. Ca om politic a fost deputat în Parlamentul de la Budapesta în mai multe legislaturi (1865-1888). La 22 aprilie 1866 s-a numărat printre membrii fondatori ai Societății Academice Române, fiind ales președinte al Secțiunii Literare între anii 1894 și 1896. A încetat din viață la 15/27 septembrie 1897, la Sebeș, unde a fost și înmormântat.

La 1870, când paginile „Federațiunii” găzduiesc cele trei articole semnate „Varro”, atât patronul ziarului, Alexandru Roman, aflat la acea dată în închisoarea de la Vác (Vaț), cât şi Ion Poruţiu, redactorul-şef interim, care îi suplinea absența, duceau o campanie îndârjită împotriva abuzurilor dualismului austro-ungar faţă de români. Politica ziarului nu putea fi trecută cu vederea de către autorități, astfel că, până la acea dată, „Federațiunea” se confruntase cu nu mai puțin de șapte procese de presă, dar și cu alte câteva citații pentru audieri.

Așa că nu mai constituia nicio surpriză faptul că, după mai bine de cinci luni de la publicarea articolelor, la 26 octombrie 1870, redactorul-șef interim Ion Poruțiu este citat din nou de către Tuschner, judecător de instrucţie în afacerile de presă pentru districtul Pesta: „Nr. 374/1870. Directorul cauzelor regești, ca procuror general în afacerile de presă, plângându-se înaintea mea din cauza delictului de presă cuprins în articolul „Echilibrul” publicat în numerele 38 și 39 ale ziarului „Federațiunea” din 1870: te invit, Domnule Redactor, ca, pentru a fi ascultat, să binevoiești a te înfățișa, sub greutatea consecințelor legale, în localitatea mea oficială (Pesta, Strada Kerepes, Nr. 65), la 26 octombrie 1870, la orele 9,30 antemeridian. Pesta, 20 octombrie 1870. Tuschner, m. p., jude de instrucțiune în afacerile de presă pentru districtul de Pesta. Domnului Ionu Poruțiu, redactor răspunzător al ziarului periodic „Federațiunea”, în Pesta”.

De această dată, sub pretextul că „criticile din articole atacă bazele constituționale ale Imperiului Austro-Ungar”, judecătorul de instrucţie cerea deschiderea unor anchete în legătură cu articolul „Echilibrul” și trimiterea în judecată a autorului său. În pofida amenințărilor la care a fost supus, Ioan Poruțiu a refuzat să divulge cine se ascundea sub pseudonimul „Varro”, astfel că, neputând duce la identificarea acestuia, investigațiile judecătorului Tuschner se prelungesc.

Cum în derularea procesului intervin incidente procedurale, Mihai Eminescu, tânărul student de numai 20 de ani de la Viena, îi cere lui Ion Poruțiu să treacă răspunderea asupra sa pentru articolul incriminat. Ca urmare, „procesele de presă ale ziarului „Federaţiunea”, scria „Familia” în nr. 44 din 1/13 noiembrie 1870, se vor pertrecta în 29 noiembrie şi 7 decemvre, la Curtea juraţilor din Pesta. În urma celui din urmă proces, intentat pentru articolul „Echilibrul”, a intervenit un incident nou, rugîndu-se autorul aceluia de d-l Poruţiu a-i spune numele la judecătoriul de instrucţiune. Aşa dară acest proces se va intenta de-a dreptul în contra autorului. Precum aflăm, autorul e junele poet şi colaborator al nostru, d-l Mihaiu Eminescu”.

Totodată, Iosif Vulcan propagă în gazeta sa incriminarea şi acuzele făcute de justiţia ungară ziarului „Federaţiunea”, aceasta atât din solidaritate cu conducătorii respectivului ziar, cât şi din solidaritate cu tânărul Eminescu. Iar mesajul transmis de acesta prin Poșta redacției („Familia”, nr. 49 din 6/18 decembrie 1870, „Viena. D-lui M. E. Primitu-ai scrisoarea noastră? Așteptăm cu nerăbdare respunsul cerut”), ne îndreptățește să afirmăm că Iosif Vulcan îi ceruse lămuriri în legătură cu procesul în cauză.

După câte se pare, procesul de presă intentat (primul de acest fel) se baza pe interogatoriul luat lui Mihai Eminescu la Budapesta, unde acesta ar fi putut face un drum înainte de 11 februarie 1871. Dată la care, fiind la Viena, i se adresa lui Iacob Negruzzi, redactorul „Convorbirilor literare”, descriindu-i situația în care se afla: „În articolul «Echilibrul» publicat în «Federaţiunea» (Nr. 38 şi 39, mai 1870) am susţinut autonomia Trasilvaniei, fărămarea dualismului, a unei forme ce contrazice natura obiectivă a monarhiei, dreptul ce-l are fiece popor de a-şi determina viaţa prin legi şi de a avea un propriu orgen pentru formularea acestor voinţe, o legislatură. Acest articol a dat însă (ocazia) procurorului public din Pesta de-a mă cita la judecătoria de instrucţiune (…)“.

„Mă veţi ierta, dacă nu v-am răspuns la stimata d-voastră epistolă – se scuza poetul pentru întîrzierea răspunsului la scrisoarea redactorului revistei ieşene -; dar cauzele care m-au oprit, au fost cea mai mare parte independente de mine. La sosirea epistolei d-voastră, eu nu am fost aici; cînd m-am întors însă, nu eraţi d-vostră în Iaşi; ș-aşa s-a prelungit tăcerea mea până acuma. Apoi am avut şi supărări care de care mai minunate; pro primo: un proces de presă, al cărui capăt nu sînt încă în stare de a-l prevedea”. Continue reading „Ionel NOVAC: Mihai Eminescu la „Federațiunea””

Adrian GRAUENFELS: François Villon – bard sau derbedeu?

Războiul de 100 de ani a lăsat în Franța nu victime, ci numeroase castele  construite  de combatanți în frumoasa  regiune Aquitaine, pe superbele malurile ale râului Dordogne. La finele războiului, a urmat o perioada de sărăcire a populației lăsate la vatră, care nu mai găsea de lucru, unii fiind împinși să aleagă drumul vagabondajului, al aventurii și al jafului, atunci când se ivea vreo ocazie. Un astfel de personaj, François de Montcorbier, alias François Villon  (născut 1431 la Paris – dispărut în ianuarie 1463) a devenit unul dintre marii poeți ai Franței medievale.

Interesant este că tot ce se știe despre Villon a fost colectat din documentele legale și din propriile sale scrieri. Villon s-a născut la un cuplu francez, sărac, în 1431, la Paris. Tatăl său a murit când era băiat mic, iar el și mama sa au fost lăsați într-o sărăcie care se înrăutățea pe măsură ce Parisul a suferit  ocupația engleză, război civil și foamete.  Băiatul a fost predat lui Guillaume de Villon, un capelan al bisericii Saint-Benoît-le-Béntourné și viitor profesor de drept ecleziastic la Universitatea din Paris.

Maestrul Guillaume l-a adoptat pe François, i-a schimbat numele de familie și a început să-l învețe gramatica și sintaxa latină. La vârsta de unsprezece ani, Villon a devenit student la Facultatea de Arte a Universității Sorbona, iar sub tutela tatălui său adoptiv a primit diploma de licență în 1449. Până în anul 1452, când Villon primește diploma de Maestru în  Arte, tânărul era pe făgașul unei cariere promițătoare, fie în biserică, fie în drept.

Se știe foarte puțin despre viața sa din următorii câțiva ani, dar la 5 iunie 1455, Villon a fost arestat pentru uciderea preotului Philippe Sermoise, într-o luptă la un bar din Paris. Cu toate acestea, de pe patul său de moarte, preotul l-a iertat în public pe Villon, care fugise din oraș, la Angers. Astfel, tânărul poet a fost grațiat.

În anul 1456, Villon s-a întors la casa sa din Paris. În decembrie, el a scris „Le Petit Testament”, una dintre cele mai importante lucrări ale sale. Villon a susținut că a terminat poezia de Crăciun, în timp ce s-a întâlnit cu mai mulți cunoscuți și ulterior a furat 500 de coroane de aur din cufărul cu bani al Colegiului din Navarra, unde comunitatea își păstra fondurile. Întemnițat la Châtelet, a evadat, părăsind din nou Parisul, pentru o perioadă de șase ani de vagabondaj.

În „Le Lais” – „Micul Testament” (1457), Villon se arată compunând poemul în aceleași ore în care se petrece jaful. În notele scriitorului Louis Simpson* despre traducere, acesta pune întrebarea: „S-ar putea ca Villon să fi scris aceste strofe după jaful la Colegiu, pentru a-și fabrica un alibi?”

La scurt timp după incident își caută un adăpost în provincie. Între timp, unii dintre compatrioții săi criminali au format o gașcă de răufăcători  care jefuiau  tot nordul Franței. Când autoritățile au început să aresteze și să-i spânzure prietenii, Villon a fost, de asemenea, acuzat și alungat din Paris. A rătăcit câțiva ani  găsind  refugiu între  decembrie 1457 – ianuarie 1458 la Blois, la  ducele Charles d’Orléans,  prinț și poet, admirator al operei sale, care  în cele din urmă a aranjat grațierea lui Villon.

La Blois are loc un concurs de poezie pe tema „Cad mort de sete – alături de fântână”, temă dată de Ducele d’Orelans.  Villon este declarat învingător. Balada se intitulează:  „Balada lui Villon, zisă a întrecerii de la Blois”. Firea de răzvrătit a lui Villon nu s-a adaptat la plictisul vieții de la curte, făcându-l ca în 1461 să părăsească traiul tihnit în schimbul aventurii alături o de bandă de răufăcători.  Apare pe la Bourges si la Moulins in regiunea Bourbonnais. Tot  în 1461, după ce a fost din nou încarcerat pentru o crimă minoră,  Villon a fost închis la închisoarea Château de Meung-sur-Loire, de unde a fost grațiat la trecerea  regelui Louis XI prin oraș. În închisoare, Villon a compus ceea ce este considerat capodopera sa, „Le Testament”. Cele peste două mii de versete scrise sunt inspirate de posibilitatea imediată a unei condamnări la moarte, prin spânzurarea  sa, întru potolirea  furiei generale și a fervorii religioase.  Dar, norocul lui Villon îl trădează  în cele din urmă. Revenit la Paris, spre sfârșitul lui noiembrie 1462, poetul s-a văzut amestecat, deși fără a avea un rol activ, într-o altercație de stradă în urma căreia a fost arestat, judecat și condamnat la moarte prin spânzurare. Urmând un apel de ultim moment în Parlament, Curtea Supremă pariziană („Le Parlement de Paris”) i-a comutat pedeapsa la expulzarea din oraș pentru o perioadă de zece ani.

În așteptarea sentinței capitale, Villon a compus  „Balada apelului lui Villon” „Balada oamenilor spânzurați” și „Eu sunt Francois, ei m-au prins”.  Villon avea doar 34 de ani. A părăsit orașul și a dispărut pentru vecie.

Villon este deci un caracter ambiguu care oscilează între teolog, poet, hoț și bătăuș, a cărui viață aventuroasă îi aduce o faima de derbedeu notoriu.  Personaj legendar, el oferă o nesecată sursă de inspirație pentru artiști, scriitori și muzicieni, până în zilele noastre. Cu primele sale versuri Villon a cunoscut o celebritate imediată. „Semincerul” și „Testamentul”, operele sale de căpătâi au fost publicate pentru prima dată în 1489 – la numai 26 de ani de la dispariția sa – urmată de alte 34 de ediții până la mijlocul secolului XVI. De la primele apariții s-a născut „Legenda Villon”, cu diferite caractere, conform diferitelor epoci: farsor, escroc sau poet blestemat.

Continue reading „Adrian GRAUENFELS: François Villon – bard sau derbedeu?”

Mariana GRIGORE: Și scriu luminii (poeme)

re(facere)

când facerea s-a decis să te nască femeie,
a adunat laolaltă prima zi,
cu ultimă iluzie că eva este adamică întruchipare
a coastei ruptă din șarpele osândit…
și din șasele zarurilor aruncate în neorînduială,
a adunat ceea ce culege din drum
doar pomul nelăudat

în ziua fără urmă,
odihna și-a așezat capul în poala trudei de a sufla dumnezei
pe lutul ce începuse să crape de atâta
așteptare
și s-a decis să muncească
la refacerea timpului în care,
privind cum curg secundele,
ți-ai dorit să fii doar murire

când vei găsi răspunsul la ce-a fost acum miriade de lumini
printre eclipsele de lună fără soare,
pe mine să mă trezești din nopțile cu o mie de povești
și să-mi spui simplu,
cu mâinile alunecând pe dimineți zdrobite pe pântec,
,, ce bine ca-(mi)ești!

 

***

mă bucur când pășesc printre rândurile silabelor umbroase
și scriu luminii,
cu fericirea soarelui răsare

mă bucur când ating cu podul palmelor
adierea dorului
și o transform în cel mai suav ecou
ce se aude într-o revarsare de popas,
fără rămas bun

mă bucur când privirea atinge cerul
și fruntea mi se lipește de albastrul viselor,
când te mângâi cu strălucirea stelelor
din adâncul netulburat al nopții,
arzând,
mistuind șoaptele
care nu ne mai ascultă cuvintele

amețind pe înălțimile iubirii,
mă bucur să cad
agățându-mă de lacrima ce mă prinde
cu o mie de lumini,
în roșul tău sărut

și…mă bucur

 

***

(când trăirea se îmbracă în cuvântul bărbat)

bărbate,
a fost necesar să o vezi
cum se pierde printre pașii de dincolo de ea,
ca să înțelegi sunetul tocurilor
pe dalele de piatră ale frigului
claustrofob al ultimei singurătăți

Continue reading „Mariana GRIGORE: Și scriu luminii (poeme)”

George PETROVAI: Prăpădul de la antipozi

Prăpădul de la antipozi

trimite omenirea-n corzi

Motto:

Incendiile colosale

din Australia uscată,

arată că omul modern

este ființa obsedată

 

doar de-acel bine aparent

cu un efect devastator,

ce viața pune în pericol

prin al neomeniei spor.

 

Este vizibil pentru orice persoană cu scaun la cap că omul civilizat (sic!) și acultural al zilelor noastre s-a ales de pe urma progresului tehnico-științific nu doar cu mai multe automate întru satisfacerea triadei consum – comoditate – confort, dementa „lege” a transformării sale într-un desăvârșit robot jovial, ci și cu acele inevitabilo-detestabile însușiri (ipocrizie, minciună, lăcomie, trăncăneală, lingușeală, cruzime etc.), grație cărora el se războiește necontenit cu mediul natural și izbutește să se integreze, cu sinistra faimă de descurcăreț, în cele mai distorsionate și mai corupte medii sociale.

Astfel stând lucrurile cu acești fripturiști băgăreți, care se laudă că scot bani din piatră seacă și sunt nelipsiți în toate sferele de activitate (politică, afaceri curat murdare cu statul, jurnalism, cultură pentru anlafabeții funcționali etc.), nu știu în ce măsură mai poate să ne mire faptul că numai în București, cea mai poluată capitală europeană, anual mor din pricina noxelor câteva zeci de mii de români, că tributul în vieți omenești pe care-l percep transporturile, îndeosebi cele rutiere, depășește suma deceselor cauzate de cancer și bolile cardiovasculare (Atenție, omul modern își sapă de zor mormântul prin necumpătare, grabă, stres, alimente chimizate și medicamente contrafăcute!) și că pădurile, uimitoarele „fabrici” de oxigen și de alte multe binefaceri pentru vietățile pământului, ba sunt măcelărite fără milă (în România postdecembristă, de pildă), ba – cu acordul politrucilor din Brazilia și Congo – sunt incendiate de localnici (cică pentru nevoile presante ale agricultorilor, de parcă în lumea asta absurdă n-ar fi atâtea milioane de hectare lăsate în paragină).

Așa că media anuală a temperaturii planetare crescând cu peste 1,5 grade Celsius în ultimele 3-4 decenii, se face tot mai simțit efectul de seră (sporul bioxidului de carbon perturbă atmosfera, cantitatea globală a  precipitațiilor este în alarmantă scădere, poluarea crește și pădurile rămase se usucă, astfel favorizând și întreținând incendiile spontane), ghețarii veșnici se topesc, iar continentul australian arde din luna noiembrie mai ceva ca păcătoasele cetăți Sodoma și Gomora, transformând în scrum bunuri materiale, vegetație și circa un miliard de vietăți.

Continue reading „George PETROVAI: Prăpădul de la antipozi”

Ben TODICĂ: Sărind coarda vieții

Azi noapte eram în burta unui dinozaur de oțel turnat. Imaginați-vă un bloc de o sută de metri lungime și vreo 20 lățime, poate un submarin atomic din care se demontaseră toate părțile mișcătoare, butoane, cabluri, furtunuri pneumatice și hidraulice de control, calculatoare, capace și alte componente care completează un schelet și îl aduce la forma unei nave sau robot extraterestru. Pluteam prin el deși era doar aer, gravitația pământului de afară lipsea în acest interior și înotam cumva atras de vocea unui card inamic imbecil care venea de undeva din față. Orificiile mari dintre încăperi erau de diferite forme și mărimi în funcție de axele și roțile dințate ale cutiilor de viteză și transmisii care compuneau acest dinozaur „fioros cândva” care mă lăsa acum goale să înaintez. Priveam înainte și vedeam undeva la distanță, printre zeci de ferestre de diferite geometrii un afară înverzit și începea parcă să mi se facă teamă ca nu cumva acest spațiu să se îngusteze și să mă ștranguleze sau ciar să mă blocheze în el. În vis nu exista gravitație. De ce naiba trebuie să-l traversez de-a lungul când lateral se vede natura mai aproape și atunci dintr-o dată fobia mă obligă să virez la stânga și ies afară din pântecul de oțel.

Sunt în interiorul unei curți de pământ din spatele unei case mari, care avea câteva etaje. Mai multe bănci și mese de lemn lungi pe care sunt înșirate tot felul de scule și mănunchiuri de sârme de diferite tipuri și mărimi, toate lăsând o imagine de ansamblu a unui atelier cu mai multe cuiburi individuale. Mi se pare că e un loc de muncă la negru care folosește ilegal mâna de lucru în reciclarea componentelor din farfuriile zburătoare naufragiate și abandonate pe pământ. Parcă se aude o alarmă. Sigur că eu o produc, îmi zic și mă uit să caut o ieșire ca să fug, să evadez din această negură, adevărată vrajă. Lumea credea cândva în alte lumi și înainte de descoperirea matematicii; atunci le numea halucinații sau vedenii, azi sunt teorii ale coardelor. Gardul de sârmă ghimpată înconjoară din toate părțile locul, iar de afară se aud lătrături de câini. Sper să nu fiu în Auschwitz pentru că nemții lucrau la călătorii în alte lumi. Cum de am ajuns aici că parcă fugisem de comunism pentru libertate și democrație în Australia. E ușor să te bucuri doar de grăunțele oferite, însă civilizația promitea omului culmi mai înalte. Ieri era toată în flăcări, iar azi este numai cărbune. Noroc că natura regenerează.

Mătur cu privirea gardul în jur și deodată parcă zăresc o ruptură pe unde cineva evadase înainte. Alerg și eu ușurat și când ajung la crăpătura de dedesupt de gard apare o pereche SS din stânga cu un câine german shepherd în afară curții venind către ea, și ei DOI ACTIVIȘTI parcă cu aceeași intenție, însă de a intra înăuntru. Gata, m-au văzut! Sunt terminat, îmi zic. Ce pot face acum? Dacă încerc să mă ascund, se prind. Mai bine, precum pisica mă fac că sunt doar în trecere nevinovată. Sigur,  or să mă someze, or să-mi zică ceva și or să mă aresteze. Asta e. „Fruntea sus, pui de rus!” îmi spunea tata dimineața când ne trezea să mergem la școală. Acum el e în altă lume, pe o altă coardă virtuală își continuă călătoria. Aștia doi nu arată a paznici de noapte, mai mult a vedete. „Oricât vei încerca să scapi spre libertate ea nu exista.” Trec pe lângă mine împreună cu shepherdu discutând de parcă aș fi invizibil.

     „Libertatea e un concept folosit pentru a ține specia în mișcare.” Bravo, norocosule! și mă opresc la stația de pompe, la nea Josef. Bă băiete nu îmi mai merge televizorul. E nou nouț, acum l-am luat, „Miraj 2”, 1970. Chiar și așa, cu doar 5 ore de alb negru pe zi am numai purici negri pe ecran și tot felul de umbre. Îi desfac blocul de canale și îi împing bobinele în toate direcțiile ca să-l scap de fantomele de pe ecran și de fâsâiala puricoasă. Acum sunt trei culori negre cu o gaură în mijoc și urlete spațiale, fantomele urlăăă… „Ce doamne feri, ar dori să-mi spună?” mă întreb în gând. Îndoi bobinele și sar pe altă frecvență, se aud împușcături. Schimb canalul. A apărut imaginea: Continue reading „Ben TODICĂ: Sărind coarda vieții”

Simon JACK: Urma lui Caiafa (poezii)

Între două anunțuri publicitare
număr cu briceagul
averile altcuiva,
sub braț port blestem de mamă
acolo unde altădată m-am putut înălța
prin mirosul sudorilor de copil
venit de la joacă,
mulți pari am înfipt în ciclopul umbrelor
de mărgăritare
așa de mulți că azi văd îngeri ocrotiți
peste tot, cerul meu e o pleiadă
de îngeri
și zilele mele ocnele zborurilor lor,
să vedeți ce frumos miros după Paște
…a liliac și cerneală proaspătă
de tipar,
în respirație se aud versuri recitate de
Maria Magdalena
toiul nopților împarte pâine
săracilor ce nu știu a scrie și minorilor
din minutar…

 

 

Hologramă

 

îngroș rândurile celor ce doresc
mai multe eșafoade
sub umbrele spânzuraților de catifeaua
zarzărilor dulci,
economisesc vampiri de lună nouă
pentru înțepături în trandafiri
aflu toate denumirile nimicului
înșurubez becuri în ziduri de liniști anale
când de-atâta foame
ne vom mânca unul altuia întunericul
drumului de spurcăciuni
și ne vom simți cu toți,
hologramă de balastieră colonială…

 

 

Dorul de scris

 

…ca întinsul rufelor când nu ai pe ce,
hârtie de calc peste onoarea buzelor
tale,
furie intestinală în burta elefanților
de oraș morți de sete,
vânător de stele de preș
in albia râurilor de lacrimi gemene
dor de scris,

Continue reading „Simon JACK: Urma lui Caiafa (poezii)”

Alexandru NEMOIANU: Actualizarea ,,doctrinei Brejnev” și sfârșitul imperiului globalist

“Doctrina Brejnev” a fost politica Uniunii Sovietice în relația cu țările est-europene comuniste. În esență această ‘doctrină” stabilea că aceste țări sunt “libere” și “suverane” doar în măsura în care aplică directivele Moscovei. În caz că ar face altceva ele vor fi sancționate economic sau militar. Această politică a fost dusă de către Uniunea Sovietică imediat după sfârșitul celui de al doilea război mondial,imediat după ce estul Europei a devenit stăpânire sovietică. Politica pomenită s-a folosit atunci când în zona de ocupație sovietică a Germaniei au avut loc revolte, în Polonia și în Ungaria în 1956. Dar “doctrina” a fost enunțată, teoretizată, după brutala intervenție sovietică la Praga, în 1968.

Acest model de politică externă sovietică care a fost pentru prima oară expus de S. Kovalev în numărul din 26 Septembrie, 1968 al ziarului Pravda, într-un articol intitulat: „Suveranitatea și obligațiile internaționale ale țărilor socialiste”. Leonid Brejnev a reluat această teorie într-un discurs ținut la Congresul al V-lea al Partidului Muncitoresc Unit din Polonia, în 13 Noiembrie, 1969 ,declarând:

Când forțele care sunt ostile socialismului încearcă să direcționeze dezvoltarea unei țări socialiste către capitalism, aceasta nu devine numai o problemă a țării în discuție, dar și o problemă și o preocupare a tuturor țărilor socialiste.”

În practică, aceasta însemna că era permisă o anumită „suveranitate limitată” a partidelor comuniste, dar niciunei țări nu-i era permis să părăsească Pactul de la Varșovia, să deranjeze monopolul comunist al puterii în statele socialiste, sau să compromită în vreun fel puterea și unitatea blocului răsăritean.

Această flagrantă și grosolană “teoretizare” a imperialismului sovietic a fost, la timpul său, condamnată vehement de toate țările apusene și încă mai vârtos de USA.

Timpul a trecut, imperiul sovietic a dispărut, țările din Răsăritul Europei nu mai sunt comuniste.

O nouă ordine mondială s-a instaurat și un nou imperiu, anglo-sodomit-globalist, a apărut. Acest imperiu este mâncat de contradicții interne și fațada lui “umană” s-a prăbușit. Noul imperiu a căzut în modelul tuturor imperiilor anterioare și nu mai este nimic altceva decât un trup vorace și care urmărește satisfacerea poftelor celor care îl controlează.

Pentru o vreme, noul imperiu, a căutat să acopere fața să hâdă. Cel mai bun exemplu, în acest sens, fiind al Germaniei.

Germania este un stat ocupat și controlat în amănunt dar, prezentat ca “independent”. Ideologia perpetuei “vinovății” și cultivarea “rușinii” de a fi German au fost propagate cu brutalitate și furie. Tăgăduirea acestor “vini” se pedepsește cu închisoarea în Germania. Situația de teritoriu ocupat militar al Germanei este menținută prin refuzul anglo-american de a încheia un tratat de pace și de faptul că Germania este obligată să plătească, practic un tribut, către statul Israel și “compensării” către victimele, aparent imortale, ale unor evenimente petrecute cu aproape optzeci de ani în urmă. Nici un popor din lume nu a mai fost supus unei asemenea deliberate “spălări a creierului”. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Actualizarea ,,doctrinei Brejnev” și sfârșitul imperiului globalist”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (91)

România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

Proiectul de tratat, prezentat la 29 mai, cuprindea, în articolul 59, principiile recunoaşterii unirii Bucovinei cu România, deşi în acel moment nu se specifica în mod expres includerea provinciei la România. Textul proiectului preciza: ,,…Austria renunţă la toate drepturile şi titlurile sale asupra acestor teritorii care i-au aparţinut până acum…”, fiind vorba de fapt de o transmitere a suveranităţii acestor teritorii (inclusiv Bucovina) către marile puteri. La acea dată, tratatul nu conţinea nimic referitor la minorităţi, dar, la 30 mai 1919, delegaţia română intra în posesia clauzelor referitoare la Austria, iar în text figurau şi acelea privitoare la protecţia minorităţilor şi comerţului, ceea ce a nemulţumit profund delegaţia noastră.  

Şedinţa de discutare a clauzelor tratatului cu Austria a fost amânată pentru 31 mai, ora 15,42, şi s-a desfăşurat într-o atmosferă încordată, fiind de presupus că Brătianu ,,risca o observaţie în legătură cu clauzele de protecţie a minorităţilor”. Brătianu a cerut cuvântul şi a arătat, mai întâi, că tratatul cu Austria nu punea sub semnul întrebării unirea Bucovinei cu România şi că este necesar ca frontiera să asigure statului român o legătură cu Polonia. Apoi Brătianu a făcut propuneri pentru schimbarea art. 60, referitor la minorităţi şi tranzit (vezi supra), subliniind că nu poate primi, în numele guvernului român, obligaţii care nu ar fi însuşite de toate statele membre ale Ligii Naţiunilor. Brătianu a propus ca în locul textului ce leza suveranitatea statului român, să fie introdusă următoarea formulare: ,,România acordă tuturor minorităţilor de limbă, neam şi credinţă…, drepturi egale cu acelea ale celorlalţi cetăţeni români”. Reacţia lui Brătianu, la o remarcă a lui Clemenceau, a fost fermă, arătând că nu este vorba despre ,,sfaturi amicale”, ci de obligaţii precise înscrise în tratat. În această situaţie, în numele României, Brătianu declara în mod solemn că nu poate primi asemenea principii.  

Clemenceau reacţiona cu asprime la fermitatea lui Brătianu şi arăta că atitudinea marilor puteri faţă de problema minorităţilor din România se explica prin faptul că statul român nu şi-a onorat obligaţii similare asumate prin tratatul de la Berlin, din 1878. Revoltat şi exasperat, Brătianu reproşa Aliaţilor că urmăreau ,,o segregaţie a naţiunilor, în clase cu grade diferite de suveranitate”. Într-o scrisoare trimisă la Bucureşti, Brătianu arăta că rezistenţa pe care a întâmpinat-o din partea marilor puteri în privinţa clauzelor minorităţilor se datora ,,resentimentelor evreilor şi apetiturilor trusturilor care hotărăsc în spatele lui Wilson”. La 14 iunie 1919, a avut loc şedinţa guvernului român, prezidată de rege, la care au fost invitaţi Iuliu Maniu şi Victor Antonescu, şi care a analizat poziţia României faţă de tratatul cu Austria. La 2 iulie, după o nouă pledoarie în favoarea ţării sale (la 21 iunie, Consiliul a aprobat graniţa fixată în Bucovina), Brătianu părăsea Conferinţa Păcii şi se întorcea în ţară. La plecare, el declara într-un interviu: ,,Plec, pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele privitoare la minorităţi, care vor limita suveranitatea ei…”.

Am insistat mai mult asupra tratatului cu Austria, deoarece clauzele acestuia puneau în lumină atitudinea marilor puteri faţă de România. După întoarcerea în ţară, Brătianu avea să demisioneze ulterior, iar la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain, tratatul de pace cu Austria a fost semnat în absenţa României. Tratatul recunoştea legitimitatea drepturilor României asupra Bucovinei, Austria renunţând la toate drepturile asupra acesteia, dar art. 60 păstra intacte prevederile referitoare la minorităţi şi comerţ. La 12 septembrie, Brătianu şi-a prezentat demisia, în semn de protest faţă de prevederile acestuia. Mai mult, la 24 noiembrie 1919, Consiliul Suprem a adresat României un ultimatum, în care i se cerea să semneze tratatul cu Austria, ,,fără discuţii, fără rezerve şi fără condiţii”! Conferinţa acorda României un termen de opt zile, avertizând asupra consecinţelor în cazul unui refuz. Guvernul român răspundea, la 28 noiembrie, şi cerea o amânare a ultimatumului până la formarea unui nou guvern. După ultimatum, regele Ferdinand a adresat un memoriu şefilor de state ai Franţei, Angliei şi Italiei, aliaţii României din august 1916. La 1 decembrie, se forma guvernul Al. Vaida-Voevod, care a negociat cu Puterile Aliate, reuşind să obţină unele rectificări ale tratatului special. La 6 decembrie se anunţa semnarea, iar la 10 decembrie 1919, generalul Const. Coandă semna din partea României tratatul de pace cu Austria, inclusiv cel al minorităţilor.  

După ce-am prezentat pe larg ,,odiseea” semnării tratatului cu Austria, vom prezenta succint celelalte tratate de pace semnate de România. La 27 noiembrie 1919, la Neuilly, a fost semnat tratatul de pace cu Bulgaria, încheierea acestuia fiind relativ uşoară, prin comparaţie cu cele semnate cu Austria şi Ungaria. Conform statisticii din 1913, în Dobrogea locuiau 56,9% români, 13,4% bulgari, 10,9% turco-tătari ş.a.. Bulgaria spera să obţină partea sudică a provinciei, dar în final, prin tratatul din 27 noiembrie 1919, întreaga Dobroge revenea României. Art. 27 al tratatului fixa frontiera dintre România şi Bulgaria, ,,astfel cum exista la 1 august 1914”, iar Bulgaria urma să achite o serie de reparaţii părţii române, conform art. 127. Din cauza nesemnării tratatului cu Austria, România a semnat tratatul cu Bulgaria, la 10 decembrie 1919, odată cu cel semnat cu Austria.

Un important tratat a fost cel semnat cu Ungaria, la 4 iunie 1920, la Trianon, prin care era recunoscută unirea Transilvaniei cu România. Prin armistiţiul de la Belgrad, din 13 noiembrie 1918, ,,linia de demarcaţie” între România şi Ungaria era fixată pe cursul Mureşului, dar aceasta nu însemna o ,,frontieră”. La 1 februarie 1919, Brătianu a prezentat Conferinţei memoriul ,,România în faţa Conferinţei de Pace. Revendicările sale teritoriale” şi a expus pentru fiecare provincie unită, în 1918, argumentele justificative. El a expus rezultatele recensământului maghiar din 1910, care indica 54 % români faţă de 23,6 %  unguri. Eforturile delegaţiei române au fost sprijinite de regina Maria, care, în martie 1919, sosea în vizită la Paris şi Londra, având întâlniri cu liderii Aliaţilor, Clemenceau, preşedintele Poincare, președintele Wilson ş.a. Spector observa că vizita reginei nu a avut concretizările dorite. Dar Conferinţa, prin Comisia teritorială, a stabilit linia frontierei dintre România şi Ungaria, fără consultarea delegaţiei române, iar la 11 iunie 1919, această linie era comunicată lui Brătianu. Orice tentativă a acestuia de a discuta această frontieră a fost respinsă, reprezentantul american (Lansing) şi cel britanic (Balfour) arătau că ,,această frontieră a fost aprobată şi votată” şi că ,,nu poate fi vorba de discutarea liniei de frontieră”. În decembrie 1919, Conferinţa invita guvernul ungar să-şi trimită delegaţii, iar în ianuarie 1920 sosea la Paris delegaţia ungară, condusă de contele Apponyi (mai făceau parte conţii Bethlen, Teleki, Csaky).

În expunerea pe care a făcut-o în faţa Consiliului Suprem, la 16 ianuarie 1920, Apponyi a contestat legitimitatea rezoluţiilor de autodeterminare şi a susţinut necesitatea organizării unor ,,plebiscite” în toate regiunile care s-au ,,detaşat” de Ungaria. În susţinerea acestor afirmaţii, el a înmânat Conferinţei o voluminoasă documentaţie, cuprinzând note, memorii şi anexe, privitoare în cea mai mare parte la Transilvania. Se susţinea că regatul ungar a fost ,,cel mai vechi stat european”, singura formă de stat ,,viabilă” în centrul Europei. În memoriul intitulat ,,În loc de unul, trei state multinaţionale”, delegaţia ungară acuza România, Iugoslavia şi Cehoslovacia de intenţii ,,dominatoare”, pentru că, ,,în virtutea principiului naţionalităţilor”, aceste state au acaparat ,,teritoriul milenar al Ungariei”. La 25 februarie 1920, România, Iugoslavia şi Cehoslovacia au înaintat Conferinţei un memoriu comun, în care respingeau argumentele părţii ungare. La 6 mai 1920, preşedintele Conferinţei, A. Millerand, răspundea delegaţiei ungare, subliniind responsabilitatea Ungariei în declanşarea războiului şi oprimarea naţionalităţilor din monarhie (El sublinia textual: ,,O stare de lucruri, chiar milenară, nu are temei să dăinuiască, când s-a constatat că e contrară dreptăţii”). Apponyi a protestat, la 16 mai, şi a anunţat că refuză să accepte tratatul, apoi şi-a depus mandatul, dar, la 17 mai, ministrul Teleki anunţa că Ungaria va semna tratatul. În cele din urmă, după multe demersuri asupra cărora nu mai insistăm, la 4 iunie 1920, la Marele Trianon, a fost semnat tratatul de pace cu Ungaria, din partea României, el a fost semnat de dr. I. Cantacuzino şi N. Titulescu.

Tratatul de la Trianon cuprinde 364 articole, împărţite în XIV părţi, şi conţine un preambul, Protocolul şi Declaraţiunea – în partea II, articolul 27, punctul 3, este menţionată frontiera cu România. În secţiunea IV, referitoare la protecţia naţionalităţilor, sunt înscrise drepturilor cetăţenilor unguri în statele succesoare.

O preocupare a delegaţiei române la Conferinţa de Pace a fost recunoaşterea drepturilor României în Banat şi fixarea frontierei în această provincie istorică, prin Tratatul frontierelor, semnat la 10 august 1920, la Sevres. În problema Banatului, s-au exprimat două concepţii, aceea a lui Brătianu, care susţinea drepturile României asupra întregului teritoriu al provinciei, şi aceea a lui Take Ionescu, care era de părere ca partea vestică să fie cedată Iugoslaviei. Diferendul româno-iugoslav, în problema Banatului, a împietat asupra relaţiilor dintre cele două delegaţii la Conferinţa de Pace. Marile puteri înclinau în general spre un partaj al provinciei între români şi sârbi. În ianuarie 1919, Brătianu discuta problema Banatului chiar la Belgrad, cu prinţul regent Alexandru, dar fără succes. La 20 ianuarie, în Consiliul Suprem a fost discutată problema Banatului, în prezenţa reprezentanţilor României şi Iugoslaviei, iar Brătianu a cerut ca întreg teritoriul cuprins între Dunăre şi Tisa să fie acordat României. El a invocat tratatul din 1916 şi faptul că Banatul este alcătuit din două părţi complementare, ce nu pot fi despărţite, cerând evacuarea regiunii de către trupele sârbeşti.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (91)”