Ben TODICĂ: Soarele şi Umbra – orb, da drept!

În unul din articolele apărute pe blogul lui Ben Todică intitulat; “Stalin – Soare înşelător / opinii / 1”, a avut loc următorul dialog între autor, prof. Viorel Roman din Germania şi un cititor prof. Florentin Smarandache din America:

“Domnule Roman, mulţumesc din nou de mesaj. Eu am întrebat un om de ştiinţă, şi mi-a răspuns un om religios. Dacă puterea divină a fost singura care a ştiut de acel război sângeros, de ce l-a lăsat să se desfăşoare?“ Prof. Florentin Smarandache, PhD, Postdoc University of New Mexico, Mathematics Department, 705 Gurley Ave., Gallup, NM 87301, USA

Domule Smarandache, ştiinţele sociale sunt în ultimă instanţă credinţă, religie, teologie, nu putem experiment în istorie, antropologie, sociologie. Putem adânci cunoaşterea unui Plan divin la care avem un acces logic sau/şi metafizic. În schimb Aristotel, revoluţia papală, cu sacralizarea raţiunii, emancipează de mituri ştiinţele naturale, care au o siguranţă pe sine de invidiat, ele pot experimenta, demonstra logic tot ce fac sau vor, şi au deja statutul unui cult dominant. S-a ajuns în situaţia ca ştiinţele sociale le imita pe cele naturale, ca să supravieţuiască la Universitate. În ciuda tuturor, „credinţa şi raţiunea“ se completează de minune, asta schiţez în textul de mai jos. Viorel Roman

Stalin – Soare înşelător / opinii

Domnule Roman, am citit mai multe din eseurile dvs. Istorice şi vă felicit, sunteţi un erudit. Cum probabil ştiţi, eu sunt profesor de matematică, deci m-am gândit dacă ar exista vreo legatură, dacă există determinism în evoluţia istoriei sau doar întâmplare? Or rolul personalităţii în istorie. Deci, de pildă, dacă Hitler nu ar fi existat, ar fi fost altcineva care să fi făcut ceva similar ca el şi să pornească cel de-al doilea război mondial? Trebuia să se facă un nou război mondial? Şi analog despre alte războaie, revoluţii, răscoale de-a lungul istoriei? Adică, am putea prevedea care ar fi următorul război mondial, sau cum va evolua istoria? Prof. Florentin Smarandache, PhD, Postdoc University of New Mexico, Mathematics Department, 705 Gurley Ave., Gallup, NM 87301, USA

Domnule Smarandache, noi, creştinii credem în Adevărul / Iubirea absolută, într-un cuvânt, în Dumnezeul creator pe care îl urmăm, imităm, căutăm, rugăm. Ne împărtăşim aşadar adevărul, iubirea, fiecare în felul său, în numele Lui. Planul Lui ne depăşeşte, ştim asta de la Iov, şi totuşi facem parte indisolubil din el, avem şi noi, instrumente imperfecte, de la oameni de rând la mari conducători ca Stalin, Hitler, planuri, care dau roade numai dacă concordă cu Adevărul / Iubirea. Acest determinism nu-i cuantificabil şi totuşi evident, dacă privim în ultimii cinci mi de ani de când oamenii scriu şi îşi bat capul cu: de ce sunt? cum să trăiască „ca lumea“? şi apoi? O prevedere a războaielor, revoluţiilor, răscoalelor ar fi posibilă, numai dacă am avea acces la Planul Creatorului cu omul. Descoperirea atomului, cosmosului sau descoperirile Dv în matematică sunt fascinante, dar nu poate înlocuii raportul Credinţa şi Raţiunea. Cu mulţumiri şi cele mai bune gânduri, al DV, Viorel Roman”

Găsind dialogul extrem de interesant, am îndrăznit să continui logica matematică, punând şi eu următoarea întrebare domnului Smarandache:

Acum 500 de ani, o diavoliţă a salvat un muritor de rând din flăcările iadului, lucru care a încălcat legile diavoleşti şi pentru asta ea a fost ferecată într-un abis de gheaţă. Torturată zi şi noapte de extrem frig. O pasăre din lumea iadului, atrasă de frumuseţea feţei ei circula pe deasupra stâncii de gheaţă, abisul zilnic până când într-una din zile se hotărî să ciocănească în perete ca să o trezească şi tot aşa ciocnind şi ciobind această fereastră de gheaţă, plesni în zeci de bucăţi. Aerul cald de afară trezi fata care îşi rupe lanţurile şi evadează în lumea muritorilor, cu dorinţa de a fi iubită. Inima omului este fierbinte iar lacrimile-i sunt amare. Parfumul Azaleelor este cu adevărat plăcut! Ce ziceti domnule profesor Florin Smaradnache? E adevarată povestea sau e imaginaţie?

Desigur că din punctual meu de vedere e adevarată! De ce? Pentru că eu sunt convins că trăim într-un infinit de lumi paralele şi că tot ce îşi poate imagina omul nu sunt invenţii ci trăiri din alte lumi (numere reale sau imaginare ele toate dau rezultate adevărate) la care avem acces unii dintre noi. Nu există fantezii ci doar adevăruri citite de noi în librăria universală şi convertite în lumea de azi a raţionalului creat de cei care ne exploatează şi orchestrează evoluţia, pentru a obţine istoria pământului. Trăim într-un univers al numerelor. Matematicienii înţeleg asta. Viaţa e un infinit câmp de teorii matematice. Universul e perfect matematic, nu există fantezii în cifre. Lumea imperfectă e invenţia omului pentru a-l exploata şi opri de la perfecţiunea de care aparţine. Adevărul şi logica sunt invenţiile omului, iar căutarea lor e un virus contagios inventat pentru a ţine în viaţă violenţa. Uitaţi-vă la toate instituţiile şi conducătorii care conduc omenirea. Mint, exploatează, ucid printr-un număr nelimitat de tehnici, organizaţii şi instituţii, justificându-şi adevărul lor prin logică, deflecţie sau fals. Barbarii din umbră care trag sforile şi ne conduc prin magie nu preţuiesc viaţa. Probabil nu mai sunt în stare s-o iubească. Ca tot ce se întâmplă pe pământ sunt gunoaiele unor şmecheri în ochii omului. Realitatea este interzisă! Toate filozofiile sunt formule de adormit copiii şi ca atare suntem adormiţi. Hitler a fost creat din umbră, de umbre. O specie violentă şi barbară raţional. Ne manipulăm unii pe alţii spre decimare. Academicii sunt convinşi că ştiu totul şi pregătiţi ca scuturi pentru sistem. Un minut ei sunt viitorul, în al doilea sunt demodaţi. Şi nebunul de la casa de nebuni e convins că vede, atunci care e diferenţa? O inteligenţă dinafara sistemului solar nu poate face deosebire între specia om şi viermi. Toţi ne comportăm la fel de urât, doar sculele folosite diferă. Viermii sunt puţin mai avansaţi, ei trec direct la multiplicare, noi suferim întâi, ne batjocorim.

Am văzut de mic că omul caută să fie iubit şi admirat. Că eşti recompensat dacă munceşti şi studiezi din greu, însă în acelaşi timp golanul, vagabondul şi chiulăul violent violează tot oraşul, iar ţie îţi rămâne curva şmecheră sau proasta care nu ştie să iubească şi nici să te aprecieze, care te fură sau moşteneşte. Atunci îi înţeleg pe cei frustraţi din industria de război care bombardează specia, conştiinţa şi ecologia. Adicted politic şi adicted la şefie. Naziştii au vrut să conducă lumea, după pârjol a fost împărţită între americani şi ruşi şi controlată în continuare. Alţi adicţi.

De aceea o numesc boală, pentru că toţi învingătorii se comporta la fel. Hei domnilor doctori!: Medicamentele sunt pentru tratare, vindecare nu pentru profit. Unde vă e conştiinţa, unde e jurământul depus? Valabil şi pentru politicieni şi justiţie. Toate organizaţiile de pace sunt inventate să manipuleze. Iar boşorogii care ne conduc din umbră ori ştiu ceva despre sfârşitul lumii…, vreun asteroid sau altă apocalipsă, ori sunt geloşi că nu mai pot iubi. Adică îi alegi la conducere ca să te apere şi să te reprezinte iar ei îţi vând dreptul de cetăţean şi de a exista, adică te execută. Ăsta da terorism legal şi nu doar local, ci internaţional.

Continue reading „Ben TODICĂ: Soarele şi Umbra – orb, da drept!” →

Ben TODICĂ: Prietenia întinerește!

Prieteniile din copilărie au dispărut şi de dor încerc să le chem înapoi…, să reîntineresc. Specialiştii spun că prieteniile te ajută să rămâi tânăr. Am făcut acest clip: VASI, BEN şi TICĂ la HORINCĂ, să văd dacă prietenii copilăriei mele simt fenomenul. În copilărie fugeam repede din casă, din sânul familiei ca să ne jucăm cu prietenii din bloc, sau de la şcoală. Era o stare care era învăluită în comunism, adică în acea formulă de o familie, suntem una cu ţara din care prietenia ca element special în viaţa omului dispărea. Azi ajuns în capitalism, în democraţie individualismul conduce, adică filozofia că fiecare e doar pentru el. Competiţia: cine să fie mai tare din cerdac şi să aibă mai rol mare în conducere, şi acest fenomen mă înstrăinează de mine însămi, de viaţă. Mă simt înăbuşit, însingurat aşteptând…, oarece? Nu ştiu să-l definesc, dar e trist. Să fie: Sfârşitul? Moartea? Îmbătrânirea? Că asta e. Simt că îmbătrânesc. Deci au dreptate specialiştii. Atunci, de ce dracu suntem atraşi de individualism? E adevărat că toţi căutăm întregirea spirituală, iubirea, complementul, partenerul, căsătoria, împerecherea care e în AND-ul nostru, însă noi pretindem să fim mai mult decât trupul: avem un suflet, o conştiinţă, un Dumnezeu. E adevărat că există grupuri de oameni, familii, relaţii, însă ele toate sunt bazate pe interese materiale, raţionale. Sunt parteneriate pentru a-i nota în sistem, însă, fiinţa om are şi un suflet care are nevoie de iubire şi acceptare divină, de împliniri încă neînţelese şi explicate de raţional, “încă”. A nu fi confundate atracţiile prieteneşti cu cele sexuale! Căci într-o prietenie sufletul îţi e gol, neprotejat, neascuns, e dezbrăcat şi împărtăşeşti cu încredere toată nebunia din tine. Un prieten adevărat se află în sânul familiei divine, el este, ei sunt. De multe ori se confundă relaţia divină cu cea de parteneriat şi apără exploziile de dezvăluiri şi trădarea, ura, uciderea, revanşa etc. Lipsa de educaţie spirituală şi socială duce aici. Din întâmplare sau din greşeală şi rămânem singuri.

Singurătatea este motivul care duce la ramolire şi abandonare, renunţare la viaţă, sinucidere etc. Supărarea te îmbătrâneşte, te urâţeşte, te abandonezi şi vrei să părăseşti lumea. Îţi vezi bătrânii, bunicii la ţară cum se retrag în Continue reading „Ben TODICĂ: Prietenia întinerește!” →

Ben TODICĂ: La mulți ani Revistei ART-EMIS!

Stimate domnule ION MĂLDĂRESCU,

Stimată doamnă MARIA DIANA POPESCU,

Stimată redacţie,

Stimaţi colaboratori,

Sincere şi calde FELICITĂRI!

2019 este un an cu o semnificaţie aparte pentru dumneavoastră. Aniversarea unui deceniu de activitate a Revistei ART-EMIS în serviciul informării românilor din ţară şi din străinătate este o sărbătoare a noastră, a tuturor.

Oamenii CA DUMNEAVOASTRĂ ŞI COLABORATORII REVISTEI ART-EMIS sunt și vor fi întotdeauna pentru românii de pretutindeni exemplu de dăruire şi talent, capabili de abordări variate ca temă şi stil, curaj şi sinceritate în apărarea justiţiei, adevărului şi libertăţii românilor. Dreptul la liberă exprimare şi promovarea articolelor şi eseurilor de orice calibru al pregătirii profesionale şi vârstă în paginile revistei, sunt şi vor fi o parte importantă a succesului nostru continuu, al românilor oriunde s-ar afla.

Apreciind rigoarea şi profesionalismul de care daţi dovadă în conţinutul revistei, cu mare mândrie vă admirăm şi vă stimăm. Sperăm ca şi în continuare să fiţi fereastra noastră deschisă spre acasă şi vă promitem că vom continua să vă citim cu aplecare şi deosebit interes.

Mulţumim pentru tot ceea ce faceți și vă rugăm să acceptați urările noastre, ale românilor din Australia şi ale mele personal, urându-vă sănătate, inspiraţie şi spor în împlinirea misiunii dumneavoastră! De asemenea, prosperitate şi implinirea tuturor doririlor de bine pentru întreg colectivul redacţional şi pentru românii de pretutindeni.

Vă mulţumesc onorată revistă ART-EMIS, domnule DIRECTOR ION MĂLDĂRESCU, onorată doamnă MARIA DIANA POPESCU pentru capacitatea redacţională de excepţie, pentru dragostea şi spiritual românesc pe care l-am simţit şi trăit ASTĂZI, 6 septembrie 2019, dată care va rămâne memorabilă pentru mine.

Respect şi admiraţie pentru gândul bun şi apreciere.

Mulţumiri frăţeşti,

Cu sinceritate,

Ben Todică,

Radio TV Producer, Melbourne, Australia

Ben TODICĂ: Despre Credință – părerea unui om simplu

Misticismul e un ocean şi de te afli în el, să zicem citind despre misticismul islamic, atunci cu uşurinţă aluneci şi în celelalte mitologii ale lumii. Citeşti mitul evreiesc, apoi pe cel creştin, musulman etc., descoperi că nu există graniţe, că toate naţiunile îşi au ritualul şi credinţa lor. Dacă aduni toate aceste credinţe cu povestea şi tradiţiile lor în jurul unei mese rotunde, sunt sigur că se vor înţelege şi vor împărţi pâinea între ei. Toţi eroii mitologici au lucruri în comun, toţi sunt înţelepţi, viteji şi buni, au trăit în timpuri şi locuri diferite, însă ţinta lor a fost aceeaşi: pace şi iubire.

Un credincios din biserica penticostală m-a întrebat de ce am făcut filmul experimental cu Alieni de pe You Tube; că ce reprezintă, că eu ca şi credincios nu ar trebui să vorbesc cu copacii, de ce îi tratez ca pe nişte oameni, că vor crede oamenii că am luat-o razna. „Eu cred că există Dumnezeu, unul care e în tot şi în toate şi de aceea sunt curios să-l înţeleg” am răspuns. Cred în cei ce cred şi cred şi îi înţeleg şi pe cei ce nu cred, lucru care mă îndeamnă să hotărăsc că trebuie să-i ascult pe amândoi fără discriminare, să nu-i separ.

Dacă încerc să îi elimin pe cei ce nu cred şi rămân cu cei ce cred, atunci valoarea credinţei dispare, ca în povestea cu sarea şi zahărul sau cald şi rece sau alb şi negru.Una fără alta devin dogme şi dogma e periculoasă, e obsesie. Obsedaţii credincioşi sau obsedaţii ateişti se vor bate întodeauna între ei. Fac războaie. Întotdeauna în istorie obsedaţii şi orgolioşii s-au războit.

Actul credinţei în lume este minimalizat şi prost înţeles şi interpretat. De exemplu, când emigrezi şi ajungi în altă ţară, o faci cu credinţa că vei fi fericit, deci e un act de credinţă, deci chiar dacă eşti ateu, te poţi numi credincios fără să fii incriminat, înfruntat sau bombardat de o opoziţie…, oricare ar fi ea în acest caz. Când scrii o poveste sau o poezie e tot un act de credinţă pentru că nu ştii cum se va finaliza, însă speri şi crezi că va fi bine, de aceea continui la ea. Când te îndrăgosteşti de o fată sau băiat o faci în credinţa că se va lega şi sfârşi frumos. Credinţa vine de la creatorul nostru, de la forţa care e Dumnezeu. Deci, Credinta ne formează din naştere, se naşte cu noi şi ca atare nu ne este dată de religie sau altă organizaţie. Când te naşti într-o biserică sau aderi la un grup, acestea te ajută şi te îndrumă cum să beneficiezi de forţa credinţei care e în noi. Când te rogi te echilibrezi, intri în normalitate. Problema care apare şi pe care nu o admir este faptul că un grup religios sau altul îţi impune şi îţi cere să crezi numai în drumul ales de ei, considerat de ei drumul spre adevăr, şi să nu-i asculţi pe ceilalţi pentru că sunt greşiţi. Aş prefera să fie modeşti şi să spună că ei au ales, preferă să fie sănătoşi în felul acesta – de a se ruga şi de a crede, de a atinge dragostea pentru care au fost născuţi în religia părinţilor lor.

Azi, credinţa o vedem în acest fel, mâine vom descoperi drumuri noi, descoperind împreună rostul vieţii în funcţie de mesajele descoperite şi înţelese, trimise în dar de creator. El ne conduce ca un adevărat părinte prin toate experienţele vieţii până în adâncul fiinţei pentru a întelege cine suntem. Ne leagănă cu atenţie între rău şi bine, între bucurie şi durere, frumos şi urât până ne găsim echilibrul bunăstării şi împlinirii divine.

De-alungul istoriei omului au fost mulţi înţelepţi şi îndrumători spirituali spre folosirea ritualului de rezolvare şi vindecare prin credinţă a greutăţilor de zi cu zi. Aceşti pioneri curioşi şi căutători de drumuri au fost îndepărtaţi, sau mai rău, au fost arşi pe rug. Astfel au fost eliminaţi din societate de marile grupuri şi conducători de grupuri care au văzut o afacere profitabilă, manipulând masele prin controlul religiei; independenţii fiind ignoraţi au dispărut în anonimat sau în casele de nebuni, materialele lor cenzurate sau şterse din anare, vocile lor înăbuşite şi scoase din circulaţie.

Eu nu sunt jurat niciunei religii, sunt creştin pentru că sunt născut din părinţi creştini într-o ţară creştină, România şi sunt conştient şi dedicat credinţei, ea mă defineşte. Societatea şi civilizaţia umană dispare fără credinţă, iar faptul că a fost scoasă din şcoli şi nu este apreciată de politicieni, mă sperie. Fără educaţie spirituală nu pot funcţiona artele şi fără ele dispare creativitatea şi privirea spre viitor, dispare iubirea de familie şi ţară; lipsa credinţei ne îndepărtează de adevăr, de identitatea divină. Cum te poţi preţui fără să preţuieşti şi fără să fii preţuit? Suntem o conştiinţă sau un muşuroi de viermi inconştienţi de existenţa şi măreţia lor? Cum putem trăi fără dorinţa de nemurire, de a ajunge acasă depăşind moartea?

Continue reading „Ben TODICĂ: Despre Credință – părerea unui om simplu” →

Ben TODICĂ: Cicatrice

În fiecare dimineaţă, la ora şase ne bătea bătrâna Bugariu în uşă cu laptele. Aveam abonament pentru un litru de lapte de vacă. De când mă ştiu noi, copiii am avut lapte proaspăt în fiecare dimineaţă. Fratele meu Ghiţă este cu 10 ani mai mic, iar sora Mariana, cu doi. Când laptele lipsea dintr-un motiv sau altul era înlocuit cu ceai de tei îndulcit. Fratelui nostru când a fost înţărcat, îi fierbea mama lapte cu griş. Eram înnebunit după el, iar pentru a-l încălzi, trebuia să mesteci în el ca să nu se prindă de fundul cratiţei şi să se afume; mestecatul era o chestie de durată şi plictisitoare, şi nu mai vorbesc de tentaţia de a tot gusta din lapte.

Aveam unsprezece ani şi îmi aduc aminte că odată tot amestecând şi lingând lingura, am ajuns la fundul oalei, fapt pentru care mama m-a luat de urechi şi mi-a tras o bătaie zdravănă, spunându-mi răstit că eu pot mânca pâine, însă cel mic, nu. În atare situaţie, se întreba ce-i va da ea de mâncare în ziua respectivă. A trebuit să plec pe jos până în satul de unde venea bătrâna, să parcurg trei kilometri pe jos ca să fac rost de lapte. Am ajuns în Ciudanoviţa sat, că noi locuiam în şantierul minier, unde a trebuit să aştept să vină vaca de la păscut. Am ieşit în uliţă, unde era o fântână cu cumpănă, la a cărei capăt se legăna o găleată galvanizată. Ca să scoţi apă, trebuia să balansezi găleata până se întorcea cu gura în jos, s-o umpli şi apoi s-o tragi la suprafaţă. Apa de fântână era rece şi limpede, dulce ca mierea, numai că eu nefiind obişnuit cu sistemul, am scăpat găleata din cârlig când am basculat-o s-o umplu pe suprafaţa apei şi a dispărut în adâncuri. M-am făcut că plouă şi-am întins-o. Continue reading „Ben TODICĂ: Cicatrice” →

Ben TODICĂ: Regurgitarea limbajului de lemn

Cum dracu…?

Tot ce am avut ca filozofie în perioada comunismului este clasificat ca limbaj de lemn. Din punctul meu de vedere, atunci lumea avea un nivel de educaţie şi emancipare literară mult mai ridicat decât azi prin care să înţeleagă viaţa şi modul de convieţuire în sistem. Acum negăm trecutul şi trăirile părinţilor noştri, înţelepciunea şi perceperea creaţiei. Limbajul de lemn de atunci ar putea fi interpretat azi ca poezie a trăirilor în comun. Capacitatea de a mişca conştiinţa cu alte mijloace şi mecanisme decât de cele din vest. Faceţi revoluţie! Revoluţiile sunt pentru proşti, pentru că nu s-a schimbat şi nu se schimbă niciodată nimic, ci doar stăpânii din scaun, cei din spate rămânând în continuare să tragă frânghiile din umbră. Eu nu scriu toate astea pentru preşedinţi sau populaţia generală ci pentru cei care ştiu şi tac.

Ce este LIMBAJUL DE LEMN?

Limbajul lui Ceauşescu este un limbaj de lemn, e limbajul sistemului din care venim şi de care tot fugim şi ne ascundem; îl luăm în râs, în băşcălie şi facem bancuri. Uită ori nu înţelegem că fiecare orânduire are un limbaj caracteristic. Limbajul de lemn a lui Trump este dedicat ca să seducă masele americane, în aceeaşi măsură în care Ceauşescu o făcea cu ai lui. Ceauşescu striga SUVERANITATE, Trump striga GARDURI, dar e acelaşi lucru = PAIE LA CAI, cum zicea tata. Limbajul preşedinţilor este inima, firul ideologiei care ne conduce. La americani schimbarea preşedinţilor tot la patru ani nu schimbă limbajul de lemn cu nimic, ci ei doar adaugă o extra mireasmă personală, nivelul şi orientarea lor de educaţie e doar o variaţie în plus. Toate ţările lumii folosesc limbaje de lemn. La preşedinţii pe viaţă, crimele se adună, la cei aleşi pe termen se împart ca să fie mici şi să fie ascunse uşor.

Limbajul de lemn comunist a fost impus de Moscova. Ceauşescu era om simplu şi nu-l pricepea prea bine sau chiar deloc, fapt pentru care cultura literară şi a celorlalte arte şi talente din orice arie culturală şi artistică s-au dezvoltat liber şi chiar la un înalt nivel. Românii din toate domeniile au avut posibilitatea să se manifeste liber în creaţie şi câmp spiritual, chiar fiind mai sinceri în dialogul lor cu Dumnezeu, în comparaţie cu religiile din vest, care aveau scop strategic bine definit în ideologia capitalistă, atât militar cât şi economic, (lucruri necunoscute şi fără interes sau importanţă pentru micii comunişti). În schimb capitalismul controlează totul până la mica expresie şi manifestare a libertăţii şi zborul suveran al conştiinţei. Te obligă după voia lui, pune limite şi bariere în toate aceste direcţii, fiind considerate privelegii ale celor bogaţi. Accesul la educaţie şi sănătate sunt fraie de control şi exploatare, limitare, nelinişte, disperare, sărăcie, înrobire pentru a te transforma în rozător şi consumator. Totul e superb controlat, lucru pe care doar în vis şi l-au putut imagina vreodată comuniştii. Americanii au altoit toate năravurile comuniste şi le-au înfiat.

Poporul român a cunoscut emancipare în gândire şi analiză prin literaţie, s-a educat artistic şi a crescut în conştientizare de lumea şi mediul în care trăieşte. Puterea creativă şi schimbările pe care le-a adus ţării în 50 de ani demonstrează nivelul înalt de conştiinţă şi libertate spirituală. Populaţia credea mult mai sincer în forţa divină decât în prefăcătoria cu interes financiar şi înrobire a maselor. Democraţia a distrus azi limbajul de lemn vechi şi l-a înlocuit cu cel nou din cioburi de sticlă. Un limbaj liber, necontrolat şi erodat gramatical, sărac sau chiar mort. Emanciparea textului şi a adevărului e privelegiată sau lipseşte.

În concluzie, mitul LIMBAJUL DE LEMN e doar o mască şi ea există în toate societăţile pământului ca să ascundă urâţenia şi lipsa de omenie a ideologiei. De aceea e bine să citeşti MERELE ŢĂRANULUI Pavel, până nu vor fi scoase din rafturi de către noii paznicii ai noului limbaj de sticlă spartă. Nu propun întoarcerea la Ceauşescu, ci doar dezvălui vulpea, caşcavalul şi chiar găinile noului mit. Minciuna merge înainte: Dacă Isus e adevărul atunci de ce nu sări să-l aperi, să-l salvezi?

Povestea omului sărac poate deschide mult mai multe uşi spre maturizare, întelepciune. Când povesteam cu babele seara la clacă sau la mâncat seminţe, la colţ de bloc, rămâneam cu urechile ciulite şi gura căscata pentru că vorbele lor te transportau. Ori un academic cenzurează prin tot felul de semne şi simboluri literar-artistice ADEVĂRUL pentru a-şi păstra scaunul şi poziţia puterii. Timpul trece, ne ascundem, ne punem măşti şi apoi murim şi nimic nu s-a schimbat în destinul nostru, adevărat divin, din care suntem cu toţi parte. Ne punem mereu în scenă şi ne vindem neadevărul despre noi, pretindem că suntem cu mult mai mult, orice altceva decât suntem. Chestiile academice, jargonul şi limbajul cu conotaţii ascunse sunt şmecherii de ascuns adevărul.

Continue reading „Ben TODICĂ: Regurgitarea limbajului de lemn” →

Ben TODICĂ: Macaroanele din Avatarul lui George Anca sunt sigur albastre?

Cartea începe cu un dar:

ai pălmui pământul cu deltele prea grele

n-a plâns din sălcii forma precum bujor spre scrum

de-a sângerat lucerna din sexul mamei mele

să nu mă uit la tine ce-ţi povestesc de-acum

George Anca e unul dintre cei mai aparte scriitori ai secolului 21, vi-o spun de la 80 de ani depărtare de România, un literat care poate fi încadrat într-o categorie numai de el inventată. Norocul nostru ca el sa fie publicat azi este funcția de director al Bibliotecii Naționale Pedagogice din București, Literatura română beneficiind astfel cu 40 de ani mai devreme de a fi înțeles de istorie. Textul, pentru cititorul obișnuit, e ca un desen tehnic. Nespecialistul neantrenat să-l interpreteze, după ce descoperă întruchiparea, se minunează, se aprinde în entuziasm și plăcere. V-ați putea întreba de ce nu scrie simplu/obișnuit. Aș putea spune ca textul obișnuit ca sa fie transportat în istorie trebuie să devină artă și atunci el trebuie să sară din pagina în scântei/stele în toate direcțiile. Informația conținută/delivrată de o fraza gen Anca poate ocupa în mod obișnuit o pagina și nu numai. Dar Anca amorsează emoția și trăirile tale împletindu-le, povestea devenind a ta.

Anca, într-o fraza, depune o întreagă pagină pe care, dacă scrisa, normal, ar putea sau nu să te transporte sau să creeze emoția în tine, din cauza lipsei de conecție a ta cu firul povestirii și chiar ai putea să uiți, ajuns la sfârșitul paginii, începutul ei. Formula Anca, după ce înveți să o simți, garanteaza succesul transportului istoric. Ca să-l apreciezi pe Anca și să beneficiezi de tehnica lui este ca și cum ai învăța să mergi pe bicicletă singur, fără profesor. E greu și enervant, ba chiar plictisitor la început, însă, după ce înveți să mânuiești cu măiestrie cititul, te vei bucura și vei beneficia de o viteză aproape fără limite. România e norocoasă să-l aibe și ar fi normal să-l aprecieze cat e printre noi. Însă, ca mai toate personalitățile istoriei noastre, ne vom bucura de ele si le vom sărbători dupa plecarea dintre noi, atunci cand nu vom mai fi obligați să-i remunerăm și să dăm socoteala interpretarii muncii lor, a darului.

Tehnica Anca autorul a dezvoltat-o de-a lungul unei vieți și a multe încrucișări cu diverse culturi ale lumii. Citiți-i biografia și civilizațiile prin care a trecut și unde a studiat și profesat meseria de literat. Va pot spune din experiența personală că sărutul în fiecare cultură are gust specific culturii în care s-a născut. Nu vă lăsați amăgiți de vise.

Din început, Anca ne spune că nu exista 10 fără 9 și că nu va fi un 11 fără 10, adică prezent, și cât de important e pentru existență trecutul. Deci vă dați seama, citindu-l, că în 10 vezi contopindu-se macro și maxi infinitul cifric al trăirii. Din primele fraze trăim timpul aboriginezului australian prin care toată istoria de la poalele Carpaților răsare. Oriunde îți întorci privirea prin frază, istoria curge stroboscopic în încăperea emoției create peste căldurile nesațului nostru. Îmi văd bunicii și străbunicii împreună cu părinții și noi la gura sobei așteptând lacomi macaroanele albastre, trăind avatarul 12 Anca, în ciuda faptului că în România lui Ceaușescu erau doar două ore de televiziune pe seară, în Avatar suntem scăldați în emisiuni televizate 24 din 24. “Tata vrea să se îmbogăţească, a cumpărat un aparat de ﬁlmat, a ﬁlmat macaroanele şi, peste 100 de ani, va deveni milionar. Se apropie ﬁlmul italian şi mă duc şi eu să-l văd (ora 10.00 – 10.21 p.m.)”

Continue reading „Ben TODICĂ: Macaroanele din Avatarul lui George Anca sunt sigur albastre?” →

Ioan MICLĂU GEPIANUL: Ben TODICĂ – Un hermeneut născut precum Pasărea Phoenix

Ben Todică, un hermeneut născut precum pasărea Phoenix, însă din acea plămădeală românească în care s-a scufundat și din care a ieșit câștigător prin dragostea lui de autodidact spre ași dovedi întâi lui, apoi povestindu-ne și nouă, despre adevăruri din vremile când Limba noastră strămoșească devenea o matrice de turnare pentru multe alte limbi ale multor altor neamuri omenești.

Dar mai întâi, ca să nu mă iau cu graba, să amintesc și de ardeleanul Pavel Rătundeanu-Ferghete, pe care Ben îl scoate la lumina zilei, cum se scoteau acele broderii maramureșene sau moldovene , de româncele noastre bucuroase de venirea primăverii, pentru a fi sfințite de razele de soare cu ocazia sărbătorilor învierii naturii și Mântuitorului Iisus Hristos!

Căutând prin acea inimă din centrul izvorului graiului românesc, iată, și eu, amu, mintenaș, cum și după graiul lui Ion Creangă și Aron Pumnul dascălul lui Mihai Eminescu, căci tot din Ardeal se trag, precum mulți ardeleni tot din Moldova se trag, grăiesc bucuros lui Pavel Rătundeanu-Ferghete, să culeagă din folclorul românesc toate acele flori lingvistice cu care ne-am împodobit sufletele de mii de ani. Căci Ardealul poartă inima României, acolo în Munții Orăștiei la Sarmizegetusa. Cine dorește a ocupa Ardealul, dorește a ocupa întreaga Românie!

Așa îi ziceam și fratelui meu Ben, atunci când i-am descoperit talentul său excepțional: ”începe-te a scrie Benule, fiindcă tu deja porți multe cărți adunate în ființa ta”. Așadar, iată-ne, cu Ben grămadă peste noi, un adevărat student la universitatea lui Dumnezeu, cu ochii minții sale deznodând probleme și ecuații pe care se străduiau în înțelepciunea vremilor lor, strămoșii Limbii noastre Valahe-Daco-Gete spre a ni le da comoară de viață și de învățătură.

Dar și profesiunea sa de crainic al Limbii Române în Australia, face dovada talentului său atât de bine și unitar frământat în liantul unui viu patriotism.

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANUL: Ben TODICĂ – Un hermeneut născut precum Pasărea Phoenix” →

Dan ȘALAPA: „Mere pădureţe. Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică

Despre viaţă, moarte, ţară şi credinţă – acum, pentru totdeauna

Decodarea metaforei din titlul acestei cărţi neobişnuite prin textul şi stilul eclectic propus, „Mere pădureţe. Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” semnat în coautorat de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică, ar fi rezonabilă dacă i-am căuta sursa în simbolistica mărului. Ori, mărul, mai întăi şi-ntâi, trimite spre ispita edenică, la “mărul primordial”. Dar “mărul pădureţ”, oare, este analog acestuia? Mărul pădureţ este, după ştiinţa noastră, mărul netratat chimic, crescut după legile naturii neaoşe, având gustul pământului şi al elementelor sale, în combinaţia aceea secretă, care dă fructul. Mărul arhaic, aş zice pastişând vorbe ale lui Ben Todică din cealaltă carte a lor, CĂUTÂND DUPĂ MERE, scrisă, la fel, împreună sub forma dialogului, el, mărul arhaic este măsura adevăratei relaţii om-Natură, om-Dumnezeu, dar în afara ispitei unei cunoaşteri premeditate, ci a unei legături fireşti, rezultat al „funcţionării” naturii înseşi.

Eva este ispita, este nevoia lui Adam de a nu fi singur în de-a latul şi de-a lungul Creaţiei divine, nevoie translată în păcat, “păcatul cunoaşterii”, dar care denaturare s-a accentuat rapid, ego-ul izbucnind din omul adamic – scuzaţi pleonasmul, dar este comis şi asumat doar spre accentuarea personajului – pe parcursul construirii civilizaţiei justificată prin descoperiri şi invenţii, prin inovaţie şi imaginaţie. Creaţie versus Creativitate, iată motorul saltului civilizator, dar şi, simultan, frâna în faţa înţelegerii esenţei divine a Omului ca şi parte integrantă a Naturii, a lui Dumnezeu, practic. Teoretic, practic, fizic, metafizic etc.

Conform lui Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete, avem o nouă teorie, pe care o putem desprinde dintr-o altă carte a lor, “Căutând după mere. Un dialog amical”, şi pe care o putem numi Teoria Ben-Pavel. Aceasta am zice postulează faptul că Eva nu mai poate interfera între Dumnezeu şi Omul contemporan spre a-l ispiti pe acesta din urmă cu mere pădureţe, pentru că “mărul pădureţ” este un fruct anti-Eva, este antidotul la ispită, tentaţie, cunoaştere inutilă, egoism, trufie, aroganţă, mândrie şi autosuficienţă…

Mărul şi Pădurea, Omul şi Natura, iată cele patru coordonate pe care dialogul Ben Todică – Pavel Rătundeanu-Ferghete se desfăşoară. Prin urmare, “mărul primordial” se diferenţiază de “mărul pădureţ” exact prin faptul că primul are în el ispita, atracţia spre viitorul “păcat”, pe când cel… “pădureţ” al lui Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică este descărcat de această capcană, el este curat, neîntinat, el se oferă generos oricui, fără vreo selecţie a beneficiarului, ca să spunem aşa, înspre un scop final ocult.

Legendele lumii abundă de simboluri pornind de la măr în afara celui despre care mai amintirăm, cel cu Adam şi Eva cea ispititoare. Astfel, avem mărul furat din “grădina de la căpătul lumii”, de Eris, zeiţa discordiei, apoi, merele de aur din grădina Împăratului, păzite de Prâslea cel voinic, ar mai fi mărul lui Newton, care ne-a dat legea gravitaţiei, iar de curând, ne-a intrat în mental mărul “muşcat”, simbol al unei marii companii de I.T, nemaivorbind că azi, mărul este declarat “rege al fructelor”, şi este intens recomandat de nutriţionişti. Acestora şi câte altele ce mai sunt de-a lungul şi de-a latul legendelor şi poveştilor lumii de ieri şi de azi, li se adaugă “mărul pădureţ”, un concept lansat de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică. Mărul pădureţ, exponent al cunoaşterii reciproce, prin sondare în străfunduri de sine, fără a premedita un subiect anume şi nici a te feri de vreunul adus în discuţie. O discuţie, un dialog, o conversaţie ce are tumult şi moderaţie sub semnul şi încărcătura ideatică regenerată de cei doi scriitori, a acestui fruct dezavuat, uitat, marginalizat, are, alteori, curgeri sinuoase, lente, maiestuoase ori, în alte pagini, valuri curajoase, izbind malurile devenite parcă prea strâmte, spre o eliberare a tensiunii acumulate.

Dar, atenţie, sintagma nu este la singular ci la plural, mere pădureţe, ceea ce aduce în discuţie multitudinea, multiplul, vorba metafizicienilor. În titlul cărţii celor doi, trebuie să vedem dualitatea, nevoia de dialog interuman, fiecare dintre protagonişti fiind un măr pădureţ, adică un fruct ce singur s-a copt pe ram, o persoană devenită prin sine însuşi, alcătuindu-se după propria voinţă, valorificând liberul arbitru plenar. Şi încă un amănunt deloc nsemnificativ în economia cărţii: cei doi autori, s-au alcătuit independent unul de altul, fiecare în “pădurea” lui, grădina cunoaşterii personale ori aflată prin preajmă şi considerată folositoare şi îndestulătoare, dar, iată, cum, necum, s-au găsit ca având aceeaşi alcătuire, cel puţin parţială şoi şi-au reunit devenirile în acesată carte ca-ntr-o deltă providenţială. Şi-au identificat idei comune, subiecte de discuţie comune, şi-au inspirat unul altuia gânduri şi trăiri, ajungând şi la puncte comune, şi la controverse, rezolvabile, însă, tot pe calea argumentaţiei elegante şi suficiente. Merele pădureţe numite Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete s-au re-creat unul pe celălalt între paginile acestei cărţi suculente, plină de metaforă şi de credinţă, de trăire simplă şi de experienţe cu parfum de legendă, abundând de generozitate spirituală şi ridicând bariere în calea imposturii şi auto-suficienţei.

Avem în mărul pădureţ al lui Todică-Rătundeanu, efect al Teoriei Ben-Pavel, antivirusul la prăbuşirea omului sub tăvălugul civilizaţiei tehnologice, avem scutul în faţa asaltului lui ultra homo faber asupra lui homo ludens, aşadar a imaginaţiei şi creativităţii umane duse la extrem, la distrugere prin construcţie neorganizată, excesivă, asupra omului care caută soluţiile simple, adaptate naturii sale şi Naturii-mamă, din care face parte. Mărul pădureţ devine şi antidotul excesului, un fel de medie aristotelică între ultra-civilizaţia demolatoare şi Natura civilizatoare.

Dialogul Todică-Rătundeanu-Ferghete este amplu şi presărat cu atât de multe subiecte încât este greu să te opreşti, exemplificator, asupra unuia: cartea trebuie citită pe îndelete, după care, poţi să-şi aminteşti, în contexte apropiate celor citite, de ceea ce îţi trebuie, dacă ceva îţi trebuie, să identifici soluţia. Se poate întâmpla să nu ştii de unde ştii, iar soluţia să se releveze instantaneu. Acesta este efectul cel mai bun, de multe ori, ceea ce putem numi şi efectul de cultură generală, inspirat de învăţătura socratică, anume când ştii că ştii, dar nu mai ştii de unde ştii, important este că ştii, iar “ştiinţa” respectivă ţi-a fost de folos. Aşa şi mărul pădureţ benpavelian, el poate furniza inspiraţie şi orientare, poate fi un fel de panaceu universal, întregul eşafodaj al cărţii rezemându-se şi putând să se revendice dintr-un mix de cultură generală, una, cea a lui Pavel, apropiată spaţiului natal rural, mioritic, cum ar spune Blaga, cealaltă, urbană, rafinată şi decantată prin medii sociale diferite, de la cel românesc, natal, la cel tocmai de pe la antipozi, dintr-o Australie de sfârşit de secol XX, un spaţiu de cultură şi civilizaţie ce l-a adoptat pe Ben, şi căruia el i s-a adaptat. Şi, totuşi, cei doi, prin structura lor în care elementul neoaş românesc iese puternic la suprafaţa dialogului, dându-i conotaţie de universalitate în foarte mare parte, reuşesc un discurs intelectual stabil, atractiv, fără scremete intelectualiste, nici atacuri nici gratuite, nici justificate, la o adică, o carte a unui echilibru spiritual de mari maeştri ai dialogului între limite inexistente, doar presupuse, dar, culmea, niciodată… depăşite!

Mărul pădureţ devine, însă, şi simbolul singurătăţii intelectualului, al unei marginalizări sociale nemeritate. Pavel Rătundeanu-Ferghete se risipeşte pe sine către alţii, dar constată, de multe ori, că nu primeşte la fel, de cele mai multe ori receptând la schimb, refuzuri ori contre de-a dreptul. El nu se plânge de atare situaţie, o constată şi trage semnal de alarmă mărturisind că însigurarea cu anasâna este costisitoare nu doar pentru cel expus astfel ci şi pentru ceilalţi, care se alienează prin retragerile în propriile cochilii, în case şi apartamente, în opere scrise, nepublicate, dar auto-declarate valoroase, alteori risipind invidia, ura, duşmănia, crima intelectuală…

Ben Todică, celălalt măr pădureţ al cărţii vine pe un fel de contrasens, dar numai în scop de echilibrare a traseului, şi se expune ca fiinţă împăciuitoare, calmând zbuciumul confratelui de dialog, măcinat şi de pierderea soţiei, de a cărei memorie se îngrijeşte cu evlavie şi nestrămuată pioşenie. De altfel, chipul şi spiritul acesteia, Vica, pre numele de alint, Ludovica, după actul de naştere, revine mereu ca un arhetip al atitudinii lui Pavel Rătundeanu-Ferghete; ei îi închină amintirile cele mai dragi, versuri şi rugăciuni, la ea raportează fapte şi gânduri, cum că dacă i-ar fi plac sau ar deranja-o; este o atenţie care-l menţine într-o stare de veghe fecundă, îi dă apă la moara existenţei şi la cea a scriiturii, la care Ben Todică îi îndeamnă folosindu-se şi de formulări precum aceasta, într-un context în care vorbeau despre învăţătură şi ştimularea ei mai… neortodoxă, în spaţiul românesc: “Sunt de acord cu tine că sunt român şi de acolo vin şi eu. Scrie că scrii foarte exotic, sexi şi dulce ca din pământ Dumnezeiesc.”

Oamenii aceştia doi ştiu să converseze, ştiu să se provoace reciproc şi ştiu – mare artă – să se şi asculte, rând pe rând, arta dialogului, sau arta conversaţiei, de care se bucură cei doi, mai întâi, apoi ceilalţi, care îi ascultă conversând este la mare preţ exersată şi modelată.

Dialogul se converteşte de multe ori într-un elogiu nedisimulat adus ţăranului român, elogiu întemeinicit şi cu vorba neaoşă şi cu fapta atât de proprie şi nedesminţită a acestuia: “Stroşeli, stroşeală-l apucă stroşeala şi porcii în care Iisus o băgat dracii din oameni şi o sărit în mare, o avut stroşeală, aşa-i când te stroşeşte şi chiar şi ţăranul în vorbirea lui e pudic, vezi grozavele frânturi de limbă, că ţăranul şi neşcolat, neinstruit, nu-i vulgar, nu-i nepopular, nu-i buruienos, zdrenţos la gură nici când îi mai scapă şi lui câte o vorbă ruşinoasă, că-i mai scapă câte o vorbă bolovănoasă, cum zice Zaharia Stancu şi totuşi iubirea aiasta rămâne un dulce, un frumos, că vorba dulce mult aduce, că nu-i un nespălat, un par lung şi minte proastă şi nu-i înalt şi rar, îi un drăguţ omul din popor”, spune Pavel cel Ţăran despre neamul său din care se trage, şi de care-i tare mândru.

Instinctul său nativ, de om al ţărânei, nu se dezminte nici într-un fel nici la o evaluare a democraţiei, el rămâne la fel de proaspăt şi de adevărat în contextul atât de agitat al actualităţii: “Tehnocraţii în lăcomia şi lipsa de educaţie a lor generală, creştină ne-au băgat în rahat şi acum nu ştiu cum să mai salveze balanţa lumii. Democraţia nu a fost niciodată adevărată, nici măcar în Grecia antică, la grecii care au inventat-o. Au introdus-o cu forţa ca să fure în linişte şi legal tehnocraţii de atunci ca şi cei de azi. Eu am menţionat aceste lucruri în modul meu naiv, instinctual, încă, din primele şase luni trăite în occident…; acum înţeleg mai bine că toţi ştiu asta, însă se fac că nu văd şi prefacerea aceasta de prostituaţi cu toţii, politicienii din ultima generaţie ne vor duce la o explozie de nemulţumire a întregului occident.”

Această neteamă a lui Pavel Rătundeanu-Ferghete nu vine din vreo bravadă de operetă, ori dintr-o temeritate susceptibilă de inconştienţă extremă, ea vine din simplitatea omului care s-a convins că viaţa este singulară, că este superbă, şi că ea este un dar divin, iar legătura cu Dumnezeu o face inexpugnabilă. Pavel Rătundeanu-Ferghete trăieşte ca un martir în propria sa viaţă, nu-i este teamă să se sacrifice sufleteşte pentru semenii săi, sare repede în ajutorul celorlalţi, se mânie şi-i gata de ripostă, blândă ripostă, verbală, atitudinală, cu deosebire la violentarea limbii române, a neamului din care se trage ori a marilor sale spirite, poeţi, muzicieni, preoţi etc. Credinţa ortodoxă, Iisus şi Dumnezeu, icoana bizantină sunt nu doar sacrosancte pentru acest fiu de ţărani ardeleni ci sunt şi carne, şi sânge şi gând existenţial, ele alcătuiesc o matrice a verticalităţii sale, sunt un fel de coloană a infinitului personală, care-l leagă atât de pământul natal cât şi de cerul de deasupra satului în care trăieşte: <<Mulţi sunt scriitorii români, deci nu sunt puţini scriitorii care cum laude să nu fi lăudat satul românesc, aici şi orăşeanul dezinteresat găsind ospitalitatea, omenia omenescă, acel: -”Bine ai venit!” Această urare o văd şi la intrarea-n arie, în Sâmpetru-Almaşului, o văd la locul numit Râtul lui Călcâi, un şes de care dădeai după ce venind de la Hida-Almaşului, după ce treceai de Podu Hopoii, nu departe de Valea Almaşului, în susu văii Sâmpetrului, înaintând prin depresiunea cu numele văii, a Sâmpetrului, spre sat. Mai nou, primăriile pun astfel de urare de cum dădeai din toate direcţiile în hotarul fiecărui sat, fiind invitaţie turistică, inima deschisă, omenoasă a celor ce trăiesc în părţile noastre omeneşti-româneşti şi nu era ceva formal, ci de anume o realitate dintotdeauna: “Bine aţi venit!” Ca atare ceea ce suntem noi înşine e iubire, drept la înviere>>

Spaţii largi din carte sunt reflecţia amintirii soţiei sale Vica, spuneam, de curând plecată la cele veşnice. Amintirea răscolitoare nu este prilej ieftin de jelanie – la care, Pavel Rătundeanu- Ferghete are tot dreptul, în definitiv – nu, el sublimează de-a lungul paginilor cărţii pierderea soţiei într-un filtru de decantare al emoţiilor care ne face şi pe noi, cititorii, părtaşi şi la durerea sa, dar şi la raportarea fiecăruia dintre noi la puterea dragostei, la perspectiva mântuirii prin credinţă, şi, de aici, la perspectiva unui transcendental ce devine familiar, prietenos: “A murit Vica, trebuie să admitem, că-i o normalitate, venim pe lume, ca să murim. Nu ne naştem deodată şi nu deodată murim, încearcă şi medicul neurolog Rusu Vasile-Marius să mă lămurească de firescul lucrurilor. Medicul, prieten de peste 32 ani, mă vede deprimat, într-un fel extenuat, decepţionat şi pe nicăieri şi căuta, ca pe un pacient să mă consoleze readucându-mă pe linia de plutire în Arca Salvatorului insuflându-mi curaj, optimism şi poftă de viaţă, cum tu o făceai de la bun început, Ben, ţie spunându-ţi tot cu încredere şi sinceritate, confesându-mă, ca unui preot. Trebuie să înveţi cum să performezi, învăţând psihic cum să colorezi viaţa cu performanţă, deşi nimic nu-i mură-n gură, că timpul mai permite să studiezi pentru a fi cu exigenţă şi excelenţă pe coordonatele unei Românii profunde şi mari. Pentru viaţă, noi românii ne pregătim ca la carte.”

Continue reading „Dan ȘALAPA: „Mere pădureţe. Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” →

Dan ȘALAPA: “Căutând după mere. Un dialog amical” de Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete

Căutând după fericire

CĂUTÂND DUPĂ MERE, subintitulată “Un dialog amical”, cartea lui Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete este invitaţia la întoarcerea la izvoarele Facerii, la armonizarea cu scânteia Bing bang-ului, cu ceea ce poate fi mai exponenţial şi mai înălţător din ceea ce este, materie sau spirit.
O dorinţă, o vrere, un proiect magistral al celor doi în faţa unei realităţi inexorabile, însă: mintea noastră nu poate cuprinde decât la nivelul a ceea ce vedem, auzim, pipăim, gustăm, dar şi ceea ce iubim, gândim, scriem, pictăm, cântăm… Trupul nostru este trecător, slab, incapabil să facă faţă unui efort atât de îndelungat, solicitant de energie vitală… Poate revelaţia să ne mai rezerve ceva, dar câţi dintre noi sunt sortiţi unei astfel de experienţe? Şi-apoi, câţi dintre cei care au/primesc astfel de haruri sunt… crezuţi, urmaţi, de noi, ceilalţi, iar adevărurile şi mesajele exprimate de ei, sunt puse în practică, adoptate ca modus vivendi îndeobşte…?

Mărul este “planta pierdută”, înţelegem analogic din spusele lui Ben Todică, în carte, mărul căpătând, astfel, conotaţia fructului ce caută să re-înlocuiască “plantele răufăcătoare”, ce au dus şi duc la degringolada omului contemporan – orgoliul, desfrâul, avariţia sau, mai simplu, cum o generalizează acelaşi autor, materialismul. Ori, Pavel Rătundeanu-Ferghete, argumentează la un moment dat Ben Todică, este acel ferment care, prin viaţa sa simplă, în mijlocul unei naturii mai departe de pervertirea civilizaţiei urbane, el locuind undeva, într-un sat din Ardeal, el şi-a păstrat acel arhaism funciar, îşi reclamă identitatea din rădăcini ancestrale, vorbeşte şi gândeşte în termeni atât de neobişnuiţi limbajelor actuale, academic sau jurnalistic, diurn sau ştiinţific etc. încât nu poţi nici să-l respingi, nici să-l adopţi imediat, pentru oricare dintre variante având nevoie de timp de acomodare, să zicem, de obişnuire cu stilul acesta multi-arborescent, domol, dar nicidecum slab, tumultuos, alteori, dar deloc dărâmător. Este un stil nici moralist, nici doct, nu este nici laic, nici religios, are accente de slavă atât a “lumii reale”, contingente, dar se simte în el şi atingerea metafizicului tandru şi neexpus cu ostentaţie sau cu dorinţa de a fi remarcat.

Pavel Rătundeanu-Ferghete iubeşte nu pentru a fi iubit, el iubeşte pentru a se apropia şi mai mult de Iubire, iar cu cât se apropie de ea, cu atât îi este teamă că ea fuge de el. Ardeleanul nostru intră în ceea ce putem numi sindromul orizontului, acea linie din depărtare, ca un miraj, ca o dulce chemare, căreia vrei să-i atingi lumina, să-i împlineşti chemarea, dar cu cât te apropii de el, cu atât el se mută pe culmea dealului următor, ori pe creasta muntelui, ori pe valurile din depărtare, ori pe linia fierbinte a dunelor din aproapele-departele ce se prefigurează în faţă…

Ben Todică a simţit nu doar nevoia lui Pavel Rătundeanu-Ferghete de a se confesa spre a se elibera de sindromul acesta, sindrom benefic, dacă ni se permite oximoronul, anume acela al unei iubiri de aproapele său, contemporan sau ascendent, bogat sau sărac, umil sau infatuat, şi-l aţâţă spre dialog, îl provoacă spre direcţiile unde se simte bine confratele de dialog, dar mai ales îl stârneşte să vorbească despre el şi lumea lui arhaică, conservată în faţa asaltului contemporan pervertitor. Şi-l mai solicită spre satifacţia acestuia, să vorbească despre genialitate şi spirit, despre românism şi fundamente identitare ale spaţiului strămoşesc ardelenesc şi românesc. Iar Pavel Rătundeanu-Ferghete o face fără infatuare şi fără premeditarea intelectualului căzut rob metaforelor sforăitoare, de salon literar, de cenaclu săptămânal aspirând la glorii literare instantanee. Şi, cu toate acestea, vorbele lui, ale acestui Pavel, al cărui nume poate deveni substantiv comun desemnând sinceritatea creatorului arhaic şi necesitatea racordării fiecăruia dintre noi la izvoarele naturii ca izbucuri ale naturaleţii neprefăcute, nealchimizate, chimizate sau adititivate, regeneratoare, totodată, la rândul ei, acest Pavel, spuneam, vorbeşte despre Eminescu, despre Creangă, despre alţi mari gânditori şi creatori de operă cu certă tentă de nemurire, în termeni de sfinţi, de fondatori/creatori de limbă, sens şi matrice românească, în primul rând, şi universală, acolo unde este cazul. La fel, el vorbeşte despre satul românesc, despre acea lume pierdută, parţial, dar care ar mai putea fi salvată. Cum? Se pare că soluţiile ne cam lipsesc, dar dialogul Ben-Pavel ne poate inspira, însă ne paşte, oarecum, utopia. Satul românesc contemporan reclădit, reinventat, repus în rosturile sale pare deja o cetate-stat platoniciană, „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii”, ca să ilustrăm cu primele două versuri din “Venere şi madonă”, poem eminescian.

“Şi eu sunt Pavel!”, am putea striga, totuşi, calchiind un slogan ce făcea trimitere la solidaritate în faţa terorii ca practică a societăţii contemporane devenită opresivă şi violentă, îndepărtată cu sau fără voie de la standardele acelei naturi umane iniţiale, acum pierdute, din păcate… Strigăm pentru că ideea lui Pavel este ademenitoare, chiar dacă posibilă doar într-o dimensiune supra-omenească, după datele cu care putem lucra, azi, şi fizic şi mental…

Nu este, însă, dialogul dintre cei doi protagonişti, dialogul unei nostalgii iremediabile, de esenţă romantică, după un spaţiu-timp pierdut, nici cel a unei plângeri pe “ruinurile” nici ale acelei, nici ale vreunei alte Târgovişte, ca în cazul lui Vasile Cârlova, nici ale lui Grigore Alexandrescu, în “Adio. La Târgovişte”, şi nici inspirată după “O noapte pe ruinele Târgoviştei” de Ion Heliade Rădulescu, este cartea unei retrospective asupra unei societăţi şi a evoluţiei/involuţiei acesteia, paralel cu evoluţia/involuţia fiecăruia dintre partenerii de dialog; cartea se constituie, persuasiv şi energic, într-o încercare de diagnoză a societăţii româneşti contemporane prin prisma şi a unei paralele cu direcţiile trasate în cultura noastră de mari spirite tutelare, laice, artistice, ştiinţifice ori religioase. Protagoniştii dialogului îşi asumă rolul de analişti şi, deopotrivă, vizionari, dar nu caută să impună rezultatele la care ajung ci doar să le împărtăşească, fie bilateral, ei între ei, la început, fie, prin publicarea lor, apoi, supunându-le judecăţii noastre, ale cititorilor. Cu siguranţă, însă, efectul lecturii este unul de retrezire, de invitare la o autoanaliză personală şi de raportare a ei la evidenţele realităţii contemporane. Este un refresh pe care, dacă ne inspirăm din sinceritatea ce transcede din textul cărţii, avem datoria să ni-l însuşim şi să-i urmăm direcţia regeneratoare spirituală.

“Tu ai priceput natura şi trăirea în ea ca şi conştiinţă, la fel ca şi Eminescu. Natura e un organism viu. Decizia civilizaţiei de azi de a considera natura din jur ca moartă, le-a permis să o exploateze la maximum, fără a-i recunoaşte destinul ca parte din noi. Eşti însurat cu natura, cu pământul şi animalele. Trăieşti alături de ele. Le simţi. Le înţelegi”, îi spune Ben lui Pavel, la un moment dat, cu admiraţie, dar şi cu o undă de nostalgie, poate de invidie confrăţească, de înţeles, altfel, în această relaţie iţită din nevoia unei comunicări internaute, cei doi neîntâlnindu-se practic, faţă în faţă deloc, pe parcusrul elaborării acestei cărţi. Cartea este un dialog sui generis, o formă modernă (sic!) de scriere a unei opere în coautorat. De altfel, acest gen de dialog, care se adaugă celor clasice, de la grecii antici la interviu şi focus grup, de la dialogul faţă în faţă la cel radiofonic sau cel televizat, apoi de la conversaţia simplă la marea conversaţie, aceea între mari autori, mari cărţi ori mari idei.

Ben şi Pavel adaptează câte ceva din toate astea, pe cale internaută, scurtând distanţa geografică prin computere şi gadget-uri, şi pe cea de compatibilitate ideatică prin sinceritate şi argumentaţie baleind suav între arhaic şi academic, între admiraţie şi principialitate. Rezultatul este o carte densă, ca o miere polifloră, aşa cum sunt şi merele pădureţe, până la urmă, ale căror forme, gust, arome sunt diferite foarte mult de cele ale brand-urilor de mall şi super-market, ca să nu mai vorbim de răspândirea lor pe piaţă, ele fiind rare, ici, colo, pe la margine ori în desimea pădurii, şi contrazicând total regulile economiei de piaţă oferindu-se… gratis, pe ramurile merilor pădureţi nefiind niciun preţ atârnat, niciun discount afişat ori vreun slogan publicitar ademenitor.

Cartea lui Ben şi Pavel este un fruct dulce-amar, greu inscriptibil unui gen literar – este, oricum, unul aflat la început de drum în scriitura contemporană – dar care se poate degusta pe îndelete cu răbdare şi deschidere. Avem în el şi ştiinţă, şi religie, şi sat şi oraş, şi poezie şi descrieri, şi mărire şi decădere, şi înger şi demon, şi flori şi mărăcini, un amalgam nepremeditat, dar reieşit din adaosurile fiecăruia cu o fineţe de ceasornicar elveţian sau de scrib de la curtea faraonului… Este, desigur, urmare firească a două spirite nu neaparat gemene, ba chiar contradictorii ca formaţie intelectuală şi profesională, dar care s-au omogenizat spre găsirea albiei comune a unui dialog-fluviu, modest supraintitulat de autori “un dialog amical”. Gândind, însă, la alte asemenea dialoguri “amicale”, cum fost-au cele dintre Eminescu şi Creangă, în “bojdeuca din Ţicău”, ori între Slavici şi Caragiale, la “Capşa”, în Bucureşti, între Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, ca să dăm doar aceste sumare trei exemple, înţelegem “amiciţia” dincolo de vreun sens superfluu, peiorativ, de şuetă la o bere şi-un mic. Este, aşadar, conversaţia profundă, mascată de o conjunctură cotidiană, o dedublare a omului responsabil în faţa partenerului de dialog spre o supunere reciprocă vizavi de exerciţiul strălucitor al minţii şi al sufletului, un fel de mărturie contra mărturie, împreună partenerii de dialog depunând dublă-mărturie despre ce este mai bun şi mai frumos în Om, iar asta, spre desăvârşirea unei căi de acces la dimensiunea, calitatea umană următoare.

Acest fel de a scrie, ajutat de tehnologia I.T, o corespondenţă instantanee, se extrage – o, tempora! – din corespondenţa epistolară cu vechi state în cultura universală, în care intermediarul între protagonişti era plicul şi foaia de hărtie scrisă de mână, cu tocul şi peniţa, călimara şi sigiliul, apoi poştalionul, diligenţa, poştaşul, după care arhivarea şi publicarea fie de către autori fie de către moştenitorii coirespondenţei ori de către vreun cercetător, editor interesat etc. Anul trceut, la Editura Singur s-a publicat sub semnătura lui Ştefan-Doru Dăncuş şi Dorinei Şişu un volum asemănător, o corespondenţă între cei doi, intitulat “Jurnalul pacientului englez & confidenta irlandeză”. Este cartea unui dialog privind desprinderea de spaţiul natal, înstrăinarea, cum i se mai spune, amândoi autorii fiind personajele unor exiluri autoimpuse, Ştefan-Doru Dăncuş, în Anglia, iar Dorina Şişu, cu ceva mai mult timp înaintea primului, în Irlanda.

Rezultatul, o carte ce se citeşte cu mare interes, viaţa văzută ca străini într-o lume nouă, “străină” lor, şi cu care încearcă să empatizeze. Desigur, motivaţia dialogului acesta diferă de cea a lui Ben şi Pavel, dar “reţeta” scrierii amândurora este asemănătoare. Iar exemplele, desigur, se mai pot da. Genul, aşadar, proliferează, literatura îmbogăţindu-se la subgenul epistolar cu astfel de produse incitante, abordând viaţa şi sensul umanului prin mijloace de expresie novative, de bun augur, cel puţin în cele două cazuri aici amintite de noi.
Fericirea după care umblă, aparent hai-hui, Pavel Rătundeanu-Ferghete, secondat de Ben Todică, ca un ressoineur, un alter-ego al acestuia, stârnindu-l şi îmboldindu-l cu idei desprinse din ideile lui, ori cu altele, ale altor gânditori, ori ale sale, presărate la momentul cel mai potrivit spre a deschide punţi spre o altă zonă a dialogului, Ben Todică alimentează cu ştiinţă şi iubire nevoia lui Pavel Rătundeanu-Ferghete de a-şi afla fericirea pe care, tot timpul, are senzaţia că o tot scapă din mână şi din suflet… De fapt, amândoi, îşi găsesc fericirea dialogând, spunându-şi gândurile, sentimentele, percepţiile, ideile şi… nefericirile. Iar alături de ei, şi noi, dând pagină după pagină acest tom suculent ca o cale spre fericirea care, nu-i aşa, înseamnă exact acest mod de a o căuta!

Ca spirite ce înţeleg “cercul strâmt” în care “viaţa se petrece”, cei doi autori converg spre un rezultat pe care Ben Todică îl punctează devastator de simplu ca ecuaţie a existenţei, sub care şi cartea, şi dialogul lor se înscriu: “Pentru noi, ca scriitori, ca iubitori ai slovei şi versului e mai uşor să înţelegem că lumea în care trăim, e o lume de natură sintactică.
Că tot universul nostru e format din cuvinte (protoni, neuroni, stele, flori, fete, iubire, fericire, lumină, întuneric etc.) şi cu toate cuvintele, noi construim fraze ca să-l înţelegem, să dăm sens vieţii, dar în acelaşi timp, prin ideile noastre să invadăm spaţiul, natura, fără a-i cere consimţământul, deci, fără nicio consideraţie.
Noi suntem cu uşurinţă posedaţi de plăceri, iubim şi urâm cu intensitate, suntem în aceeaşi măsură romantici şi violenţi, şi atunci, te întrebi: Oare de ce? Ce ne lipseşte? Ce căutăm?”
Nu-i relativismul acesta (şi) sursa acelui benefic “sindrom al orizontului”, de care vorbeam ceva mai înainte?

———————

Dan ŞALAPA

19 februarie 2019