Dacă știm totul, viața devine plictisitoare, pierdem interesul și murim. Dacă nu mai vorbim limba română, consecința majoră este împietrirea sufletului care moare treptat, încetăm să mai fim români, iar România își pierde viața cu zile. O persoană divină există doar prin limba părinților săi. De asemenea și țara.

Să vedem de ce?

La început a fost cuvântul, ne spune Biblia și cuvântul a fost cu Dumnezeu care a spus: SĂ SE FACĂ LUMINĂ!

Deci Dumnezeu a vibrat un cuvânt divin, pentru că, sincer, El nu a spus-o în niciuna din limbile vorbite de noi pe pământ. Cu toții știm că întregul univers e vibrație/energie. Deci Dumnezeu e totul, El e vibrație, El e Cuvântul!

Această forță, CUVÂNTUL se naște și în noi din suflarea Creatorului asupra chipului de lut; prin actul Creației se naște în fiecare om odată cu primul scâncet la naștere. Acest scâncet vine din interiorul nostru, când sufletul nostru începe să se împletească pe măsură ce creștem cu vorbele duioase când suntem iubiți cu sufletele părinților noștri și sufletele părinților părinților lor în armonie și ne construiesc.

Cuvintele insuflate de părinți prind rădăcini în trup, sunt asimilate în sufletul copilului creând o sinergie între rațional și suflet tăind în creier matricea prin care cuvântul generat de suflet/dorință în armonie cu raționalul/conștientul formează în final identitatea noului om, crează entitatea. Acum te poți numi: după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Gândești, ești interesat, cauți, iubești etc. Acest izvor este rădăcina mlădiței celor șapte ani de acasă.

Din acest moment, limba maternă îți dă putere, are caracteristicele cuvântului creator. De acum încolo când vorbești, cuvântul are puteri magice, poate construi/vindeca sau distruge/ucide. Mă refer la limba moștenită din tată în fiu, nu la cea restructurată de o nouă orânduire care intenționat modifică limba și fonetica ei, stâlcesc cuvintele tocmai cu intenția de a o controla și dirija cu ușurință.

Limba română are o vechime de o mie și ceva de ani de neschimbare, poate chiar două. Dacă te duci la vremurile vechi în mijlocul Dacilor sau al Moldovenilor lui Ștefan cel Mare sau Vlad Țepeș sunt sigur că-i vei înțelege fără mare efort, (vezi textele lăsate de filozofii Romei Antice) pe când dacă, să zicem englezul ar încerca să-l citească pe Shakespeare în limba în care și-a scris textele nu ar înțelege nimic. Limba engleză a fost schimbată în multe rânduri tocmai pentru a-și pierde puterile miraculoase. Gândiți-vă la Marele Merlin care făcea minuni prin cuvintele sale. Limba lui s-a pierdut. De aceea precizez că puterea stă în moștenirea vibrațiilor cuvântului din moși-strămoși în care dialectul are prioritate în fața limbii noi șlefuite de orânduire. Când zici DU-TE…, o zic toți strămoșii tăi în armonie cu tine. Ca în poezie. De aceea le este frică asupritorilor de poeți.

În orice altă limbă pe care a-i încerca s-o înveți, folosindu-te de limba maternă ca „rumegător”, (adică să-ți însușești noua limbă cu a ta) nu vei avea puterea originală prin ea, nu vei mai fi tu însuți prin ea. Nu vrem să pricepem că un cuvânt pronunțat de rațional e mort dacă nu e injectat cu viață de suflet, injecția se face prin participarea vocilor strămoșilor tăi. Deci, originalul se va schimonosi. Din „mama” va deveni „mother” sau „muti” în alte limbi. Încercând să îți transferi identitatea într-o altă limbă te rupi de sufletul în care te-ai născut și devii o mașină rațională, o conștiință de sine stătătoare care se poate descurca bine în civilizația în care trăiește, însă înstrăinat, rupt de puterea dată la naștere prin cuvântul prin care ai intrat în viață – ai descoperit viața. Îți vei pierde instinctul.

Toate alegerile și rezolvările vieții vor fi de acum încolo bazate doar pe rațional. Asta nu înseamnă că dacă gândești în română și proiectezi în exterior în altă limbă nu poți să-ți menții contactul cu forța originală, ba poți și te poți întoarce oricând la ea, însă există pericolul să o uiți sau îți vei pierde antrenamentul. Aici mă refer la puterea cuvântului în creație. Dacă tu vei binecuvânta sau blestema în limba maternă pe cineva, această vrajă va avea efect creator sau dăunator mult mai mare sau deloc decât a-i face-o în noua ta limba învățată rațional.

Continue reading „Ben TODICĂ: Puterea Cuvântului în Limba maternă” →

 

Când am deschis ochii în Iezer am auzit un sunet uriaș,

m-am urcat pe coșerul cu porumb ca să văd de unde vine;

era un acoperiș ruginiu

în zare cu o cruce în vârf

și am zis Uaaaaa!

în fundulețul gol

din scutece.

Satisfăcut am privit de sus ca să cobor și mi s-a făcut frică.

Toată ograda cu porci, găini și rațe

cu tot cu casă, grajd și boi

era într-un mare balon de cer albastru

și mama cu joarda.

Mi-am fript coițele-n pirostie,

am început să plâng și m-am cățărat pe sub acoperiș,

plonjând înăuntru

peste știuleții de porumb roșii auriu

până a venit mămuța

și m-a luat

să nu mă mânce porcii.

A fost prima mea Aventură și Dar pe pământ. De aici Dumnezeu nu m-a mai lăsat singur și de-atunci se joacă mereu cu mine. Cutreieram dealurile Ciudanoviței prin poienele cu fân înalt în bătaia soarelui amurgului îmbrațișat de miresme, clopot de capre și miei și sunetul gâzelor, tril de păsărele și foșnet de șarpe sau viperă cu corn a Caraș-Severinului fără frică de nimic, doar emoționat de frumusețea lumii și energia vocilor naturii, pluteam. Eram liber și iubit de viață. Ah! Ce înseamnă să poți gusta din mireasma florilor și tremurul vântului, strălucirea razelor luminii care se ascundeau încet după deal și apoi ajuns târziu acasă să iei o mamă de bătaie că nu ți-ai făcut temele pentru mâine și că ai rupt pantalonii prin spinii pădurii umblând după afine și fragi. Ce contează? Așa îmi descărcam fericirea prin plâns. Era ca un paratrăsnet prin care se scurgeau fulgerele în pământ. Dumnezeu îmi proteja sufletul.

 

Să fiu cuminte însemna să mă joc prin jurul blocului cu Aurel, eram cu sora sa în clasă, pe care o chema Doinița cea frumoasă și silitoare, dar  încrezută și mândră. Era prea serioasă să ne bage pe noi în seamă care ne chinuiam pe ascuns în bucătărie să-i despletim mamei sale plasa de nailon ca să ne împletim noi rombulețe pentru chei. Cu această ocazie mi-am crestat degetul mic de la mâna stângă și am ajuns acasă plângând. Am mai plâns noi și când ne-am întors odată plini de păduchi dintr-un grajd de cai de pe lângă casa lui Mihuț și mamele noastre au strigat una la alta „păduchioaso”, crezând că ne-am dat păduchii unul altuia din tezaurul familiei. Ani mulți am făcut năzbâtii împreună până când într-o bună zi, tatăl lui care era milițian a primit ordin să ne aresteze; Doamne ferește! Glumesc, a fost transferat de la Ciudanovița la Oradea și a trebuit să plece. Asta însemna și despărțirea noastră și automat pierderea unui prieten de joacă. Noi, familia mea eram mai săraci, dormeam în paturi de fier, iar ei  mai sus în societate, în mobile de lemn, însă asta nu ne-a oprit să împărțim bucuriile copilăriei până în momentul plecării când vecinul de deasupra, un șarlatan descurcăreț care ura miliția m-a pus, văzându-mă că plâng după Aurel, când urcau lucrurile în camioane gata să plece, m-a pus să strig dupa el „bozgore trozgore” și să alerg după el, și să-l lovesc cu un pumn în spate. Acesta a fost momentul când mi-am pierdut inocența, onoarea și demnitatea în fața Domnului, acest lucru m-a șocat atunci și cu mulți ani mai târziu l-am înțeles. Am terminat o prietenie de ani de zile sub imboldul unui pervers om bătrân care a râs în sinea lui de noi doi copii nevinovați, și-a bătut joc. Iuda și-a băgat coada în imaculatul suflet.

Din acest moment nu am mai trăit acel sentiment de primă libertate. Restul vieții au fost pentru mine variațiuni și interpretări la libertate, concepte care mă opreau din gândirea firească, mă transformau în mașină și toate experiențele mele din copilărie nu se mai potriveau cu noua lume  și definițiile ei pentru succes și fericire  în care am ajuns să trăiesc. Am descoperit că specia umană se omoară dintotdeauna. Când îi aud pe oameni că ei luptă pentru ea, că ei o caută, că ei se refugiază ici și colo ca s-o trăiască, mi se face milă. Libertatea nu se poate măsura fizic și nici material ci doar spiritual. Trăim în concepte și manipulăm valoarea cuvintelor după plăcerea manipulatorilor. Toate aceste calități: loialitate, credință, onoare, curaj, patriotism, demnitate, datorie, jurământ etc. sunt convenții ale orânduirilor și chiar a indivizilor dar nu și a familiilor și părinților noștri a căror valori și interpretare diferă de sistem. Comuniștii nu credeau în Dumnezeu, însă seara părinții ne puneau în genunchi pe marginea patului să ne rugăm înainte de culcare. Ziua la școala foloseam limbajul de lemn care nu ne afecta în credință și am descoperit dintr-o dată cât de săracă și nesigură e limba prin care comunicam și cât de perverși și perverse sunt capriciile oamenilor. În timp ce românii își strigau nefericirea când l-au dat jos pe Ceaușescu, eu am trăit un sentiment de milă. Odată cu progresul civilizației cu noile artificializări crește și trauma împletirii limbii divine cu cea fabricată din topor prin necesitatea funcționării și participării la nivel, la standardul impus. Limba părintească are puteri magice, vindecătoare. Copilul de cum se naște și intră în societate e luat la plămădit. I se rupe inima de creier și e transformat în robot.

Ne sunt vândute tot felul de concepte noi ale fericirii. Tu crezi că libertatea înseamnă a avea tot ce-ți dorește sufletul? Păi ți le dau pe toate și atunci când le ai, te sinucizi „poate”… sau vei fi dezamăgit și te vei apuca de „improvizații”, ieși din norme. Uiți să mai fii, uiți cine ești, nu știi că poți fi tu însuți și ce ar trebui să fii. Ești sclavul ȘMECHERULUI, JIGODIEI. Ai devenit produsul lui.

Libertatea nu o găsești în altă parte decât în tine. Depinde ce dorești să afli de la ea. Nu în altă țară sau pe altă planetă ci în tine se află, în locul unde te ești. Dumnezeu te-a lăsat în locul potrivit ca să-ți trăiești libertatea CU CARE TE-AI NĂSCUT. E în fața ta. Depinde ce vrei să afli despre tine sau vrei doar păpică, Kent și Whiskey.

Celelalte, Curajul și Onoarea pe care le-am învățat în România Comunistă și filmele anilor ’50-’70 Hollywoodiene sunt diferite de Curajul și Onoarea de azi. Eu am simțit că îmi apăr țara și am curaj să mă sacrific pentru ea pe când în armata americană „să zicem”, ducându-mă peste alte națiuni, făcând prăpăd nu cred că are aceeași interpretare. Continue reading „Ben TODICĂ: A fi, de ce sunt?” →

Azi noapte eram în burta unui dinozaur de oțel turnat. Imaginați-vă un bloc de o sută de metri lungime și vreo 20 lățime, poate un submarin atomic din care se demontaseră toate părțile mișcătoare, butoane, cabluri, furtunuri pneumatice și hidraulice de control, calculatoare, capace și alte componente care completează un schelet și îl aduce la forma unei nave sau robot extraterestru. Pluteam prin el deși era doar aer, gravitația pământului de afară lipsea în acest interior și înotam cumva atras de vocea unui card inamic imbecil care venea de undeva din față. Orificiile mari dintre încăperi erau de diferite forme și mărimi în funcție de axele și roțile dințate ale cutiilor de viteză și transmisii care compuneau acest dinozaur „fioros cândva” care mă lăsa acum goale să înaintez. Priveam înainte și vedeam undeva la distanță, printre zeci de ferestre de diferite geometrii un afară înverzit și începea parcă să mi se facă teamă ca nu cumva acest spațiu să se îngusteze și să mă ștranguleze sau ciar să mă blocheze în el. În vis nu exista gravitație. De ce naiba trebuie să-l traversez de-a lungul când lateral se vede natura mai aproape și atunci dintr-o dată fobia mă obligă să virez la stânga și ies afară din pântecul de oțel.

Sunt în interiorul unei curți de pământ din spatele unei case mari, care avea câteva etaje. Mai multe bănci și mese de lemn lungi pe care sunt înșirate tot felul de scule și mănunchiuri de sârme de diferite tipuri și mărimi, toate lăsând o imagine de ansamblu a unui atelier cu mai multe cuiburi individuale. Mi se pare că e un loc de muncă la negru care folosește ilegal mâna de lucru în reciclarea componentelor din farfuriile zburătoare naufragiate și abandonate pe pământ. Parcă se aude o alarmă. Sigur că eu o produc, îmi zic și mă uit să caut o ieșire ca să fug, să evadez din această negură, adevărată vrajă. Lumea credea cândva în alte lumi și înainte de descoperirea matematicii; atunci le numea halucinații sau vedenii, azi sunt teorii ale coardelor. Gardul de sârmă ghimpată înconjoară din toate părțile locul, iar de afară se aud lătrături de câini. Sper să nu fiu în Auschwitz pentru că nemții lucrau la călătorii în alte lumi. Cum de am ajuns aici că parcă fugisem de comunism pentru libertate și democrație în Australia. E ușor să te bucuri doar de grăunțele oferite, însă civilizația promitea omului culmi mai înalte. Ieri era toată în flăcări, iar azi este numai cărbune. Noroc că natura regenerează.

Mătur cu privirea gardul în jur și deodată parcă zăresc o ruptură pe unde cineva evadase înainte. Alerg și eu ușurat și când ajung la crăpătura de dedesupt de gard apare o pereche SS din stânga cu un câine german shepherd în afară curții venind către ea, și ei DOI ACTIVIȘTI parcă cu aceeași intenție, însă de a intra înăuntru. Gata, m-au văzut! Sunt terminat, îmi zic. Ce pot face acum? Dacă încerc să mă ascund, se prind. Mai bine, precum pisica mă fac că sunt doar în trecere nevinovată. Sigur,  or să mă someze, or să-mi zică ceva și or să mă aresteze. Asta e. „Fruntea sus, pui de rus!” îmi spunea tata dimineața când ne trezea să mergem la școală. Acum el e în altă lume, pe o altă coardă virtuală își continuă călătoria. Aștia doi nu arată a paznici de noapte, mai mult a vedete. „Oricât vei încerca să scapi spre libertate ea nu exista.” Trec pe lângă mine împreună cu shepherdu discutând de parcă aș fi invizibil.

     „Libertatea e un concept folosit pentru a ține specia în mișcare.” Bravo, norocosule! și mă opresc la stația de pompe, la nea Josef. Bă băiete nu îmi mai merge televizorul. E nou nouț, acum l-am luat, „Miraj 2”, 1970. Chiar și așa, cu doar 5 ore de alb negru pe zi am numai purici negri pe ecran și tot felul de umbre. Îi desfac blocul de canale și îi împing bobinele în toate direcțiile ca să-l scap de fantomele de pe ecran și de fâsâiala puricoasă. Acum sunt trei culori negre cu o gaură în mijoc și urlete spațiale, fantomele urlăăă… „Ce doamne feri, ar dori să-mi spună?” mă întreb în gând. Îndoi bobinele și sar pe altă frecvență, se aud împușcături. Schimb canalul. A apărut imaginea: Continue reading „Ben TODICĂ: Sărind coarda vieții” →

Andra, o piesă din lumea șahului tradițiilor românești susținea la Digi 24 fm într-un interviu omenesc cu Cătălin Striblea spunea (după un concert în duet cu Enrique Iglesias) că se regăsește în stilul „Latino” și că a trăit într-o altă lume în el. Lucru care m-a dus cu gandul la „Teoria câmpurilor cu coarde” (String field teory) a lui Michio Kaku, care matematic propune că trăim într-un infinit de lumi paralele în același timp, executând destine diferite. Într-un interviu, Kaku susține că universul este o simfonie de chimii și că o chimie este o mulțime de armonii în care o armonie se scaldă în vibrația subparticolelor dintr-un atom. Adică, strivind protonii dintr-un atom observăm electronii, nutrinii și quaki care vibrează în armonie creând universul. Acest fenomen, Albert Einstein l-a numit „Mintea lui Dumnezeu” cea care crează această muzică simfonică, rezonând prin tot universul.

Muzica, continuă Kaku este cea mai complexă și sofisticată forță  cu o diversitate bogată de atomi, protoni, neutroni, quarks și neutrinos creând muzica, iar melodia universului o compară cu Fizica. Calculatoarele Quantum ale viitorului vor opera cu informații din multiuniverse. Electronii pot fi în mai multe locuri deodată, adică într-un infinit de lumi paralele. Noi nu putem exist în toate aceste lumi, însă într-un imens număr existăm. În unele universuri nu s-a născut soarele, iar în altele s-a stins, însă într-un număr mare locuim, dar trăim vieți și experiențe diferite. În unele avem mai multe păcate, în altele mai puține, în unele mai mult talent, în altele deloc. Fenomenul care conectează toate aceste lumi între ele, Kaku l-a numit (Entaglment) încâlcire. Deci, calculatoare există în mai multe universuri. Atunci, oamenii de știință au concluzionat, bazați pe fenomenul electronului prezent în același timp peste tot, că el poate transporta informații dintr-o lume în alta, prin domeniul digital.

Acum văd mai bine că am fost reduși să fim stimulați doar de bani, pierzând astfel celelalte puteri spirituale și senzori fizici.

Mutilarea firescului, naturalului pentru a obține „omul nou”, robotizatul lipsit de senzații și emoții prin antrenare și educare continuă de gândire pozitivă în direcția mulțumirii de sine și împăcarea cu sine pentru neputința de a reuși. Această adevărată industrie a credinței în sine, în puterile noastre numai pentru găsirea succesului și fericirii are o investiție anuală de patru miliarde de dolari, industria modelarii omului viitorului. Ți se oferă continuu libertăți personale, libertatea conștiinței și eliberarea ei de obligații și vinovății. Asta îmi aduce aminte că în Egiptul antic când preotul Amin i-a executat pe Nefertiti și fratele ei, Faraonii de atunci și au modificat religia dând legi păcătoșilor, prin care aceștia își puteau răscumpara greșelile/crimele cu bani, nemaifiind obligați să și le care cu ei după moarte. Deci, azi prin aceste legi/filozofii ți se dezvoltă simțul nevinovăției sau devenirea imună la greșală sau crimă, deci se aplică amorțirea, autovindecarea. ĂLA DIN FAȚA MEA NU E SUFLET, E INAMIC/ȚINTĂ – TRAGE!

Neluând în considerare sau nebăgând în seamă pierderile libertăților economice și politice, antrenarea pe ascuns a societății în direcția înrobirii de bunăvoie și acceptarea împăcat și cu blândețe a sclaviei. Aceste legi sunt orchestrate/ confecționate/ proiectate să ne condiționeze fără milă ca să dăm vina pe noi înșine pentru neputința noastră de a reuși sau nu, de a nu fi capabili să ne adaptăm sau să ținem pasul cu filozofia corporației sau a sistemului care ne exploatează.

Cel mai efectiv motor de control al maselor de azi, dezvoltat de guverne este Auto-Satisfacția personală, adică nu trebuie să-l mai calmezi pe nemulțumit că se calmează singur, găsind în pușculița lui personală din creier ( noua religie) formule noi de împăcare. Chiar eu, acum mă împac singur la gândul că voi muri curând de bătrânețe și că nu se merită să mai lupt pentru drepturile care mi se iau unul câte unul pentru că nu mai sunt bani în pușculița pensionarului ( adică tineretul nu mai vrea să muncească și dacă nimeni nu mai plătește taxe nu mai sunt bani în visterie. Unde și când naiba s-a stricat Jucăria? Dau drumul la drepturi și mă consolez la gândul că nu voi mai fi obligat să trec prin suferința/asuprirea care acoperă viitorul.

Budismul controlează cele mai mari  ținuturi cu suflete sărace care trăiesc mulțumite cu puținul pe care îl primesc de la viață. Ei trăiesc în pace cu această viziune/ideologie morală și etică de sute sau chiar mii de ani. Ei sunt ca niște copaci tineri tăiați la un moment dat din viață și lăsați așa să existe până mor. Ei nu mai doresc alte experiențe. Ei intră într-o buclă, în care se învârtesc până mor și ce e mai dureros este că și civilizația pământului intră într-o astfel de repetiție. Această filozofie a fost culeasă și exploatată, adaptată de corporații pentru a controla angajații și apoi de guverne pentru controlul întregii lumi.

La origine suntem destinați să aflăm cine suntem ca să ajungem acasă, nu prin moarte ci prin ADEVĂR.

Calculatorul a facilitat noua ideologie folosită de capitalism pentru exploatarea eficientă a omului, domesticindu-l și transformându-l din suflet liber în robot. Totul are loc, se desfășoară la noi în cap, noi nu mai trăim în univers. Suntem convinși de aceste noi filozofii „desenate” ale economico-materialismului că nu suntem altceva decât materie de consum, niște oi incapabile, slabe și proaste. Că e vina noastră că suntem așa și că dacă mai dorim să existăm, atunci trebuie să învățăm să ne împăcăm singuri cu gândul că ni se da ceva de făcut în acest mod. Altfel (ne-au antrenat și orgoliul) ne facem de râs și o să murim de foame naturală. Taci și înghite gălușca!

Continue reading „Ben TODICĂ: Jucăria 2” →

Azi noapte a venit bascula Steagul Roșu, am văzut-o în umbra strălucirii celor două faruri mari și aprinse ca doi sori. Era pe la blocul 12, venea în jos după mine să mă ia. Îi știu pentru că au mai fost odată, mai demult. Am fugit repede în prima scară a blocului A și m-am ascuns în baia garsonerei lui nea Arjoca. Aici am fost ascuns și data trecută și nu m-au văzut. El este ca o umbră imaterială, nu poate deschide uși, însă dacă simte că sunt înăuntru se face un fum și se strecoară pe sub ușă. Zgâlțâie ușa de la intrare și îmi strigă numele. Nu trebuie să mă mișc. Mă retrag încet către veceu și din mișcarea pașilor, ziarul care ținea loc de covor se mișcă și mă dă de gol. Mă prefac că fac pipi. Privesc în jos, Ouțele îmi ating cimentul. Doamne, rău am ajuns. Oare mi-or fi căzut mațele înăuntru? Legăn traista disperat și răsuflu ușurat. Nu sunt înăuntru, iar asta înseamnă că pot merge la medic să scurteze straița și voi continua să exist.

-„Aici ești?” îmi zice și observ cum peretele din caramidă devine transparent; îi văd umbra neagră, îl văd pe tata lui Pădureanu care a murit în Mină în 1961. El era din Dalboset, Caransebeș de unde sunt cei mai buni saxofoniști; erau ciocolatii, poate țigani, așa cred. Am fost coleg de clasă cu fiul său. Îmi râde cu ochii mari de broscoi și o gură de cal buzat.

-„Gata, te-am prins!”

-„Bine, tu ai câștigat. Dă-mi câteva minute și voi ieși să te urmez. Asteaptă-mă în stradă!”

-„Nu! Te voi aștepta în ușă”, îmi răspunde cu un fel de neîncredere ca și cum ar ști că un neprevăzut ar putea să mă salveze, ceea ce e posibil și m-am trezit.

Deci sunt salvat a doua oară de la moarte. Mă simt foarte obosit. Poate că ar fi bine să mă duc în piață să cumpăr o pâine proaspătă. E ora șapte dimineața și nu va fi aglumerat. Deschid tableta să urmăresc știrile. În România tocmai cineva îi dă în cap cu o cârja lui Gelu Voican Voiculescu. Ăsta desena cu creta simbolul astrologic pe coșciugul lui Continue reading „Ben TODICĂ: Strigoiul, vis și realitate” →

Toată viața mi-am văzut-o filmic, chiar și atunci când visez.

 

E o caldură și liniște nebună în Ciudanovița în fața garajului. Nu e țipenie de om prin prejur și doresc nespus să merg la alimentara de sus, de lângă puțul din apropierea turnului de răciere al compresoarelor miniere. Am de ridicat o cutie cu ceva important și nu trece nici o mașină ca să merg cu o ocazie. Unde or fi plecat toți? Mă întreb. Deodată se aude un motor de motoretă și mă bucur. Iată-l, vine de la cinematograf în jos, îi fac semn și se oprește. Îi explic depre ce-i vorba și îmi răspunde că nu are cum și se întoarce împrejur. Depărtându-se realizez că e doar o trotinetă și mi se face rușine că am putut să-i fac o astfel de propunere acestui copil care se joacă. E din nou liniște. Mă uit prin curtea Garajului doar dau de careva. Un nou sunet de motor. De astă dată mai matur, mai serios ca de basculă. Mă întorc spre direcția de unde venea și ce văd? Se oprește frânând brusc în fața mea un om bătrân călare pe două buturugi de lemn, una mare pe care stătea el conducând un volan improvizat. Buturugile conectate aveau trei roți din lemn de cărucior de copii mici. L-am rugat să mă ducă sus la alimentară, că e urgent. Cum să te duc, unde să te pun? Mă întreabă moșul. Îi zic că stau și eu pe buturuga mică. E imposibil, îmi spune și m-am trezit.

Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul exploatatorului invizibil. Azi s-a schimbat povestea Continue reading „Ben TODICĂ: Cu brațele aripi” →