Nicu GAVRILOVICI: Poeme

Mirări

 

Cât preț am Doamne oare-n ochii Tăi
De-n fiecare toamnă-mi ‘nalți statui?
Nu sunt mai bun decât acei ce-s răi…
Ce vrei să-mi spui?

 

Că mă iubești așa cum sunt, hoinar
De multe ori rătăcitor de Tine?
Că în al vieții mele calendar
File-s puține?

 

Că nu mă vrei un miel pierdut prin văi,
Că pentru mine pieptul scut Ți-l pui?
Sunt doar o frunză-n galbene văpăi…
Mai sunt destui…

 

Și totuși, am un preț în ochii Tăi
De-mi ‘nalți statui…

 

Colind de supraviețuire

 

Ca să nu mă sting
lasă să te-ating,
să te mângâi barem cu privirea,
ca să pot zbura
fă-mi sub pleoapa ta
cuib unde să semăn nemurirea.

 

Ca să nu mă frâng
brațul meu cel stâng
lasă-l de mijloc să te cuprindă,
cer îmi ești senin,
cupă-mi ești cu vin,
pâine coaptă-n vatră, aburindă.

 

În această noapte
te îmbrac în șoapte
și-n căușul toamnei te botez,
pe a mea retină,
rază de lumină,
chipul tău angelic încrustez.

 

Ca să nu mă sting
peste tine ning…

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Poeme” →

Alexandru NEMOIANU: Băile Herculane și muntele

În cursul vacanței Borloveni 2018, prin generozitatea prietenului Ianoș Simption, am mers de la Borloveni la Băile Herculane.

Era dimineață, înainte de răsăritul soarelui, vremea era rece și tonică și se vestea o zi frumoasă. Pe frunzele copacilor și în iarbă se vedea rouă bogată, cu stropi grei și strălucind ca diamantul. Curând soarele s-a înălțat glorios și răspândind căldura molcomă, blândă, fără egal a Toamnei. În jur negura se înălța în straturi care deveneau tot mai subțiri, mai transparente, până ce se topeau în lumină. Am trecut prin umbra, mereu amenințătoare a Cheii Globului, prin Petnic și Iablanița și apoi am ajuns în frumoasa, delicata și specială Mehadia.

Căci Mehadia nu este un sat, este un soi de „stat”, așezat pe istorie efectiv milenară, pe urme dacice, romane, ungare, turcești și rămânând mereu, statornic românească. Acolo am început să vedem oamenii la lucru, pe câmpii veșnic roditori. În lungul drumului am văzut și căruțele trase de un singur cal, o particularitate a Mehadiei. Iar, mai în șagă și mai în serios, se spune că cei invitați să urce în căruțe, de regulă răspund, „mulțam frumos, dar mă grăbesc”.

Câteva momente am oprit la cimitirul Mehadiei unde odihnesc înaintași din familia mea paternă și amândoi părinții mei. Odihnesc sub un foarte frumos monument, masiv dar sobru, din marmură de Ruschița albă.

Tot pentru câteva momente m-am oprit și am colindat în gara Băile Herculane. O clădire elegantă și de un romantism sfâșietor. Este fără îndoială cea mai nostalgică gara din România și superbă invitație către o zona miraculoasă. Clădire ridicată în 1870, pe urma unui pavilion de vânătoare împărătesc. Gara ar avea lipsa de a radicală recondiționare și sunt convins că acea vreme va veni. Iar apoi am intrat în Băile Herculane.

Primul lucru simțit este mirosul vag sulfuros emanat de apele miraculoase care au făcut locul vestit. Încă în vremea Imperiului Român, împărați au venit să își caute tămăduirea și mulți au și aflat-o. Mărturie stau inscripții care mulțumeau zeilor în care credeau ei. Orașul vechi este, în momentul de față, o tristă ruină. Clădiri superbe, care au fost hoteluri de lux în vremea imperiului și care erau egalate în eleganță, poate, doar de cele de la Karlsbad (Karlovivary), zac în decădere. Cei treizeci de ani din urmă au creat acest dezastru cultural. Un adevărat genocid cultural. Hoteluri istorice au fost distruse, bucată cu bucată, și ștuctura lor vândută. Vinovați sunt, în primul rând un anume „om de afaceri” Iosif Armașu din Luncavița, a cărui stare în libertate este un afront și insultă publică și evident, lunga administrație a unui personaj cu nume predestinat. Probabil că aceste ruine sunt irecuperabile.

Dar și acest rău se va îndrepta în timp. Se va îndrepta căci izvoarele miraculoase există mai departe și mai ales MUNTELE stă neclintit cu toată forța lui tămăduitoare. Îndrăznesc să spun acest lucru deoarece nu stăm sub voia unor întâmplări oarbe. Suntem parte dintr-un plan a cărei desăvârșire nu o va putea opri nimeni.

Legătura cu pământul, cu „locurile” ne apropie de urmele Creatorului și ne arată că mereu stăm sub grijă Lui. Batjocorirea locurile, macularea lor, este lucrarea celor care stau sub voință celui rău și este insultă adusă Celuia care toate le chivernisește și care nu se lasă batjocorit. Aici poate fi văzută din nou responsabilitatea pe care a avem toți și fiecare pentru cele din jurul nostru. În această obligație intră și datoria de a spune adevărul, de a spune răului și răilor pe nume chiar și atunci când este incomod de făcut asta. Tăcerea „călduță” este de fapt complicitate lașă la rău. Dar la asta se adaugă faptul că toată zona Băilor Herculane stă sub straja muntelui.

Muntele are un loc special și nu întâmplător pe coamele lui s-au rugat oamenii. Iată ce spune Isaia 11;9, „și nici nu vor putea să nimicească pe cineva în Muntele meu cel sfânt, fiindcă totul s-a umplut de cunoașterea Domnului, așa cum apa cea multă acoperă mările”…Și istoria Israelului lui Dumnezeu, poporul care l-a căutat pe Dumnezeu și l-a și aflat în Ortodoxă închinare a Sfintei Treimi, este plină de munți sfinți, Horebul, Sionul, Carmelul, Taborul, Golgota. Iar poporul lui Dumnezeu este alcătuit din multe limbi și neamuri și între ele cel Românesc.

De la începutul istoriei lor Românii, respectiv strămoșii lor Dacii, sunt caracterizați de către istorici ca fiind „cei aninați de munți”. Munți cu importantă colosală, pe care aceiași istorici îi numesc „cardines mundis: țâțânile lumii. Cel care a avut privilegiul să urce pe un munte cu un țăran român va fi putut vedea venerația religioasă, până la lacrimi, pe care acesta o arată muntelui. Iar munții nu au dezamăgit niciodată pe Români, i-au aparat, i-au ascuns, le-au arătat taina și frumusețea lor. Acești munți nu vor lasă în paragină nici Băile Herculane. Frumusețea lor va face ca stațiunea să reînvie, mai frumoasă, mai mândră, mai românească. Pentru Ortodoxia lor Dumnezeu nu ii va lasă pe Români niciodată.Să stăm sub scutul Ortodox fără șovăială și răul va trece mai repede decât credem. Căci este un alt semn al nălucirilor negativității pure să îmbrace stările existente în lume și puterea lor în haina unei durate fără sfârșit. De fapt asta este fantezie demonică. Numai puterea lui Dumnezeu și învățătura Bisericii lui Ortodoxe pot să dea și viață și mulțumire adevărată. Răul prezent va trece și, repet, va trece mai repede decât credem.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

2 octombrie, 2018

Ben TODICĂ: Gânduri alese din Australia, România și Noua Zeelandă

Dragă Mariana, fiecare an este o carte, fiecare zi o pagină îmbelșugată de textul gândurilor tale. Cu fiecare vers, fiecare munte, cu fiecare floare fiecare vers e-o sărbătoare.

Învățăm de la fiecare vers al tău să iubim, sa fim tandri, să luminăm pe cei din jur, să-i lăsăm să ne admire, să aducem bucurie și sărbătoare…

Creează în fiecare zi folosindu-te de toate culorile vieții… și în timp ce scrii, zâmbește!

O zi din an este a ta.  Bucura-te de fiecare clipă, zâmbește și fii fericită, să ai parte de tot ce e frumos în lumea asta și toate visele să ți se împlinească!

Îți doresc să fii înconjurată de prieteni, să asculți muzica ta de suflet pentru că azi e ziua cea mai specială din viața ta.

Îți doresc tot binele din lume.

La multi ani poet iubit!

Prietenie  veșnică!

———————————

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

2 octombrie,  2018

Mulțumiri, Vasilica Grigoraș, Valentina Teclici și Ben Todică !

***

Cuvânt clopoţel

 

                                   Poetei Mariana Gurza

 

Pe limanul senin

al gândului neprihănit

blând şi iute clocotitor

sălăşluiesc comori vrednice

palpitând în candoarea

dangătului de clopot

al sufletului flămând

de cuvânt şi viers

lirism şi duioşie

cadenţă şi trecere discretă

coagulate în acolade

nuclee retorice

şi dialogice de seminţe roditoare

îngemănate într-o naraţiune

strintenă şi curgătoare

ca o apă proaspătă

şi jucăuşă de munte

leagăn de alint

plutind peste zări

martor al unui demers

de cădelniţă înmiresmată

 

Vasilica Grigoraş, România

2 octombrie, 2018

 

 

Pygmalion

 

                            Poetei Mariana Gurza

 

Ca Pygmalion, am sculptat

Sensul vieţii mele în azurul credinţei.

Cu dalta albastră, de vioară,

Am ajustat sentimentele

Până au devenit tril în flautul lunii.

Cu dalta albă, de aripă,

Am sculptat crucea neagră

A ceea ce-am crezut că mi-a fost dat,

Încât trandafirii s-au stins împăcaţi.

 

Cu dalta cenuşie, de clepsidră,

Am cioplit speranţele

Până au doinit verde, în cuibul luminii

Şi-au umplut câmpia de poeme.

Cu dalta neagră, de granit,

Am sculptat ziua de ieri

Când apusul o lua-naintea răsăritului

Şi noaptea domnea ca o regină.

 

Cu dalta roşie, de flacără

Am sculptat ziua de mâine

În care Galateea prinde viaţă

Şi viaţa-n mine arde torţă

Luminând calea miilor de poeme

Simţite şi nerostite.

 

Valentina Teclici, Noua Zeelandă

2 octombrie, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Pescărușul alb

PESCĂRUȘUL ALB

                                    (poem dedicat unui suflet ales, Mariana Gurza)

 

priveam cum pășeai
albă și pură
printre alge și scoici
pe nisipul fierbinte

un pescăruș, surâs diafan
privirea ta se oglindea în mare
valuri se spărgeau în larg
alţi pescăruși pluteau în zare, a visare

 

te strigam cerului, pământului
dar tu treceai ușor-ușor, în vânt
departe, departe
era târziu și treceai

 

o pasăre rănită, rătăcită între gânduri
în față marea
te aruncai  în valuri
să speli  durerile sufletului

 

ai adunat între ploape
ridurile anilor ce s-au scurs
pe drum pietre, închideai ochii
să nu te lovească tăcerea lor

 

ai întins aripile către cer și ai țipat
te arsese ceara timpului
ce curgea la apusul luminii
ai plecat înapoi să-ți regăsești marea

 

târziu ai ajuns, ca în fiecare an
ploua mărunt în cer
ai rămas să aduni  gânduri pe țărm
printre alge și scoici

 

pe pagina goală, mai scriai un poem

 

cuvântul despica timpuri în noapte
valuri curgeau mai departe
zboară alb pescăruș peste ape
acum ca altădată

 


ești fiorul nopții împletit peste ape
poetă peste gânduri abstracte
pe cer se aprinde o stea
îngerii cântă în zbor peste pleoape

 

a evadat un suflet
știi, pescărușii se întorc la țărm
numai de drag, numai de dor

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

2 octombrie, 2018

Mulțumesc….

 

 

 

Dan-Obogeanu Gheorghe: Octombrie

Octombrie

 

Eşti lună de inimă şi dor
În anul cu lunile pline,
În tine m-am născut fecior
Pe talerul balanței divine.

 

Mi-ai pus în inimă iubire,
Din stele, doi ochi de trifoi,
Şi verzi, precum două safire,
Aşa, să văd o lume cu Noi

 

O lume cu dragoste şi frică,
Cu versul înmănuncheat în vise,
Din inimă speranţele îmi pică
În mările cu suflete promise…

 

Promise, doar mie, să-mi ceară
Cuvintele cu aur şi miere,
Octombrie cu vise de seară…
Cu luna si soarele-n unghere!

………………………

Pe talerul balanţelor tăcute
Arginţii aşteaptă uitați
Ca bruma pe florile trecute…
Arginţii cu ochi înlăcrimaţi!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

2 octombrie, 2018

Adrian MUNTEANU: Rămâi în mine ca o mare

RĂMÂI ÎN MINE CA O MARE

Apele mari vor potopi câmpia,
S-or prăvăli gemând eliberate,
Vor frânge umbre în zadar vegheate,
Dar n-or putea să-mi stingă crud făclia.

Râuri de foc vor pârjoli palate,
Vor linge buza norilor şi glia,
Dar n-or surpa din locul ei vecia
Iubirii mele îndelung visate.

De eşti un zid, ţi-oi ridica altare
De iederă ţesând veşmânt regal;
De eşti o poartă voi intra-n uitare,

Să-ţi simt răcoarea-n trup robit pe mal,
Ca să rămâi în mine ca o mare
Cu ţărmuri blânde şi năvalnic val.

 

LA MULTI ANI CU BUCURII DE SUFLET!

––––––––––––––

Adrian MUNTEANU

2 octombrie, 2018

 

Vasile HATOS: Glasul Ființei

Cartea ,,Limita umbrei”, scrisă de poeta Silvia Bodea Sălăjan, îți dă senzația că intri într-o lume ancestrală, unde simțurile caută o lume mai bună, mai voioasă. Lupta cu ea însăși, cu răul ce dăinuiește în fiecare ființă, este o luptă acerbă, dusă până la paroxism! Dar dincolo de limite apare o undă a speranței că lumea va deveni un paradis, unde Dumnezeu promite să dea oamenilor fericirea. Există în fiecare ființă binele și răul, poeta le acaparează în ea însăși dând tonuri prin glasul ființei, un glas ce vine din adâncul poetei, Glasul Ființei fiind Glasul Absolutului. De acolo ia naștere rostirea melodioasă a muzei, care dă inspirație muritorilor! Iubind poezia, în general, cea mistică în mod particular, Silvia Bodea Sălăjan se scaldă în iureșul sentimentelor care transced: căutarea în ființă. dorul de absolut, de frumos, de adevăr etc. O căutare ce duce sufletul spre plaiurile nebănuite ale experiențelor metafizice, pentru că dincolo, în ființă, există locuri unde omul se întâlnește cu Dumnezeu, un Dumnezeu personal, lăuntric, pe care îl avem fiecare, în funcție de credință și căutare de absolut! Rugăciunea, dar mai ales cea pioasă și adevărată, în momentul când omul este singur cu Dumnezeu, spusă cu o sinceritate absolută, duce ființa spre alte lumi, nebănuite, trăind clipe extaziante, ce aduc multă fericire în suflet: ”Doamne lasă lumii taina nemărturisitei glorii de-nviere şi lumina ce se-nalţă cu puterea razelor dintâi să coboare peste noi spinii înflorind cununa rugăciunii căpătâi” (La înălțarea Ta) Dar aceste clipe sunt atinse puțin în interiorul ființei, pentru că cer sacrificii imense! Este o luptă care se dă în sufletul fiecărui muritor, o luptă dintre bine și rău, unde iertarea are rolul ei în evoluția încercării de a trăi clipele eternității.

Poeta Silvia Bodea Sălăjan experimentează, cu forțele proprii, dorind să urce pe plaiuri inaccesibile multor oameni, niște plaiuri unde frica de moarte, frica și dragostea de Dumnezeu, o duc departe spre rădăcinile spiritului! Ce-i căutarea în ființă, dacă nu căutarea morții?! ” am întrebat o aripă de stea ce-a rătăcit pe tâmpla unui soare de ce ni-s rătăcirile poveri fără popas și fără tihnă oare dar aripa și-a luat zborul lin și mi-a lăsat pe umăr doar un semn ce curge-n rădăcinile de lut și creștea-apoi în crucile de lemn” (Dileme) Un lung șir de căutări, dând sufletului valențe statice. Prin urmare cauți pacea, o pace pe care o simți că vine dinlăuntru nu din afară! Beatitudinea este visului oricărui muritor, indiferent dacă are credință sau nu crede în absolut, pentru că există în noi o sclipire divină, o punte ce leagă omul de Dumnezeu. Orice am face, orice am drege, tot în pământ ne întoarcem, tot căutăm ceva în noi, și acel ceva este împăcarea cu tine însuți și cu Absolutul! De aceea poezia Silvei Bodea Sălăjan are ,,înflorire” mistică, adică își deschide glasul ființei, căutând lumi paradisiace! Să cauți limbajul ființei, un limbaj mistic, înseamnă a te debarasa de lucruri, intrând în sfera iraționalului, pentru că orice scânteie divină sondează străfundurile ființei, unde suferința este calea spre absolut. Dorul de natură, îmbină frumosul cu pitorescul dau nostalgii poetei. Trece, foarte ușor, de la un limbaj mistic la unul al iubirii, al dragostei, conferind tonalități psalmice poemului și astfel intrând într-o lume numai de ea știută, o lume a creației interioare! Prin urmare creând te creezi pe tine însuți, îți creezi forme și idealuri, urcând în absolutul ființei. Cei mai mari creatori de elemente trimise și rămase în eternitate au experimentat actul creației prima dată pentru ei înșiși, apoi au început adevărata creație. Geniile apar când acordurile sufletului sunt stăpânite de frumos, adevăr și dreptate! De-abia atunci creația are cu adevărat valoare, pentru că doar așa creatorul a atins coardele sensibile ale ființei, dând tonuri absolute creației.

”astăzi vreau să las o rază

peste lacrima căzută

la picioarele sfărâmate de piroane

și să cer

să nu poată țese timpul

abandonul care pune peste lume noi poveri”

(Din crucea vremii)

 

O astfel de sincertate absolută, dar care uneori devine mistică, întâlnim în poemele Silviei Bodea Sălăjan. De aceea creatorul se contopește cu el înșuși, muza lui este perfectă, fiindcă sufletul îi este pur! Aceasta este poezia Silvei Bodea Sălăjan. O poezie a iubirii, a frumosului, a adevărului; unde sufletul se adăpostește sub acordul creației. Să fii în acord cu Pascal, Dante, Goethe și mai ales cu eternul Dumnezeu, cel veșnic viu , este un fel de ați însuși adevărul, care curge ca un pârâu limpede în fiecare ființă. Un pârâu care este limpede la izvor dar se tulbură pe parcurs, pentru că așa este și viața de la naștere până la moarte și așa o surprinde poeta în volumul său. Ne naștem puri dar murim impuri sperând ca Dumnezeu să ne dăruiască limpezirea. Drumul spre adevărata cunoaștere este lung și anevoios. De aceea căutarea în ființă îi dă poetei o sensibilitate aparte, trecând prin furtunile vieții, căutându-și drum spre fericire, pentru că a ajunge pe culmile fericirii înseamnă a da mâna cu Dumnezeul tău lăuntric. Un Dumnezeu al tăcerii, ce glăsuiește prin inuiție!

––––––––––-

Vasile HATOS

 

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Mesaje tainice

Mesaje tainice

 

În miez de noapte sub
pleoapele neadormite ,
Răsar lumini
Ce îți varsă liniștea
Purificata în neștire.

 

Esența devine povestea
Care șoptește neauzită
Mesaje tainice
În timpul ce îți pierde urma,
Spre infinita muză
Ce însoțește turma de cuvinte…

——————————-

Alexandru-Eusebiu CIOBANU

1 octombrie, 2018

Florentina SAVU: Prin timp și spațiu

PRIN TIMP ȘI SPAȚIU

 

Prin timp și spațiu fi-vom culori spre infinit
Cu palmele întinse spre un zbor nesfârșit,
Privim timpul curgând iute-n nemărginit
Suntem izvor de viață în iubiri regăsit.

 

Suntem bucăți din soare, din stele strălucite,
Cu frunți calde și albe în ploaie miruite,
Suntem fluturi și păsări mereu curajoase,
Suntem si dans nebun de ape vijelioase.

 

Suntem frunze din iarna vieții risipite
Plutind frumos prin spații de ploi curățite,
Ne strecurăm prin nori ca apa printre stânci
Revărsându-ne în dor și în vise adânci.

 

Suntem un somn divin, încununat cu dor,
Vraja din clipa senină a unui fior,
Suntem dorința nebună de-a cunoaște totul
Și de-a experimenta și tăcerea și jocul.

 

În zare ni se-arată cer viu de mărire
Și munți falnici acoperiți cu iubire,
Suntem flăcări de vis într-un iubit univers,
Suntem visători născuți pe buze cu vers.

 

Zbor ne luăm către stele, spre raiul cu flori,
Cu aripi strălucitoare ca și fluturii-n zori,
În acest zbor dragostea să ne însoțească
Și-n speranțe, muguri tuturor ne-înfrunzească.

 

Către cerul etern, din lumea noastră plecăm
Fericiri nebănuite acolo sus să le-aflăm.
Pe câmpii ca smaraldul și atât de-nflorite
Lună, soare ne zâmbesc cu sclipiri aurite.

 

Din aceste înălțimi vom ajunge-a privi
Cum jos, pământul de tot o-nverzi,
Cum va trece vrăjitor prin cele patru-anotimpuri
Culegând din toate bucurie și nimburi.

 

Viața întreagă-i un cerc: pleci, te-ntorci, și sari punți
Și treci de prăpăstii și munți,
Îți clădești fără preget,cuprins de-același dor
O viață de fericire care să curgă izvor.

 

Visezi odihnă pe un pat plin de flori
Și mult frumos cu care să te înconjori,
Lumea toată fi-va un curcubeu,
Cu iubire colorând visul tău

 

În brațe te-o lua, la sânu-i de Dumnezeu
Fiindu-ți lumină, pat și-uneori, alizeu,
Cerul este iubire dar se poate și mânia
Însă, pe toți ne cuprinde în nemărginirea sa.

 

Cântecul acestei vieți e frumos dar doar unul
Și se-mprăștie prin timp cum se-mprăștie fumul,
O inimă-adevărată fi-va pentru toți omenirea,
Fi-va forță și vrajă dar va fi și zidirea.

 

Dumnezeu ne-a dat-o nu ca pe-o pedeapsă,
Viața întreagă-i iubire dar și-un vis în transă,
Ura niciodată nu vom survola
Zbor și drag, întruna, suflet ne-or invada!

———————————–

Florentina SAVU

1 octombrie, 2018

 

 

Anatol COVALI: Triolete (versuri inedite)

Tristeţea e în noi

 

Tristeţea e în noi ca niciodată,
arzându-ne-n mistuitoru-i foc
viaţa stupidă şi sacrificată.

 

Tristeţea e în noi ca niciodată
fiindcă speranţa stă îngenuncheată
de când răbdăm umili bătăi de joc.

 

Tristeţea e în noi ca niciodată,
căci stăm striviţi sub munţi de nenoroc.

 

Am obosit

 

Am obosit de-atâta suferinţă.
Umblăm năuci prin tristele ei ploi
mâhniţi că n-avem nicio biruinţă.

 

Am obosit de-atâta suferinţă
ce a ajuns de-o vreme-obişnuinţă
şi vine peste noi ca un puhoi.

 

Am obosit de-atâta suferinţă,
care nicicând n-a fost mai multă-n noi.

 

Stăpânii râd

 

Stăpânii râd de noi şi nu le pasă,
îşi fac palate, huzuresc din plin
şi-al remuşcarii zbucium nu-i apasă.

 

Stăpânii râd de noi şi nu le pasă,
duc fără grijă viaţa lor luxoasă,
ştiind că somnul ţării e deplin.

 

Stăpânii râd de noi şi nu le pasă,
că-n jurul lor e numai plâns şi chin.

 

De ce răbdaţi?

 

De ce răbdaţi ale puterii toane?
Vă place-atât de mult să suferiţi?
Ei sunt câţiva , noi suntem milioane.

 

De ce răbdaţi ale puterii toane?
Spune Marie, spune tu Ioane,
oare nu vreţi să fiţi şi fericiţi?

 

De ce răbdaţi ale puterii toane
şi-n resemnare zi de zi dormiţi ?

 

Unde-i mândria?

 

Unde-i mândria noastră strămoşească?
Parcă-am orbit de tot de când dormim
şi nimeni nu mai vrea să se trezească.

 

Unde-i mândria noastră strămoşească
ce îi făcea pe răi să se-ngrozească
la gândul c-am putea să izbucnim ?!

 

Unde-i mândria noastră strămoşească?
Doarme ca noi şi somnu-i unanim.

 

Din zi în zi

 

Din zi în zi durerea e mai multă
şi viaţa ne dă doar tristeţi în dar
în timp ce-ai noştri-asupritori exultă.

 

Din zi în zi durerea e mai multă,
răbdăm umili şi laşi orice insultă
şi resemnaţi bem fluvii de amar.

 

Din zi în zi durerea e mai multă
dar nu-ndrăznim să ne-ncruntăm măcar.

————————————–

Anatol COVALI

București

1 octombrie, 2018

Continue reading „Anatol COVALI: Triolete (versuri inedite)” →