Piața Mihai Viteazul. Ora? În jurul orei 13. După ceasul meu. Mă grăbeam să ajung undeva, într-un loc unde aveam de clarificat ceva de ordin personal. În fața unei agenții de turism, un om zace pe trotuar. Este slab, murdar, sărăcăcios îmbrăcat. În preajmă, o pungă din plastic din care, în cădere, se rostogoliseră o cutie de conservă(poate un pateu ieftin), o sticlă pe jumătate cu suc, ceva rotund înfășurat în hârtie de ziar. Desigur, ceva personal. O cămașă de schimb poate. Și mai era ceva. Un colț de franzelă neagră, cred din categoria Graham. Mai era ceva? Cred că nimic. Nimic în afară de om. Omul avea culoarea obișnuită unui cadavru. Dungat cu albastru în jurul gurii rămase deschisă, loc prin care obișnuim să credem că și-a dat ultima suflare. Un om fără un domiciliu al său, un om al străzii. Al tuturor străzilor dintr-un oraș. Și al niciuneia. Un vagabond. Un boschetar, într-o accepțiune mai nouă. Ei sunt mulți. Dureros de mulți. Fac parte din „zestrea”, din fauna fiecărui oraș mai răsărit.

Ciudat, dar cred că în același loc, la aceiași oră, am văzut ceva asemănător. După socoteala mea, cu o jumătate de secol în urmă. Un bărbat la fel de sărăcăcios îmbrăcat. Cu aceleași dungi albastre, aceiași gură rămasă deschisă. Și parcă același rictus încremenit a batjocură. Numai că acum cincizeci de ani nu puteam vorbi de existența unor oameni ai străzii. A boschetarilor. Nu spun că ei nu existau și atunci. Am trăit și acei ani și poate de aceea nu îndrăznesc s-o spun. Trăiam într-o dictatură aprigă. Eu însumi, eram de curând „eliberat” dintr-o închisoare, ca fost condamnat politic. Despre multe lucruri nu se putea vorbi atunci. Eram ascultați, te miri de unde și Gherla mi se deschidea din nou.
Astăzi? Au trecut cincizeci de ani. Astăzi putem vorbi orice, că tot nu ne ascultă nimeni. Și nu se schimbă nimic din ce ar fi important pentru sărăcimea care speră ceva, așteaptă ceva. Da, s-au înmulțit miliardarii. Cum? Numai ei știu cum. Doar ei și ei între ei. De unde/ pe ce „surse”? Nici un muritor de rând nu trebuie să știe. Nici justiția. Sau ce a mai rămas din ea. A trebuit să ne jertfim floarea țării, ca parafrazându-l într-un fel pe Caragiale, să avem și noi miliardarii noștri. Ce fac ei pentru noi? În afară de rotunjirea averilor?Libertatea de a recunoaște, cu glas tare, sărăcimea noastră. Că avem, oficial de astă dată, vagabonzii noștri. Ca-n filmul acela indian cu Raj Kapoor. Oameni fără căpătâi, fără un loc al lor, trăind din cerșetorie, furt, ori, în cel mai bun caz, din mici expediente. Unde sunt speranțele noastre dragi aleși? Acelea pe care ni le reanimați o dată la patru ani, sau cinci, și pe care ni le înșelați de fiecare dată. Cu acelaș zâmbet fals, asemănător cu rictusul mortului de azi din Cluj. Din piața Mihai Viteazul. Cel care, după aproape o oră, nu-l ridicase nimeni de pe trotuar. Nu-l revendicase nimeni. Nimeni nu avea nevoie de el. Aleși spuneam? Aleși ai sorții. Ai unei sorți crude care ne împarte între „ai noștri” și „ai nimănui”. Aleși ai hazardului. Ai noștri, nu mai sunteți de multă vreme.

Mă pregătesc de culcare. Știu însă că noaptea mea va fi un coșmar. Imaginea cu o ființă a nimănui, zăcând în colbul unui trotuar așteptând să fie dus undeva la o morgă. Și mai ales gura aceia rămasă deschisă. Cu zâmbetul ciudat, aducând a batjocură.

–––––––––––

Gheorghe LUCHIAN

Cluj-Napoca

19 octombrie, 2018

Imagine internet