Iosif închise ochii, pentru ași imagina a nu știu a câta oara chipul mamei Efimia.”O fi îmbătrânit sărmana, de atâtea chinuri, prin care a trecut”, se gândi Iosif.

Tatăl său Ilie, murise în ’36 când el avea 9 anișori, și fratele mai mic Alexei un an. Ilie era un băiat înalt, frumos la chip și la statură, vânjos, puternic. Îi mergea vestea în sat de bătăuș. Se bătea cu flăcăii din sat, cu țiganii care stăteau cu șatrele pe malul râului Răut, unde era așezat satul natal. Și când a venit să-i ceară mâna iubitei sale, părinții Efimiei nu prea au fost încântați de alegerea fiicei lor. Se temeau că copilașul lor, v-a fi mereu cu coastele rupte. Efimia nu a ascultat sfaturile părinților și i-a spus ”Da” lui Ilie în fața altarului. În zece ani de căsnicie nu a atins-o nici cu un deget soțul ei iubit, ba mai mult ca atât, se înțelegeau dintr-o privire. Era o dragoste pură-adevărata.

Ilie și Efimia au deschis în ograda lor o prăvălie. Aduceau produse din Iași, sare, zahar, salamuri, pește, bomboane. Băutură o vindeau pe a lor, un vin curat din bobițe. Aveau cea mai frumoasă vie din sat.

Ilie, era un om harnic si aveau de toate prin gospodărie, chiar și o moară mică, ca să nu facă drumuri de prisos prin altă parte.

Efimia îi născuse doi feciori si erau atât de fericiți… Nenorocirile, care au venit, ca un fulger pe capul Efimiei, au fost de lunga durată. Ilie a murit în scurt timp după ce a salvat un vițel de la înec. Vițelul a căzut într-o fântână. Fântâna era adâncă și nimeni nu îndrăznea să-l scoată. Ilie, transpirat de căldura de afară, a intrat in fântână. A salvat vițelul, dar pe el nu l-a salvat nimeni… După o pneumonie grea, s-a stins din viață. Efimia la 26 ani a rămas singură cu o gospodărie mare și cu doi copilași…

Când au venit rușii în ‘40 le-au curățit tot ce mai aveau prin pod, au luat tot ce agonisise părinții in gospodărie. Iosif a plâns foarte mult după caii lor. Erau cei mai frumoși cai din sat. Tatăl său se ducea după produse în Iași. Efimia nu s-a opus, a dat tot în colhoz, numai să-i lase în pace – și i-au lăsat, nu i-au deportat. Au scăpat ca prin minune.

„Probabil dacă era tata viu”, se gândi Iosif, „rușii făceau săpun din el… ” Au trecut războiul, foametea…

Iosif a fost cel mai fericit, când s-a dat vestea că războiul s-a terminat. Plângea mama de bucurie, că Iosif, feciorașul ei, stâlpul casei pe atunci, nu a fost trimis pe câmpul de luptă, deși rușii îl pregătise, să meargă într-acolo.

Dar, bucuria mamei Efimia nu a fost de lungă durată. Vestea era, că totuși Iosif, feciorașul ei v-a fi înrolat în armata sovietică și trimis la FZO (ca miner la scos cărbuni), în Dombas.

Au fost trimiși mai mulți băieți din Moldova și din sat. Ajunși în Dombas, au început munca. Peste câteva săptămâni de muncă, în mină s-a produs un accident. S-a prăbușit un perete în mină și au rămas mai mulți mineri fără aer. Până au deschis peretele, minerii erau morți. Strășnicia pe care au văzut-o în ochii lor: oameni morți, cu hainele sfâșiate de pe ei, i-au înspăimântat pe băieți și au hotărât să fugă, printre care era și Iosif. Au ajuns acasă, dar în scurt timp au fost arestați și judecați la 5 ani de detenție.

Iosif, a fost trimis pe insula Sahalin, la capătul lumii, lângă Japonia.

Tăiau la pădure de dimineața până seara târziu. Pâinea de câteva sute de grame era mâncarea pe toată ziua. În schimb pește sărat (de-ți săreau ochii din cap), aveau îndeajuns.

Li se mai dădea câte un pachet de „mahorcă”(de fumat).

Trecuse peste o foamete și a venit altă foamete mai strașnică, aici la Sahalin. Unii își dădeau pâinea pe „mahorca”, mâncau peștele sărat, beau multă apă și peste câteva zile se umflau şi mureau. Iosif nu a fumat, dar foametea era mare. Deseori se ducea la movila cu pește stricat care era aruncat lângă veceu, alegea câțiva pești, fugea în tufiș, îi ștergea cu frunze și-i mânca. Deseori își aducea aminte de peștele pe care tatăl sau îl aducea din Iași, de vremurile cele frumoase, când tatăl era viu și nu ducea lipsă de nimic.

La Sahalin erau închiși oameni de diferite naționalități: ruși, evrei, beloruși, ucraineni, tătari. Unicul moldovean era Iosif. Printre ei erau oameni învățați și nimerise acolo, pentru neînpărtășirea ideilor comuniste pe atunci. Acești oameni vorbeau puțin, totdeauna erau duși pe gânduri, nu discutau cu nimeni, mai mult decât răspundeau la întrebări, evitând orice discuție despre viața lor de dincolo de gratii. Iosif a avut norocul, să discute cu unul din acei oameni, care l-a ajutat să iasă la libertate mai înainte de soroc.

Învățatul rus, care ședea lângă Iosif pe alt pat alăturea, îl întrebă: – La ce te gândești moldoveanule?
Atunci Iosif, cu lacrimi în ochi, i-a povestit tot: despre Dombas, despre moartea prematură a tatălui său, despre mama, care a rămas fără ajutor, despre fratele mai mic, pe care atât de mult, ar fi vrut să-l vadă…

Ascultându-l cu mare atenție, învățatul s-a dus pe gânduri câteva minute, apoi reveni: „- Ascultă-mă moldoveanule, îi zise rusul , iți voi scrie o scrisoare din numele tău, adresată lui Stalin şi sper, să te elibereze mai înainte de soroc.”

A trimis scrisoarea scrisă de acel învățat, dar nu a fost să fie. Răspunsul din Moscova a fost unul negativ.

Învățatul căzu pe gânduri: „- De ce cinci ani, unui tânăr sărman, doar nu a ucis pe nimeni?” Iosif, căzu și el pe gânduri…

Deodată sări rusul din pat: „-Am altă idee băiete, vei scrie tu singur scrisoarea, așa cum știi tu, cu cuvintele tale”. Și a mers.

Peste câteva săptămâni venise răspunsul mult așteptat – eliberarea. Iosif îmbrățișându-l pe rus și luându-și rămas bun a ieșit din baracă, promițându-i că nu-l v-a uita toată viața sa.

“În sfârșit sunt la libertate!!! Strigă Iosif ieșind pe poarta închisorii, cu foaia de eliberare în mână. Bani primise pentru a ajunge acasă cu trenul, dar lui Iosif atât de mult îi era dor de mama şi frăţiorul său… Fără a sta mult pe gânduri şi-a luat bilet la avion. Cu trenul, trebuia sa meargă o săptămână și mai mult. Nu s-a gândit la consecințe. Ajuns la Moscova, s-a urcat în tren, care mergea spre Moldova. Banii care-i mai rămăsese, nu-i ajunsese de bilet, așa că a hotărât să meargă ca “iepurașul”…

A trecut Rusia, a ajuns în Ucraina. Iosif se gândea: “încă puțin și sunt în țara mea, în Moldova.” Cu gândul acesta frumos a ațipit puțin. Când a deschis ochii în fața lui stăteau doi milițieni, cerându-i actele și biletul. Iosif a scos din buzunar foaia de eliberare și biletul de la avion pe care îl păstrase, încercând să le explice de ce nu are bilet la tren.

Dar, nu a apucat sa-și termine explicația, că a și fost încătușat și scos din tren. Iosif s-a gândit: „aici mie sfârșitul, nu o mai vad pe mama”.

A fost dus la șeful gării din Harkov, Ucraina. Șeful gării, un om trecut de cincizeci, înalt cu ochii albaștri și tâmplele cărunte, l-a ascultat pe băiat, apoi punându-și ochelarii pe ochi, și măsurându-l din cap până în picioare, la întrebat zâmbind, cu glas tare românește: “Care gară în Moldova este mai aproape de satul tău băiete?”
Iosif a spus: “Rogojeni”.

Atunci, șeful gării și-a îndreptat ochii spre milițieni spunându-le într-o rusa perfectă:” Dați-i drumul să meargă cu Dumnezeu în țara lui. Aruncându-i lui Iosif un zâmbet blajin. Iosif a răsuflat în sfârșit ușor. Ajungând la Rogojeni și ieșind din tren, a căzut în genunchi, sărutând pământul cu lacrimi în ochi, zicând: – în sfârșit sunt aproape de mama.

Mergând pe drum spre casă, aude un strigăt: Iosif! Un sătean de-a lui mergea cu o căruța plină cu lemne pentru foc. A sărit din căruță, s-au îmbrățișat, săteanul i-a propus să meargă cu el până în sat. Iosif a stat puțin pe gânduri și i-a spus : ”Eu voi merge pe jos, că nu mai am mult de mers, dar pe tine te-aș ruga, sa-i spui mamei că vin și să-mi pregătească o găleată cu apă fierbinte. „Poate așa îi v-a fi mai ușoară întâlnirea, mama v-a fi pregătită emoțional”– se gândi Iosif. Ajungând la poartă , o văzu pe mama cu lacrimi în ochi, cu o găleată în mâna, făcând câțiva pași într-o parte, apoi în partea opusă. Găleata era fără apă. Atâtea emoții!!! Iosif apropiindu-se de ea și îmbrățișind-o a strigat cu lacrimi in ochi: Mama nu plânge, eu am venit!” Iar, alături de ei s-a apropiat frățiorul său Alexei, așteptându-și cuminte rândul.

——————————

Raisa MOCREAC

7 octombrie, 2018