Raisa MOCREAC: Dedicație lui Eminescu

DEDICAŢIE LUI EMINESCU

Poetul nu moare.
Lumina-i aprinsă.
Prin versurile sale,
El tot mai există.
Veacuri vor trece
Şi ani de pomină,
Steaua lui v-a arde,
Să emane lumină.
Veşnic de sus
Ne priveşte prin aştri,
Colindă văzduhul
Prin zorilea-albastre.
În nopţi senine,
Luceafăr ne vine.
Prin giam ne îngână
Cu-a sa sfânta lumină.
Colindă munţii,
Străbate pământul,
Sub frumoşii săi plopi
Îşi spune cuvântul.
Pe dealuri aleargă,
Când aude un zbucium,
Lângă el să odihnescă
De atâta zbucium…
Iar când zorile-apar,
El din nou se strecoară,
Spre-al său veşnic altar…
Ca din nou să coboară.

——————————

Raisa MOCREAC

15 ianuarie 2019

Raisa MOCREAC: Romantică

ROMANTICĂ

 

Pe un câmp cu romaniţă
Alergau doi copilaşi
Un băiat şi o fetiţă,
După nişte fluturaşi.

 

Şi zâmbeau cu bucurie
Când prindeau un fluturaş.
Arătau pare să fie,
Ca doi mei de pe imaş.

 

Şi peste o vreme iară
Pe acelaşi cămp cu flori
Alergau din nou cei doi,
Un tânăr şi o domnişoară.

 

Îmbrăcaţi în haine albe,
Ea, în par cu flori de tei
Se uitau cu-n zâmbet dulce
Cum zburau doi porumbei.

 

El luând în braţe fata,
O privi din nou stingher
Spunându-i pentru toată viaţa
Că-i v-a fi mereu fidel.

 

Trecu de-atunci mai multă vreme,
Şi pe un câmp cu muşetel,
Mergeau cei doi ţinându-se de braţe.
Erau de-acum, bunică şi bunel.

 

Mergeau încet privind la flori,
Ce-şi scuturau veşmântul,
Iar pe cerul plin cu nori,
Zburau doi cocori, să-şi ajungă cârdul.

——————————

Raisa MOCREAC

17 octombrie, 2018

Raisa MOCREAC: Soarta

SOARTA

 

Podul de flori de pe Prut s-a deschis.
Fraţii de pe ambele maluri s-au acuprins.
Cu ochii în lacrimi deplângându-şi amarul
Şi fericiţi erau că au dat jos hotarul.
Hotarul pus-a de cel străin,
Le-au adus numai amar şi venin.
Nu s-au văzut frate cu frate,
Zeci de ani până la moarte.
De-şi scriau cate-o scrisoare,
Atenţia era foarte mare.
Nu puteau ca să-şi deplângă,
Soarta ce i-au despărţit,
Pu-sa între ei un gard de sârmă,
Pe acelaş scump pământ.
-Cât de greu îmi este frate,
Vorbea unul dintre ei.
-Am trăit o viaţa întreagă,
Nevăzând pe fraţii mei
Şi când s-a deschis hotarul,
Aş fi dorit ca să-i revăd,
Dar fiind mai mari ca mine,
Zac acuma în pământ.
Mi-aş fi dorit să-mi văd nepoţii,
De la fraţii mei iubiţi.
Teamă-mi-i de mă apropii,
Să ramână chiar uimiţi.
Nu am botezat nici unul,
N-am venit la nunta lor,
Pentru ei, eu sunt străinul,
De-am fost fraţi cu taţii lor.
Şi zicând aceste toate,
A rămas chiar el uimit,
-Tu eşti a lui tata, frate?
-Noi, iţi zicem: bun venit!
Iata aceştea-ţi sunt nepoţii,
De la fraţii tăi iubiţi
Şi te-am aşteptat cu toţii,
Ca să fim din nou uniţi.
înbrăţişându-se nepoţii,
Era atât de fericit.
-Aş vrea să fiu cu aşa emoţii
Şi când m-oi duce în mormânt!
Doresc acum ca niciodată,
Nici unul din nepoţii mei,
Să nu cunoască aşa soartă,
Ce am avut-o eu si fraţii mei.
Să se deschidă larg hotarul,
Să taie sârma dintre fraţi,
Să nu mai înghiţim amarul,
Ce ne-a fost dat, atâţia ani.

——————————

Raisa MOCREAC

8 octombrie, 2018

Raisa MOCREAC: Destinul

Iosif închise ochii, pentru ași imagina a nu știu a câta oara chipul mamei Efimia.”O fi îmbătrânit sărmana, de atâtea chinuri, prin care a trecut”, se gândi Iosif.

Tatăl său Ilie, murise în ’36 când el avea 9 anișori, și fratele mai mic Alexei un an. Ilie era un băiat înalt, frumos la chip și la statură, vânjos, puternic. Îi mergea vestea în sat de bătăuș. Se bătea cu flăcăii din sat, cu țiganii care stăteau cu șatrele pe malul râului Răut, unde era așezat satul natal. Și când a venit să-i ceară mâna iubitei sale, părinții Efimiei nu prea au fost încântați de alegerea fiicei lor. Se temeau că copilașul lor, v-a fi mereu cu coastele rupte. Efimia nu a ascultat sfaturile părinților și i-a spus ”Da” lui Ilie în fața altarului. În zece ani de căsnicie nu a atins-o nici cu un deget soțul ei iubit, ba mai mult ca atât, se înțelegeau dintr-o privire. Era o dragoste pură-adevărata.

Ilie și Efimia au deschis în ograda lor o prăvălie. Aduceau produse din Iași, sare, zahar, salamuri, pește, bomboane. Băutură o vindeau pe a lor, un vin curat din bobițe. Aveau cea mai frumoasă vie din sat.

Ilie, era un om harnic si aveau de toate prin gospodărie, chiar și o moară mică, ca să nu facă drumuri de prisos prin altă parte.

Efimia îi născuse doi feciori si erau atât de fericiți… Nenorocirile, care au venit, ca un fulger pe capul Efimiei, au fost de lunga durată. Ilie a murit în scurt timp după ce a salvat un vițel de la înec. Vițelul a căzut într-o fântână. Fântâna era adâncă și nimeni nu îndrăznea să-l scoată. Ilie, transpirat de căldura de afară, a intrat in fântână. A salvat vițelul, dar pe el nu l-a salvat nimeni… După o pneumonie grea, s-a stins din viață. Efimia la 26 ani a rămas singură cu o gospodărie mare și cu doi copilași…

Când au venit rușii în ‘40 le-au curățit tot ce mai aveau prin pod, au luat tot ce agonisise părinții in gospodărie. Iosif a plâns foarte mult după caii lor. Erau cei mai frumoși cai din sat. Tatăl său se ducea după produse în Iași. Efimia nu s-a opus, a dat tot în colhoz, numai să-i lase în pace – și i-au lăsat, nu i-au deportat. Au scăpat ca prin minune.

„Probabil dacă era tata viu”, se gândi Iosif, „rușii făceau săpun din el… ” Au trecut războiul, foametea…

Iosif a fost cel mai fericit, când s-a dat vestea că războiul s-a terminat. Plângea mama de bucurie, că Iosif, feciorașul ei, stâlpul casei pe atunci, nu a fost trimis pe câmpul de luptă, deși rușii îl pregătise, să meargă într-acolo.

Dar, bucuria mamei Efimia nu a fost de lungă durată. Vestea era, că totuși Iosif, feciorașul ei v-a fi înrolat în armata sovietică și trimis la FZO (ca miner la scos cărbuni), în Dombas.

Au fost trimiși mai mulți băieți din Moldova și din sat. Ajunși în Dombas, au început munca. Peste câteva săptămâni de muncă, în mină s-a produs un accident. S-a prăbușit un perete în mină și au rămas mai mulți mineri fără aer. Până au deschis peretele, minerii erau morți. Strășnicia pe care au văzut-o în ochii lor: oameni morți, cu hainele sfâșiate de pe ei, i-au înspăimântat pe băieți și au hotărât să fugă, printre care era și Iosif. Au ajuns acasă, dar în scurt timp au fost arestați și judecați la 5 ani de detenție.

Iosif, a fost trimis pe insula Sahalin, la capătul lumii, lângă Japonia.

Tăiau la pădure de dimineața până seara târziu. Pâinea de câteva sute de grame era mâncarea pe toată ziua. În schimb pește sărat (de-ți săreau ochii din cap), aveau îndeajuns.

Li se mai dădea câte un pachet de „mahorcă”(de fumat).

Trecuse peste o foamete și a venit altă foamete mai strașnică, aici la Sahalin. Unii își dădeau pâinea pe „mahorca”, mâncau peștele sărat, beau multă apă și peste câteva zile se umflau şi mureau. Iosif nu a fumat, dar foametea era mare. Deseori se ducea la movila cu pește stricat care era aruncat lângă veceu, alegea câțiva pești, fugea în tufiș, îi ștergea cu frunze și-i mânca. Deseori își aducea aminte de peștele pe care tatăl sau îl aducea din Iași, de vremurile cele frumoase, când tatăl era viu și nu ducea lipsă de nimic.

La Sahalin erau închiși oameni de diferite naționalități: ruși, evrei, beloruși, ucraineni, tătari. Unicul moldovean era Iosif. Printre ei erau oameni învățați și nimerise acolo, pentru neînpărtășirea ideilor comuniste pe atunci. Acești oameni vorbeau puțin, totdeauna erau duși pe gânduri, nu discutau cu nimeni, mai mult decât răspundeau la întrebări, evitând orice discuție despre viața lor de dincolo de gratii. Iosif a avut norocul, să discute cu unul din acei oameni, care l-a ajutat să iasă la libertate mai înainte de soroc.

Învățatul rus, care ședea lângă Iosif pe alt pat alăturea, îl întrebă: – La ce te gândești moldoveanule?
Atunci Iosif, cu lacrimi în ochi, i-a povestit tot: despre Dombas, despre moartea prematură a tatălui său, despre mama, care a rămas fără ajutor, despre fratele mai mic, pe care atât de mult, ar fi vrut să-l vadă…

Ascultându-l cu mare atenție, învățatul s-a dus pe gânduri câteva minute, apoi reveni: „- Ascultă-mă moldoveanule, îi zise rusul , iți voi scrie o scrisoare din numele tău, adresată lui Stalin şi sper, să te elibereze mai înainte de soroc.”

A trimis scrisoarea scrisă de acel învățat, dar nu a fost să fie. Răspunsul din Moscova a fost unul negativ.

Învățatul căzu pe gânduri: „- De ce cinci ani, unui tânăr sărman, doar nu a ucis pe nimeni?” Iosif, căzu și el pe gânduri…

Deodată sări rusul din pat: „-Am altă idee băiete, vei scrie tu singur scrisoarea, așa cum știi tu, cu cuvintele tale”. Și a mers.

Peste câteva săptămâni venise răspunsul mult așteptat – eliberarea. Iosif îmbrățișându-l pe rus și luându-și rămas bun a ieșit din baracă, promițându-i că nu-l v-a uita toată viața sa.

“În sfârșit sunt la libertate!!! Strigă Iosif ieșind pe poarta închisorii, cu foaia de eliberare în mână. Bani primise pentru a ajunge acasă cu trenul, dar lui Iosif atât de mult îi era dor de mama şi frăţiorul său… Fără a sta mult pe gânduri şi-a luat bilet la avion. Cu trenul, trebuia sa meargă o săptămână și mai mult. Nu s-a gândit la consecințe. Ajuns la Moscova, s-a urcat în tren, care mergea spre Moldova. Banii care-i mai rămăsese, nu-i ajunsese de bilet, așa că a hotărât să meargă ca “iepurașul”…

A trecut Rusia, a ajuns în Ucraina. Iosif se gândea: “încă puțin și sunt în țara mea, în Moldova.” Cu gândul acesta frumos a ațipit puțin. Când a deschis ochii în fața lui stăteau doi milițieni, cerându-i actele și biletul. Iosif a scos din buzunar foaia de eliberare și biletul de la avion pe care îl păstrase, încercând să le explice de ce nu are bilet la tren.

Dar, nu a apucat sa-și termine explicația, că a și fost încătușat și scos din tren. Iosif s-a gândit: „aici mie sfârșitul, nu o mai vad pe mama”.

A fost dus la șeful gării din Harkov, Ucraina. Șeful gării, un om trecut de cincizeci, înalt cu ochii albaștri și tâmplele cărunte, l-a ascultat pe băiat, apoi punându-și ochelarii pe ochi, și măsurându-l din cap până în picioare, la întrebat zâmbind, cu glas tare românește: “Care gară în Moldova este mai aproape de satul tău băiete?”
Iosif a spus: “Rogojeni”.

Atunci, șeful gării și-a îndreptat ochii spre milițieni spunându-le într-o rusa perfectă:” Dați-i drumul să meargă cu Dumnezeu în țara lui. Aruncându-i lui Iosif un zâmbet blajin. Iosif a răsuflat în sfârșit ușor. Ajungând la Rogojeni și ieșind din tren, a căzut în genunchi, sărutând pământul cu lacrimi în ochi, zicând: – în sfârșit sunt aproape de mama.

Mergând pe drum spre casă, aude un strigăt: Iosif! Un sătean de-a lui mergea cu o căruța plină cu lemne pentru foc. A sărit din căruță, s-au îmbrățișat, săteanul i-a propus să meargă cu el până în sat. Iosif a stat puțin pe gânduri și i-a spus : ”Eu voi merge pe jos, că nu mai am mult de mers, dar pe tine te-aș ruga, sa-i spui mamei că vin și să-mi pregătească o găleată cu apă fierbinte. „Poate așa îi v-a fi mai ușoară întâlnirea, mama v-a fi pregătită emoțional”– se gândi Iosif. Ajungând la poartă , o văzu pe mama cu lacrimi în ochi, cu o găleată în mâna, făcând câțiva pași într-o parte, apoi în partea opusă. Găleata era fără apă. Atâtea emoții!!! Iosif apropiindu-se de ea și îmbrățișind-o a strigat cu lacrimi in ochi: Mama nu plânge, eu am venit!” Iar, alături de ei s-a apropiat frățiorul său Alexei, așteptându-și cuminte rândul.

——————————

Raisa MOCREAC

7 octombrie, 2018

Continue reading „Raisa MOCREAC: Destinul”

Raisa MOCREAC: Frumoasa natură

FRUMOASA NATURĂ

Noaptea, prin munţi, pe coline
Vântul tot vine,
Mai lin, mai sălbatic,
Se strecoară din artic
Marea se-nginge,
Râuri vuesc,
Pădurea plânge
Un cântec domnesc.
Luna se-stinge
Sub norii cei grei,
Trăsnetul fulgerâ,
De iese scântei.
Noaptea se stinge
Şi zorile apar,
Frumosul soare
A venit ca un dar.
Natura învie
Sub raze solare,
Pe cer o ciocârlie
Încinge-o cântare.
Frumoasa-i natura
Şi blândă-i cu noi,
Dar, o ducem şi basta,
Direct în nuroi.

——————————

Raisa MOCREAC

7 octombrie, 2018

Raisa MOCREAC: Natura

NATURA

 

M-am strecurat în bezna-n pădure,
Să aud glasul nopţii în ea,
Să văd cum se ivesc licuricii prin iarbă,
Cum foşnetul frunzelor încep a cânta.

 

Să aud izvorul cum murmură-n şoaptă,
Şi luna zâmbindu-i într-a lui apă.
Să văd căprioara-nsetată ce se adapă,
Mulţumindu-i lui doar în şoaptă.

 

Venita-m într-un amurg pe malul mării,
Să văd peştii din apă cum se ivesc,
Cum pescăruşii se zbenguiesc în largul zării,
Când stelele pe apa mării sclipesc.

 

Să văd vântul sălbatic cum aduce furtuna,
Şi valurile mării ce se măresc,
Cum trăsnetul, liniştea serii agită,
Când fulgere pe cer licăresc.

 

M-am urcat într-o zi pe un munte,
Să văd fulgii de nea cum se aştern pe creste,
Să mă mângâie soarele cu razele multe,
Plin cerul cu păsări să-l văd ca-n poveste.

 

Să văd pe munte sub petrele rare,
O floare de colt ce aduce noroc,
Steaua din cer cu albe petale,
Ce aduce-n viaţă lumină, nu foc.

——————————

Raisa MOCREAC

4 octombrie, 2018

Raisa MOCREAC: Aș vrea

AŞ VREA

 

Aş vrea să mă ierţi,
Chiar dacă totuşi nu merit.
Aş vrea să-mi zâmbeşti,
Chiar de ai face-o silit.
Aş vrea să-mi vorbeşti,
Fraze dulci de pe vremuri,
Chiar de te-am rănit,
Cândva foarte mult.
Aş vrea să te uiţi
În ochii mei, de-i durut.
Să-mi atingi buzele dulci,
Cu al tău farmec sărut.
Aş vrea să mă-ndrepţi,
Pe acel drum de tine ştiut
Şi să nu mă cerţi,
De l-am perdut în trecut.

––––––––––

Raisa MOCREAC

29 septembrie, 2018