Intrăm într-o perioadă de schimbare a conștiinței și subconștientului prin sfărâmarea raționalului și eului din noi tocmai prin procesul exploziv al ideilor iregulare care ne bombardează zilnic logica binară în care trăim. O furtună, un viscol va veni ca să ne pună la încercare seninul minții, să ne trezească la realitate ca să te întrebi: „Cine ești?” și „Ce ești?” Vierme sau entitate divină? „Ești doar animal sau ești mai mult?” „Esti conștiință sau bolovan?” Trăiești prin trup sau suflet, te conduci prin simțirile trupului sau prin conștiință? Trăiești doar în simțirea trupului sau în simțirea sufletului?

Suntem condiționați să ne simțim ca o turmă de miei care merg cuminți la păscut și acceptăm cu umilință să ni se ia capul. A sosit timpul să renunțăm la această stare animalică, să ne lepădăm de înrobirea materialistă (nu va fi deloc ușor) și să urcăm pe o nouă treaptă a înălțimii divine. Să renunțăm la hrănirea conștiinței cu minciuni, amenințări ori promisiuni propagandiste și să intrăm în „realitatea adevărului”. Ne va fi greu la început, vom fi suspicioși, ne va fi frică, însă eliberările au fost întotdeauna dureroase și pline de violență, însăși nașterea o demonstrează.

Nu vă fie frică, pentru că dacă vom crede în adevăr și iubire, Dumnezeu este cu noi și ne ajută să ne lepădăm de ignoranță și prostie, de tot gunoiul care ne acoperă adevărata noastră identitate. Eliberarea de orgoliu și mândrie, de orgoliul masca falsă a eului. Noi pretindem că suntem cei mai inteligenți, adică trufia o spune și nu ne dă voie să fim, să trăim inteligența. Totul e inteligență în jur, chiar și virusul de lângă tine e inteligent, doar că trăiește în altă cultură.

Trebuie să avem curajul să demascăm minciuna care ne înconjoară și să-i dezvăluim pe mincinoșii de orice calibru ar fi ei. Să ne eliberăm de iluziile care ne înrobesc. Educația sistemelor lumii este primitivă, este plină de ignoranță în comparație cu puterea ta înnăscută, capacitatea și adevărul lumii divine, a sufletului tău etern. Nu trebuie să acuzăm pe nimeni. Acesta este doar adevărul înlănțuirii noastre. Realitatea în care trăim. Nu uitați căci suntem conștiință pură și trebuie să fim în controlul vieții noastre. Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea sa, însă, de ce suferim?

Știm din Geneză că, la început a fost cuvântul și cuvântul era cu El și cuvântul era El și El a creat universul cu tot ce e, a creat cerul și pământul și a zis să se facă lumină, apoi a populat pământul cu munți, păduri și poiene, izvoare și râuri, plante de tot felul și pomi fructiferi, a făcut raiul și o varietate de viețuitoare, iar la urmă a creat bărbatul și femeia în chipul și asemănarea Sa și ia pus în control. S-a hotărât să creeze după chipul și asemănarea Sa un barbat și o femeie pe care i-a făcut din lut și suflând peste ei le-a dat viață, spunându-le: aveți grijă de această lume, înmulțiți-vă și fiți fericiți, populați pământul. (Versetele 126-127)

După ce au muncit ei toată ziua, având grijă de grădină și de animale în veselie și armonie, a trecut pe acolo Lucifer, cel mai frumos înger a lui Dumnezeu care plesnea de fudul și mândru ce era și care de acum, după ce urmărise gelos lucrarea Domnului, își luase nasul la purtare, crezându-se mai ceva și se hotărî să-l saboteze pe Dumnezeu, așa că intră în capul soției lui Adam, care era frumoasă foc și seara când să se culce îl lua pe Adam în brațe, care tocmai se urcase pentru poziția misionară și îl întoarse sub ea, spunându-i că ea vrea să fie deasupra situației, în controlul armoniei și al jocului pentru că dedesupt e o poziție de subaltern, de supunere. Adam s-a supărat rău aducându-i aminte că Dumnezeu i-a spus să fie o soție iubitoare și supusă, însă ea nicicum nu a acceptat argumentul, contracarându-l precum că și ea este făcută ca și el din același lut și a primit suflul vieții la fel, aceleași puteri, deci suntem egali și nu voi accepta să fiu dedesubt astă seară. „Cine e șeful în casa asta? Eu sau tu?” Și-a luat straița cu ale gurii și a plecat din rai. Adam s-a întristat rău și I s-a plâns Domnului, care înfuriat de neascultarea femeii a trimis trei îngeri să o caute și s-o aducă înapoi numind-o Lilith (vânt obraznic și zburdalnic).

Îngerii au căutat-o înnebuniți până au găsit-o undeva pe malul Mării Roșii, unde ea pescuia. „Am venit cu poruncă de la Tatăl să te întorci la Barbatul tău acasă, în Rai și să-l asculți.” Aceasta s-a înfuriat și a început să strige numele celui ce nu aveai voie să-l pronunți. Din acel moment, ca pedeapsă i-au crescut aripi și coarne, Lilith dobândise puteri diavolești. Lucifer râdea pe ascuns de cum evolua creația Domnului. Lilith a început să se întindă cu toți dracii și se destrăbăla. Nu era chip mai frumos ca al ei în tot iadul. Văzând această obrăznicie și uniune cu Lucifer, îngerii au sterilizat-o. I-au luat dreptul de a avea copii.

Dumnezeu care privea de sus în Grădina Raiului, îl văzu pe Adam atât de singur și trist, a încercat să-l împrietenească cu alte animale și să-l bucure, să-l țină preocupat de îngrijirea animalelor, a florilor, vegetalelor și a pomilor fructiferi, însă nu a reușit. Pe măsură ce timpul trecea, Adam era tot mai trist și îngândurat, grădina începuse să se vestejească, iar animalele începuseră să se sălbăticească. Văzându-l astfel, Dumnezeu a coborât în grădină și s-a apropiat de pieptul lui, gândindu-se să-i facă un partener ca să nu mai fie singur (Geneză, capitolul 2, o versiune cunoscută de majoritatea credincioșilor lumii). În timp ce Adam dormea, i-a scos o coastă din pieptul musculos și o mulează pe Eva din ea. Un chip dulce și mlădios precum primăvara și suavă, grațioasă ca o căprioară, pe placul oricărui soț. Lilith dădea târcoale și pândea să vadă ce face Adam, și când o văzu pe Eva cât e de dulce, turba de furie și gelozie – și nu a fost decât neatenția ei în amestecul satanei care a însămânțat mândria și orgoliul în sufletul ei de a făcut-o neascultătoare și răzbunătoare și apoi i-a generat destinul, să fugă, să evadeze din fericirea promisă prin naștere și să părăsească Grădina Domnului.

Apoi Biblia ne spune în Epistola lui Isaia, 34 cu 14 că Lilith se întoarce în Rai în chip de șarpe ca să se răzbune pe Adam, însă pentru că și acesta era tot atât de puternic ca și ea și nu-i putea face nimic, se hotărăște s-o folosească pe Eva ca armă împotriva lui. Ea fiind forjată din el, era mai slabă, așa că o convinge să-i dea mărul din Pomul întelepciunii lui Adam ca să muște din el, interzis tuturor de Dumnezeu. Adam, după ce mușcă, se trezește din matricea fericirii divine și începe să altoiască toți pomii fructiferi din grădină, corcindu-i în fel și chip încât fructele primesc o altă dimensiune și încep să trezească toate viețuitoarele la păcat. A apărut boala. Leul alerga ca nebun. Continue reading „Ben TODICĂ: Geneza conştientului” →

Dacă știm totul, viața devine plictisitoare, pierdem interesul și murim. Dacă nu mai vorbim limba română, consecința majoră este împietrirea sufletului care moare treptat, încetăm să mai fim români, iar România își pierde viața cu zile. O persoană divină există doar prin limba părinților săi. De asemenea și țara.

Să vedem de ce?

La început a fost cuvântul, ne spune Biblia și cuvântul a fost cu Dumnezeu care a spus: SĂ SE FACĂ LUMINĂ!

Deci Dumnezeu a vibrat un cuvânt divin, pentru că, sincer, El nu a spus-o în niciuna din limbile vorbite de noi pe pământ. Cu toții știm că întregul univers e vibrație/energie. Deci Dumnezeu e totul, El e vibrație, El e Cuvântul!

Această forță, CUVÂNTUL se naște și în noi din suflarea Creatorului asupra chipului de lut; prin actul Creației se naște în fiecare om odată cu primul scâncet la naștere. Acest scâncet vine din interiorul nostru, când sufletul nostru începe să se împletească pe măsură ce creștem cu vorbele duioase când suntem iubiți cu sufletele părinților noștri și sufletele părinților părinților lor în armonie și ne construiesc.

Cuvintele insuflate de părinți prind rădăcini în trup, sunt asimilate în sufletul copilului creând o sinergie între rațional și suflet tăind în creier matricea prin care cuvântul generat de suflet/dorință în armonie cu raționalul/conștientul formează în final identitatea noului om, crează entitatea. Acum te poți numi: după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Gândești, ești interesat, cauți, iubești etc. Acest izvor este rădăcina mlădiței celor șapte ani de acasă.

Din acest moment, limba maternă îți dă putere, are caracteristicele cuvântului creator. De acum încolo când vorbești, cuvântul are puteri magice, poate construi/vindeca sau distruge/ucide. Mă refer la limba moștenită din tată în fiu, nu la cea restructurată de o nouă orânduire care intenționat modifică limba și fonetica ei, stâlcesc cuvintele tocmai cu intenția de a o controla și dirija cu ușurință.

Limba română are o vechime de o mie și ceva de ani de neschimbare, poate chiar două. Dacă te duci la vremurile vechi în mijlocul Dacilor sau al Moldovenilor lui Ștefan cel Mare sau Vlad Țepeș sunt sigur că-i vei înțelege fără mare efort, (vezi textele lăsate de filozofii Romei Antice) pe când dacă, să zicem englezul ar încerca să-l citească pe Shakespeare în limba în care și-a scris textele nu ar înțelege nimic. Limba engleză a fost schimbată în multe rânduri tocmai pentru a-și pierde puterile miraculoase. Gândiți-vă la Marele Merlin care făcea minuni prin cuvintele sale. Limba lui s-a pierdut. De aceea precizez că puterea stă în moștenirea vibrațiilor cuvântului din moși-strămoși în care dialectul are prioritate în fața limbii noi șlefuite de orânduire. Când zici DU-TE…, o zic toți strămoșii tăi în armonie cu tine. Ca în poezie. De aceea le este frică asupritorilor de poeți.

În orice altă limbă pe care a-i încerca s-o înveți, folosindu-te de limba maternă ca „rumegător”, (adică să-ți însușești noua limbă cu a ta) nu vei avea puterea originală prin ea, nu vei mai fi tu însuți prin ea. Nu vrem să pricepem că un cuvânt pronunțat de rațional e mort dacă nu e injectat cu viață de suflet, injecția se face prin participarea vocilor strămoșilor tăi. Deci, originalul se va schimonosi. Din „mama” va deveni „mother” sau „muti” în alte limbi. Încercând să îți transferi identitatea într-o altă limbă te rupi de sufletul în care te-ai născut și devii o mașină rațională, o conștiință de sine stătătoare care se poate descurca bine în civilizația în care trăiește, însă înstrăinat, rupt de puterea dată la naștere prin cuvântul prin care ai intrat în viață – ai descoperit viața. Îți vei pierde instinctul.

Toate alegerile și rezolvările vieții vor fi de acum încolo bazate doar pe rațional. Asta nu înseamnă că dacă gândești în română și proiectezi în exterior în altă limbă nu poți să-ți menții contactul cu forța originală, ba poți și te poți întoarce oricând la ea, însă există pericolul să o uiți sau îți vei pierde antrenamentul. Aici mă refer la puterea cuvântului în creație. Dacă tu vei binecuvânta sau blestema în limba maternă pe cineva, această vrajă va avea efect creator sau dăunator mult mai mare sau deloc decât a-i face-o în noua ta limba învățată rațional.

Continue reading „Ben TODICĂ: Puterea Cuvântului în Limba maternă” →

Când am deschis ochii în Iezer am auzit un sunet uriaș,

m-am urcat pe coșerul cu porumb ca să văd de unde vine;

era un acoperiș ruginiu

în zare cu o cruce în vârf

și am zis Uaaaaa!

în fundulețul gol

din scutece.

Satisfăcut am privit de sus ca să cobor și mi s-a făcut frică.

Toată ograda cu porci, găini și rațe

cu tot cu casă, grajd și boi

era într-un mare balon de cer albastru

și mama cu joarda.

Mi-am fript coițele-n pirostie,

am început să plâng și m-am cățărat pe sub acoperiș,

plonjând înăuntru

peste știuleții de porumb roșii auriu

până a venit mămuța

și m-a luat

să nu mă mânce porcii.

A fost prima mea Aventură și Dar pe pământ. De aici Dumnezeu nu m-a mai lăsat singur și de-atunci se joacă mereu cu mine. Cutreieram dealurile Ciudanoviței prin poienele cu fân înalt în bătaia soarelui amurgului îmbrațișat de miresme, clopot de capre și miei și sunetul gâzelor, tril de păsărele și foșnet de șarpe sau viperă cu corn a Caraș-Severinului fără frică de nimic, doar emoționat de frumusețea lumii și energia vocilor naturii, pluteam. Eram liber și iubit de viață. Ah! Ce înseamnă să poți gusta din mireasma florilor și tremurul vântului, strălucirea razelor luminii care se ascundeau încet după deal și apoi ajuns târziu acasă să iei o mamă de bătaie că nu ți-ai făcut temele pentru mâine și că ai rupt pantalonii prin spinii pădurii umblând după afine și fragi. Ce contează? Așa îmi descărcam fericirea prin plâns. Era ca un paratrăsnet prin care se scurgeau fulgerele în pământ. Dumnezeu îmi proteja sufletul.

Să fiu cuminte însemna să mă joc prin jurul blocului cu Aurel, eram cu sora sa în clasă, pe care o chema Doinița cea frumoasă și silitoare, dar  încrezută și mândră. Era prea serioasă să ne bage pe noi în seamă care ne chinuiam pe ascuns în bucătărie să-i despletim mamei sale plasa de nailon ca să ne împletim noi rombulețe pentru chei. Cu această ocazie mi-am crestat degetul mic de la mâna stângă și am ajuns acasă plângând. Am mai plâns noi și când ne-am întors odată plini de păduchi dintr-un grajd de cai de pe lângă casa lui Mihuț și mamele noastre au strigat una la alta „păduchioaso”, crezând că ne-am dat păduchii unul altuia din tezaurul familiei. Ani mulți am făcut năzbâtii împreună până când într-o bună zi, tatăl lui care era milițian a primit ordin să ne aresteze; Doamne ferește! Glumesc, a fost transferat de la Ciudanovița la Oradea și a trebuit să plece. Asta însemna și despărțirea noastră și automat pierderea unui prieten de joacă. Noi, familia mea eram mai săraci, dormeam în paturi de fier, iar ei  mai sus în societate, în mobile de lemn, însă asta nu ne-a oprit să împărțim bucuriile copilăriei până în momentul plecării când vecinul de deasupra, un șarlatan descurcăreț care ura miliția m-a pus, văzându-mă că plâng după Aurel, când urcau lucrurile în camioane gata să plece, m-a pus să strig dupa el „bozgore trozgore” și să alerg după el, și să-l lovesc cu un pumn în spate. Acesta a fost momentul când mi-am pierdut inocența, onoarea și demnitatea în fața Domnului, acest lucru m-a șocat atunci și cu mulți ani mai târziu l-am înțeles. Am terminat o prietenie de ani de zile sub imboldul unui pervers om bătrân care a râs în sinea lui de noi doi copii nevinovați, și-a bătut joc. Iuda și-a băgat coada în imaculatul suflet.

Din acest moment nu am mai trăit acel sentiment de primă libertate. Restul vieții au fost pentru mine variațiuni și interpretări la libertate, concepte care mă opreau din gândirea firească, mă transformau în mașină și toate experiențele mele din copilărie nu se mai potriveau cu noua lume  și definițiile ei pentru succes și fericire  în care am ajuns să trăiesc. Am descoperit că specia umană se omoară dintotdeauna. Când îi aud pe oameni că ei luptă pentru ea, că ei o caută, că ei se refugiază ici și colo ca s-o trăiască, mi se face milă. Libertatea nu se poate măsura fizic și nici material ci doar spiritual. Trăim în concepte și manipulăm valoarea cuvintelor după plăcerea manipulatorilor. Toate aceste calități: loialitate, credință, onoare, curaj, patriotism, demnitate, datorie, jurământ etc. sunt convenții ale orânduirilor și chiar a indivizilor dar nu și a familiilor și părinților noștri a căror valori și interpretare diferă de sistem. Comuniștii nu credeau în Dumnezeu, însă seara părinții ne puneau în genunchi pe marginea patului să ne rugăm înainte de culcare. Ziua la școala foloseam limbajul de lemn care nu ne afecta în credință și am descoperit dintr-o dată cât de săracă și nesigură e limba prin care comunicam și cât de perverși și perverse sunt capriciile oamenilor. În timp ce românii își strigau nefericirea când l-au dat jos pe Ceaușescu, eu am trăit un sentiment de milă. Odată cu progresul civilizației cu noile artificializări crește și trauma împletirii limbii divine cu cea fabricată din topor prin necesitatea funcționării și participării la nivel, la standardul impus. Limba părintească are puteri magice, vindecătoare. Copilul de cum se naște și intră în societate e luat la plămădit. I se rupe inima de creier și e transformat în robot.

Ne sunt vândute tot felul de concepte noi ale fericirii. Tu crezi că libertatea înseamnă a avea tot ce-ți dorește sufletul? Păi ți le dau pe toate și atunci când le ai, te sinucizi „poate”… sau vei fi dezamăgit și te vei apuca de „improvizații”, ieși din norme. Uiți să mai fii, uiți cine ești, nu știi că poți fi tu însuți și ce ar trebui să fii. Ești sclavul ȘMECHERULUI, JIGODIEI. Ai devenit produsul lui.

Libertatea nu o găsești în altă parte decât în tine. Depinde ce dorești să afli de la ea. Nu în altă țară sau pe altă planetă ci în tine se află, în locul unde te ești. Dumnezeu te-a lăsat în locul potrivit ca să-ți trăiești libertatea CU CARE TE-AI NĂSCUT. E în fața ta. Depinde ce vrei să afli despre tine sau vrei doar păpică, Kent și Whiskey.

Celelalte, Curajul și Onoarea pe care le-am învățat în România Comunistă și filmele anilor ’50-’70 Hollywoodiene sunt diferite de Curajul și Onoarea de azi. Eu am simțit că îmi apăr țara și am curaj să mă sacrific pentru ea pe când în armata americană „să zicem”, ducându-mă peste alte națiuni, făcând prăpăd nu cred că are aceeași interpretare. Continue reading „Ben TODICĂ: A fi, de ce sunt?” →

Azi noapte eram în burta unui dinozaur de oțel turnat. Imaginați-vă un bloc de o sută de metri lungime și vreo 20 lățime, poate un submarin atomic din care se demontaseră toate părțile mișcătoare, butoane, cabluri, furtunuri pneumatice și hidraulice de control, calculatoare, capace și alte componente care completează un schelet și îl aduce la forma unei nave sau robot extraterestru. Pluteam prin el deși era doar aer, gravitația pământului de afară lipsea în acest interior și înotam cumva atras de vocea unui card inamic imbecil care venea de undeva din față. Orificiile mari dintre încăperi erau de diferite forme și mărimi în funcție de axele și roțile dințate ale cutiilor de viteză și transmisii care compuneau acest dinozaur „fioros cândva” care mă lăsa acum goale să înaintez. Priveam înainte și vedeam undeva la distanță, printre zeci de ferestre de diferite geometrii un afară înverzit și începea parcă să mi se facă teamă ca nu cumva acest spațiu să se îngusteze și să mă ștranguleze sau ciar să mă blocheze în el. În vis nu exista gravitație. De ce naiba trebuie să-l traversez de-a lungul când lateral se vede natura mai aproape și atunci dintr-o dată fobia mă obligă să virez la stânga și ies afară din pântecul de oțel.

Sunt în interiorul unei curți de pământ din spatele unei case mari, care avea câteva etaje. Mai multe bănci și mese de lemn lungi pe care sunt înșirate tot felul de scule și mănunchiuri de sârme de diferite tipuri și mărimi, toate lăsând o imagine de ansamblu a unui atelier cu mai multe cuiburi individuale. Mi se pare că e un loc de muncă la negru care folosește ilegal mâna de lucru în reciclarea componentelor din farfuriile zburătoare naufragiate și abandonate pe pământ. Parcă se aude o alarmă. Sigur că eu o produc, îmi zic și mă uit să caut o ieșire ca să fug, să evadez din această negură, adevărată vrajă. Lumea credea cândva în alte lumi și înainte de descoperirea matematicii; atunci le numea halucinații sau vedenii, azi sunt teorii ale coardelor. Gardul de sârmă ghimpată înconjoară din toate părțile locul, iar de afară se aud lătrături de câini. Sper să nu fiu în Auschwitz pentru că nemții lucrau la călătorii în alte lumi. Cum de am ajuns aici că parcă fugisem de comunism pentru libertate și democrație în Australia. E ușor să te bucuri doar de grăunțele oferite, însă civilizația promitea omului culmi mai înalte. Ieri era toată în flăcări, iar azi este numai cărbune. Noroc că natura regenerează.

Mătur cu privirea gardul în jur și deodată parcă zăresc o ruptură pe unde cineva evadase înainte. Alerg și eu ușurat și când ajung la crăpătura de dedesupt de gard apare o pereche SS din stânga cu un câine german shepherd în afară curții venind către ea, și ei DOI ACTIVIȘTI parcă cu aceeași intenție, însă de a intra înăuntru. Gata, m-au văzut! Sunt terminat, îmi zic. Ce pot face acum? Dacă încerc să mă ascund, se prind. Mai bine, precum pisica mă fac că sunt doar în trecere nevinovată. Sigur,  or să mă someze, or să-mi zică ceva și or să mă aresteze. Asta e. „Fruntea sus, pui de rus!” îmi spunea tata dimineața când ne trezea să mergem la școală. Acum el e în altă lume, pe o altă coardă virtuală își continuă călătoria. Aștia doi nu arată a paznici de noapte, mai mult a vedete. „Oricât vei încerca să scapi spre libertate ea nu exista.” Trec pe lângă mine împreună cu shepherdu discutând de parcă aș fi invizibil.

     „Libertatea e un concept folosit pentru a ține specia în mișcare.” Bravo, norocosule! și mă opresc la stația de pompe, la nea Josef. Bă băiete nu îmi mai merge televizorul. E nou nouț, acum l-am luat, „Miraj 2”, 1970. Chiar și așa, cu doar 5 ore de alb negru pe zi am numai purici negri pe ecran și tot felul de umbre. Îi desfac blocul de canale și îi împing bobinele în toate direcțiile ca să-l scap de fantomele de pe ecran și de fâsâiala puricoasă. Acum sunt trei culori negre cu o gaură în mijoc și urlete spațiale, fantomele urlăăă… „Ce doamne feri, ar dori să-mi spună?” mă întreb în gând. Îndoi bobinele și sar pe altă frecvență, se aud împușcături. Schimb canalul. A apărut imaginea: Continue reading „Ben TODICĂ: Sărind coarda vieții” →