Azi noapte eram în burta unui dinozaur de oțel turnat. Imaginați-vă un bloc de o sută de metri lungime și vreo 20 lățime, poate un submarin atomic din care se demontaseră toate părțile mișcătoare, butoane, cabluri, furtunuri pneumatice și hidraulice de control, calculatoare, capace și alte componente care completează un schelet și îl aduce la forma unei nave sau robot extraterestru. Pluteam prin el deși era doar aer, gravitația pământului de afară lipsea în acest interior și înotam cumva atras de vocea unui card inamic imbecil care venea de undeva din față. Orificiile mari dintre încăperi erau de diferite forme și mărimi în funcție de axele și roțile dințate ale cutiilor de viteză și transmisii care compuneau acest dinozaur „fioros cândva” care mă lăsa acum goale să înaintez. Priveam înainte și vedeam undeva la distanță, printre zeci de ferestre de diferite geometrii un afară înverzit și începea parcă să mi se facă teamă ca nu cumva acest spațiu să se îngusteze și să mă ștranguleze sau ciar să mă blocheze în el. În vis nu exista gravitație. De ce naiba trebuie să-l traversez de-a lungul când lateral se vede natura mai aproape și atunci dintr-o dată fobia mă obligă să virez la stânga și ies afară din pântecul de oțel.

Sunt în interiorul unei curți de pământ din spatele unei case mari, care avea câteva etaje. Mai multe bănci și mese de lemn lungi pe care sunt înșirate tot felul de scule și mănunchiuri de sârme de diferite tipuri și mărimi, toate lăsând o imagine de ansamblu a unui atelier cu mai multe cuiburi individuale. Mi se pare că e un loc de muncă la negru care folosește ilegal mâna de lucru în reciclarea componentelor din farfuriile zburătoare naufragiate și abandonate pe pământ. Parcă se aude o alarmă. Sigur că eu o produc, îmi zic și mă uit să caut o ieșire ca să fug, să evadez din această negură, adevărată vrajă. Lumea credea cândva în alte lumi și înainte de descoperirea matematicii; atunci le numea halucinații sau vedenii, azi sunt teorii ale coardelor. Gardul de sârmă ghimpată înconjoară din toate părțile locul, iar de afară se aud lătrături de câini. Sper să nu fiu în Auschwitz pentru că nemții lucrau la călătorii în alte lumi. Cum de am ajuns aici că parcă fugisem de comunism pentru libertate și democrație în Australia. E ușor să te bucuri doar de grăunțele oferite, însă civilizația promitea omului culmi mai înalte. Ieri era toată în flăcări, iar azi este numai cărbune. Noroc că natura regenerează.

Mătur cu privirea gardul în jur și deodată parcă zăresc o ruptură pe unde cineva evadase înainte. Alerg și eu ușurat și când ajung la crăpătura de dedesupt de gard apare o pereche SS din stânga cu un câine german shepherd în afară curții venind către ea, și ei DOI ACTIVIȘTI parcă cu aceeași intenție, însă de a intra înăuntru. Gata, m-au văzut! Sunt terminat, îmi zic. Ce pot face acum? Dacă încerc să mă ascund, se prind. Mai bine, precum pisica mă fac că sunt doar în trecere nevinovată. Sigur,  or să mă someze, or să-mi zică ceva și or să mă aresteze. Asta e. „Fruntea sus, pui de rus!” îmi spunea tata dimineața când ne trezea să mergem la școală. Acum el e în altă lume, pe o altă coardă virtuală își continuă călătoria. Aștia doi nu arată a paznici de noapte, mai mult a vedete. „Oricât vei încerca să scapi spre libertate ea nu exista.” Trec pe lângă mine împreună cu shepherdu discutând de parcă aș fi invizibil.

     „Libertatea e un concept folosit pentru a ține specia în mișcare.” Bravo, norocosule! și mă opresc la stația de pompe, la nea Josef. Bă băiete nu îmi mai merge televizorul. E nou nouț, acum l-am luat, „Miraj 2”, 1970. Chiar și așa, cu doar 5 ore de alb negru pe zi am numai purici negri pe ecran și tot felul de umbre. Îi desfac blocul de canale și îi împing bobinele în toate direcțiile ca să-l scap de fantomele de pe ecran și de fâsâiala puricoasă. Acum sunt trei culori negre cu o gaură în mijoc și urlete spațiale, fantomele urlăăă… „Ce doamne feri, ar dori să-mi spună?” mă întreb în gând. Îndoi bobinele și sar pe altă frecvență, se aud împușcături. Schimb canalul. A apărut imaginea: Continue reading „Ben TODICĂ: Sărind coarda vieții” →

Andra, o piesă din lumea șahului tradițiilor românești susținea la Digi 24 fm într-un interviu omenesc cu Cătălin Striblea spunea (după un concert în duet cu Enrique Iglesias) că se regăsește în stilul „Latino” și că a trăit într-o altă lume în el. Lucru care m-a dus cu gandul la „Teoria câmpurilor cu coarde” (String field teory) a lui Michio Kaku, care matematic propune că trăim într-un infinit de lumi paralele în același timp, executând destine diferite. Într-un interviu, Kaku susține că universul este o simfonie de chimii și că o chimie este o mulțime de armonii în care o armonie se scaldă în vibrația subparticolelor dintr-un atom. Adică, strivind protonii dintr-un atom observăm electronii, nutrinii și quaki care vibrează în armonie creând universul. Acest fenomen, Albert Einstein l-a numit „Mintea lui Dumnezeu” cea care crează această muzică simfonică, rezonând prin tot universul.

Muzica, continuă Kaku este cea mai complexă și sofisticată forță  cu o diversitate bogată de atomi, protoni, neutroni, quarks și neutrinos creând muzica, iar melodia universului o compară cu Fizica. Calculatoarele Quantum ale viitorului vor opera cu informații din multiuniverse. Electronii pot fi în mai multe locuri deodată, adică într-un infinit de lumi paralele. Noi nu putem exist în toate aceste lumi, însă într-un imens număr existăm. În unele universuri nu s-a născut soarele, iar în altele s-a stins, însă într-un număr mare locuim, dar trăim vieți și experiențe diferite. În unele avem mai multe păcate, în altele mai puține, în unele mai mult talent, în altele deloc. Fenomenul care conectează toate aceste lumi între ele, Kaku l-a numit (Entaglment) încâlcire. Deci, calculatoare există în mai multe universuri. Atunci, oamenii de știință au concluzionat, bazați pe fenomenul electronului prezent în același timp peste tot, că el poate transporta informații dintr-o lume în alta, prin domeniul digital.

Acum văd mai bine că am fost reduși să fim stimulați doar de bani, pierzând astfel celelalte puteri spirituale și senzori fizici.

Mutilarea firescului, naturalului pentru a obține „omul nou”, robotizatul lipsit de senzații și emoții prin antrenare și educare continuă de gândire pozitivă în direcția mulțumirii de sine și împăcarea cu sine pentru neputința de a reuși. Această adevărată industrie a credinței în sine, în puterile noastre numai pentru găsirea succesului și fericirii are o investiție anuală de patru miliarde de dolari, industria modelarii omului viitorului. Ți se oferă continuu libertăți personale, libertatea conștiinței și eliberarea ei de obligații și vinovății. Asta îmi aduce aminte că în Egiptul antic când preotul Amin i-a executat pe Nefertiti și fratele ei, Faraonii de atunci și au modificat religia dând legi păcătoșilor, prin care aceștia își puteau răscumpara greșelile/crimele cu bani, nemaifiind obligați să și le care cu ei după moarte. Deci, azi prin aceste legi/filozofii ți se dezvoltă simțul nevinovăției sau devenirea imună la greșală sau crimă, deci se aplică amorțirea, autovindecarea. ĂLA DIN FAȚA MEA NU E SUFLET, E INAMIC/ȚINTĂ – TRAGE!

Neluând în considerare sau nebăgând în seamă pierderile libertăților economice și politice, antrenarea pe ascuns a societății în direcția înrobirii de bunăvoie și acceptarea împăcat și cu blândețe a sclaviei. Aceste legi sunt orchestrate/ confecționate/ proiectate să ne condiționeze fără milă ca să dăm vina pe noi înșine pentru neputința noastră de a reuși sau nu, de a nu fi capabili să ne adaptăm sau să ținem pasul cu filozofia corporației sau a sistemului care ne exploatează.

Cel mai efectiv motor de control al maselor de azi, dezvoltat de guverne este Auto-Satisfacția personală, adică nu trebuie să-l mai calmezi pe nemulțumit că se calmează singur, găsind în pușculița lui personală din creier ( noua religie) formule noi de împăcare. Chiar eu, acum mă împac singur la gândul că voi muri curând de bătrânețe și că nu se merită să mai lupt pentru drepturile care mi se iau unul câte unul pentru că nu mai sunt bani în pușculița pensionarului ( adică tineretul nu mai vrea să muncească și dacă nimeni nu mai plătește taxe nu mai sunt bani în visterie. Unde și când naiba s-a stricat Jucăria? Dau drumul la drepturi și mă consolez la gândul că nu voi mai fi obligat să trec prin suferința/asuprirea care acoperă viitorul.

Budismul controlează cele mai mari  ținuturi cu suflete sărace care trăiesc mulțumite cu puținul pe care îl primesc de la viață. Ei trăiesc în pace cu această viziune/ideologie morală și etică de sute sau chiar mii de ani. Ei sunt ca niște copaci tineri tăiați la un moment dat din viață și lăsați așa să existe până mor. Ei nu mai doresc alte experiențe. Ei intră într-o buclă, în care se învârtesc până mor și ce e mai dureros este că și civilizația pământului intră într-o astfel de repetiție. Această filozofie a fost culeasă și exploatată, adaptată de corporații pentru a controla angajații și apoi de guverne pentru controlul întregii lumi.

La origine suntem destinați să aflăm cine suntem ca să ajungem acasă, nu prin moarte ci prin ADEVĂR.

Calculatorul a facilitat noua ideologie folosită de capitalism pentru exploatarea eficientă a omului, domesticindu-l și transformându-l din suflet liber în robot. Totul are loc, se desfășoară la noi în cap, noi nu mai trăim în univers. Suntem convinși de aceste noi filozofii „desenate” ale economico-materialismului că nu suntem altceva decât materie de consum, niște oi incapabile, slabe și proaste. Că e vina noastră că suntem așa și că dacă mai dorim să existăm, atunci trebuie să învățăm să ne împăcăm singuri cu gândul că ni se da ceva de făcut în acest mod. Altfel (ne-au antrenat și orgoliul) ne facem de râs și o să murim de foame naturală. Taci și înghite gălușca!

Continue reading „Ben TODICĂ: Jucăria 2” →

Azi noapte a venit bascula Steagul Roșu, am văzut-o în umbra strălucirii celor două faruri mari și aprinse ca doi sori. Era pe la blocul 12, venea în jos după mine să mă ia. Îi știu pentru că au mai fost odată, mai demult. Am fugit repede în prima scară a blocului A și m-am ascuns în baia garsonerei lui nea Arjoca. Aici am fost ascuns și data trecută și nu m-au văzut. El este ca o umbră imaterială, nu poate deschide uși, însă dacă simte că sunt înăuntru se face un fum și se strecoară pe sub ușă. Zgâlțâie ușa de la intrare și îmi strigă numele. Nu trebuie să mă mișc. Mă retrag încet către veceu și din mișcarea pașilor, ziarul care ținea loc de covor se mișcă și mă dă de gol. Mă prefac că fac pipi. Privesc în jos, Ouțele îmi ating cimentul. Doamne, rău am ajuns. Oare mi-or fi căzut mațele înăuntru? Legăn traista disperat și răsuflu ușurat. Nu sunt înăuntru, iar asta înseamnă că pot merge la medic să scurteze straița și voi continua să exist.

-„Aici ești?” îmi zice și observ cum peretele din caramidă devine transparent; îi văd umbra neagră, îl văd pe tata lui Pădureanu care a murit în Mină în 1961. El era din Dalboset, Caransebeș de unde sunt cei mai buni saxofoniști; erau ciocolatii, poate țigani, așa cred. Am fost coleg de clasă cu fiul său. Îmi râde cu ochii mari de broscoi și o gură de cal buzat.

-„Gata, te-am prins!”

-„Bine, tu ai câștigat. Dă-mi câteva minute și voi ieși să te urmez. Asteaptă-mă în stradă!”

-„Nu! Te voi aștepta în ușă”, îmi răspunde cu un fel de neîncredere ca și cum ar ști că un neprevăzut ar putea să mă salveze, ceea ce e posibil și m-am trezit.

Deci sunt salvat a doua oară de la moarte. Mă simt foarte obosit. Poate că ar fi bine să mă duc în piață să cumpăr o pâine proaspătă. E ora șapte dimineața și nu va fi aglumerat. Deschid tableta să urmăresc știrile. În România tocmai cineva îi dă în cap cu o cârja lui Gelu Voican Voiculescu. Ăsta desena cu creta simbolul astrologic pe coșciugul lui Continue reading „Ben TODICĂ: Strigoiul, vis și realitate” →

Toată viața mi-am văzut-o filmic, chiar și atunci când visez.

E o caldură și liniște nebună în Ciudanovița în fața garajului. Nu e țipenie de om prin prejur și doresc nespus să merg la alimentara de sus, de lângă puțul din apropierea turnului de răciere al compresoarelor miniere. Am de ridicat o cutie cu ceva important și nu trece nici o mașină ca să merg cu o ocazie. Unde or fi plecat toți? Mă întreb. Deodată se aude un motor de motoretă și mă bucur. Iată-l, vine de la cinematograf în jos, îi fac semn și se oprește. Îi explic depre ce-i vorba și îmi răspunde că nu are cum și se întoarce împrejur. Depărtându-se realizez că e doar o trotinetă și mi se face rușine că am putut să-i fac o astfel de propunere acestui copil care se joacă. E din nou liniște. Mă uit prin curtea Garajului doar dau de careva. Un nou sunet de motor. De astă dată mai matur, mai serios ca de basculă. Mă întorc spre direcția de unde venea și ce văd? Se oprește frânând brusc în fața mea un om bătrân călare pe două buturugi de lemn, una mare pe care stătea el conducând un volan improvizat. Buturugile conectate aveau trei roți din lemn de cărucior de copii mici. L-am rugat să mă ducă sus la alimentară, că e urgent. Cum să te duc, unde să te pun? Mă întreabă moșul. Îi zic că stau și eu pe buturuga mică. E imposibil, îmi spune și m-am trezit.

Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul exploatatorului invizibil. Azi s-a schimbat povestea Continue reading „Ben TODICĂ: Cu brațele aripi” →

Am plecat din România cu un tablou național pe care erau brodate încrustate o Nadia Comăneci, un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu, Ispirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Tepeș, un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana Cosânzeană și o Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un Munte și o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră că de aceea învățam la școală Țara Noastră – Casa Noastră, Colegii și Dascălii mei, Blocul, Cinematograful, Școala și Șantierul Minier Ciudanovița. Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar și pe aceștia i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza cu ei.  Asta am dus cu mine în străinătate.

În occident am realizat cât de liber și treaz eram în România, în lumea acelor vremuri așa-zise dictatoriale. Cu toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui Chaplin și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă mă gândesc acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile comuniste. În Australia unde am ajuns nu sunt bancuri. Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc chiria la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la Bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste. Azi sunt pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup și nu ne-am mai ascuns de nimeni fericiți. Fericiți e plural, iar aici, în vest există doar individual fericit, ascuns în casă și nu numai, dar și casa ascunsă după garduri și zăbrele, cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos frontiera.

Acestea sunt noile lanțuri ale libertății: bunurile material, pe care nu le poți arăta altora ca să te mândrești pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai prejos. Începi să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața e un joc de Pocker, ne mințim încontinuu, ne tragem în piept, ne momim nu numai peștii cu boaba de porumb în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită de comportamentul speciei umane, de imaturitate, iresponsabilitate, lăcomie și prostie. Și animalul mănâncă, dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie,  restul lasă, așa din respect pentru echilibrul vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți omul să dorească să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru un schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație, dar cam așa se vede de sus. Mai repede te-ai grăbi să contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă duce cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin deșert cu sulița în mână după vânat. Mai repede mă gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei și poate chiar că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci de mii de ani au trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie violentă, fără exercițiul timpului ca unitate de măsură a gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu exista trecut și viitor ci doar prezent.  De asemeni când se naște sau moare omul nu părăsește această lume, pleacă în aici și tot de aici vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi paralele. Ca să înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în care trăim ca pe o coardă de chitară sau sârmă care vine din infinit și se depărtează spre un infinit pe care sunt întinse ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute nouă; razele gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză să informez că materia din univers, spun specialiștii nu are culoare ci doar proprietatea de a reflecta lumina albă în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul e roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va reflecta frecvența specifică verdelui și așa mai departe. După spectrul vizibil urmează razele infraroșii, radiațiile Terahertz, microundele, undele radio și altele necunoscute nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul electromagnetic popular lumii noastre. Când vorbim de mai multe lumi pe înțelesul aborigenului australian atunci să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică coarda de chitară un număr infinit de corzi adică de lumi paralele. Aboriginalul își imaginează că atunci când te naști, vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu ce spunea într-un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a se naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt spectru electromagnetic. Deci, există un număr infinit de lumi paralele într-un infinit de universuri. Visarea e și ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid imens, cu porți falnice de vreo douăzeci de metri înălțime, patru uși solid închise. Eram pe un fel de trotuar înalt, iar în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine la mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le fac o poza cu peisajul din față. Aparatul de fotografiat era de mărimea unei banane, cu un ecran mic de ceas de mână și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe ecran, observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna era lângă mine. Prin fața noastră trece o namilă de om care obturează imaginea din față și pe domnul pereche. În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-mi că nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și mă trezesc. Ea a vrut doar să mă sărute. Nu m-am prins. Sunt cazuri în care sunt ființe care pot călători de pe un spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt anumite plante pe pământ sau chiar dintr-un accident corpul nostru poate să genereze anumite substanțe în creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din aceste lumi.

Să vorbești de pildă cu o persoană dragă, pierdută sau chiar străini, cu strigoi de exemplu. Imaginați-vă că vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe ecran mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război mondial cu Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se observă și încep să vorbească unul cu celălalt, apoi mai apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi, dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați am fi dacă am avea acces la toate rețetele și chimicalele care să ne ajute să accesăm un număr infinit de lumi. Am schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum înțelegeți de ce nu aveți voie să consumați droguri?

Se mai spune că timpul e o noțiune inventată de om și că în realitate toate lucrurile se întâmplă simultan. Într-un apartament în Blocul A , la ultimul etaj era o conferință de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte despre inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în democrație că a servit Comunismul, dar am fost dat afară pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația lui pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv de care a dat dovadă în perioada vieții și a serviciului sau a adus exploatării miniere EMB Oravița, prin invențiile și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la catedra Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar trebui să ne onoreze. Continue reading „Ben TODICĂ: Spectrul Libertatea” →

Prieteniile din copilărie au dispărut şi de dor încerc să le chem înapoi…, să reîntineresc. Specialiştii spun că prieteniile te ajută să rămâi tânăr. Am făcut acest clip: VASI, BEN şi TICĂ la HORINCĂ, să văd dacă prietenii copilăriei mele simt fenomenul. În copilărie fugeam repede din casă, din sânul familiei ca să ne jucăm cu prietenii din bloc, sau de la şcoală. Era o stare care era învăluită în comunism, adică în acea formulă de o familie, suntem una cu ţara din care prietenia ca element special în viaţa omului dispărea. Azi ajuns în capitalism, în democraţie individualismul conduce, adică filozofia că fiecare e doar pentru el. Competiţia: cine să fie mai tare din cerdac şi să aibă mai rol mare în conducere, şi acest fenomen mă înstrăinează de mine însămi, de viaţă. Mă simt înăbuşit, însingurat aşteptând…, oarece? Nu ştiu să-l definesc, dar e trist. Să fie: Sfârşitul? Moartea? Îmbătrânirea? Că asta e. Simt că îmbătrânesc. Deci au dreptate specialiştii. Atunci,  de ce dracu suntem atraşi de individualism? E adevărat că toţi căutăm întregirea spirituală, iubirea, complementul, partenerul, căsătoria, împerecherea care e în AND-ul nostru, însă noi pretindem să fim mai mult decât trupul: avem un suflet, o conştiinţă, un Dumnezeu. E adevărat că există grupuri de oameni, familii, relaţii, însă ele toate sunt bazate pe interese materiale, raţionale. Sunt parteneriate pentru a-i nota în sistem, însă, fiinţa om are şi un suflet care are nevoie de iubire şi acceptare divină, de împliniri încă neînţelese şi explicate de raţional, “încă”. A nu fi confundate atracţiile prieteneşti cu cele sexuale! Căci într-o prietenie sufletul îţi e gol, neprotejat, neascuns, e dezbrăcat şi împărtăşeşti cu încredere toată nebunia din tine. Un prieten adevărat se află în sânul familiei divine, el este, ei sunt. De multe ori se confundă relaţia divină cu cea de parteneriat şi apără exploziile de dezvăluiri şi trădarea, ura, uciderea, revanşa etc. Lipsa de educaţie spirituală şi socială duce aici. Din întâmplare sau din greşeală şi rămânem singuri.

Singurătatea este motivul care duce la ramolire şi abandonare, renunţare la viaţă, sinucidere etc. Supărarea te îmbătrâneşte, te urâţeşte, te abandonezi şi vrei să părăseşti lumea. Îţi vezi bătrânii, bunicii la ţară cum se retrag în Continue reading „Ben TODICĂ: Prietenia întinerește!” →

Misticismul e un ocean şi de te afli în el, să zicem citind despre misticismul islamic, atunci cu uşurinţă aluneci şi în celelalte mitologii ale lumii. Citeşti mitul evreiesc, apoi pe cel creştin, musulman etc., descoperi că nu există graniţe, că toate naţiunile îşi au ritualul şi credinţa lor. Dacă aduni toate aceste credinţe cu povestea şi tradiţiile lor în jurul unei mese rotunde, sunt sigur că se vor înţelege şi vor împărţi pâinea între ei. Toţi eroii mitologici au lucruri în comun, toţi sunt înţelepţi, viteji şi buni, au trăit în timpuri şi locuri diferite, însă ţinta lor a fost aceeaşi: pace şi iubire.

Un credincios din biserica penticostală m-a întrebat de ce am făcut filmul experimental cu Alieni de pe You Tube; că ce reprezintă, că eu ca şi credincios nu ar trebui să vorbesc cu copacii, de ce îi tratez ca pe nişte oameni, că vor crede oamenii că am luat-o razna. „Eu cred că există Dumnezeu, unul care e în tot şi în toate şi de aceea sunt curios să-l înţeleg” am răspuns. Cred în cei ce cred şi cred şi îi înţeleg şi pe cei ce nu cred, lucru care mă îndeamnă să hotărăsc că trebuie să-i ascult pe amândoi fără discriminare, să nu-i separ.

Dacă încerc să îi elimin pe cei ce nu cred şi rămân cu cei ce cred, atunci valoarea credinţei dispare, ca în povestea cu sarea şi zahărul sau cald şi rece sau alb şi negru.Una fără alta devin dogme şi dogma e periculoasă, e obsesie. Obsedaţii credincioşi sau obsedaţii ateişti se vor bate întodeauna între ei. Fac războaie. Întotdeauna în istorie obsedaţii şi orgolioşii s-au războit.

Actul credinţei în lume este minimalizat şi prost înţeles şi interpretat. De exemplu, când emigrezi şi ajungi în altă ţară, o faci cu credinţa că vei fi fericit, deci e un act de credinţă, deci chiar dacă eşti ateu, te poţi numi credincios fără să fii incriminat, înfruntat sau bombardat de o opoziţie…, oricare ar fi ea în acest caz. Când scrii o poveste sau o poezie e tot un act de credinţă pentru că nu ştii cum se va finaliza, însă speri şi crezi că va fi bine, de aceea continui la ea. Când te îndrăgosteşti de o fată sau băiat o faci în credinţa că se va lega şi sfârşi frumos. Credinţa vine de la creatorul nostru, de la forţa care e Dumnezeu. Deci, Credinta ne formează din naştere, se naşte cu noi şi ca atare nu ne este dată de religie sau altă organizaţie. Când te naşti într-o biserică sau aderi la un grup, acestea te ajută şi te îndrumă cum să beneficiezi de forţa credinţei care e în noi. Când te rogi te echilibrezi, intri în normalitate. Problema care apare şi pe care nu o admir este faptul că un grup religios sau altul îţi impune şi îţi cere să crezi numai în drumul ales de ei, considerat de ei drumul spre adevăr, şi să nu-i asculţi pe ceilalţi pentru că sunt greşiţi. Aş prefera să fie modeşti şi să spună că ei au ales, preferă să fie sănătoşi în felul acesta – de a se ruga şi de a crede, de a atinge dragostea pentru care au fost născuţi în religia părinţilor lor.

Azi, credinţa o vedem în acest fel, mâine vom descoperi drumuri noi, descoperind împreună rostul vieţii în funcţie de mesajele descoperite şi înţelese,  trimise în dar de creator. El ne conduce ca un adevărat părinte prin toate experienţele vieţii până în adâncul fiinţei pentru a întelege cine suntem. Ne leagănă cu atenţie între rău şi bine, între bucurie şi durere, frumos şi urât până ne găsim echilibrul bunăstării şi împlinirii divine.

De-alungul istoriei omului au fost mulţi înţelepţi şi îndrumători spirituali  spre folosirea ritualului de rezolvare şi vindecare prin credinţă a greutăţilor de zi cu zi. Aceşti pioneri curioşi şi căutători de drumuri au fost îndepărtaţi, sau mai rău, au fost arşi pe rug. Astfel au fost eliminaţi din societate de marile grupuri şi conducători de grupuri care au văzut o afacere profitabilă, manipulând masele prin controlul religiei; independenţii fiind ignoraţi au dispărut în anonimat sau în casele de nebuni, materialele lor cenzurate sau şterse din anare, vocile lor înăbuşite şi scoase din circulaţie.

Eu nu sunt jurat niciunei religii, sunt creştin pentru că sunt născut din părinţi creştini într-o ţară creştină, România şi sunt conştient şi dedicat credinţei, ea mă defineşte. Societatea şi civilizaţia umană dispare fără credinţă, iar faptul că a fost scoasă din şcoli şi nu este apreciată de politicieni, mă sperie. Fără educaţie spirituală nu pot funcţiona artele şi fără ele dispare creativitatea şi privirea spre viitor, dispare iubirea de familie şi ţară; lipsa credinţei ne îndepărtează de adevăr, de identitatea divină. Cum te poţi preţui fără să preţuieşti şi fără să fii preţuit? Suntem o conştiinţă sau un muşuroi de viermi inconştienţi de existenţa şi măreţia lor? Cum putem trăi fără dorinţa de nemurire, de a ajunge acasă depăşind moartea?

Continue reading „Ben TODICĂ: Despre Credință – părerea unui om simplu” →