Mamă, îmi ești!
Mamă,
ești lună,
iar aștrii îți sunt lumânare,
ești suflet
ce zboară dincolo de nori,
știi…
azi depărtarea de tine mă doare,
iar mâine,
mâine
poate vom fi două surori.
Mamă,
ești soare,
iar razele tale îmi mângâie fața,
ești suflet
plecat în pământ
însă încă îmi ești ,
îmi ești în izvor,
îmi ești în ușa
ce-mi deschide dimineața,
îmi ești pădure,
și-mi scrii povețe
din cerurile-mpărătești.
Mamă,
ești zâmbet,
îmi ești icoana
ce o port la piept,
îmi ești amintire,
iar eu…
spre tine încet mă îndrept.
Tu știi, femeie!
Femeie, ce te naști din plâns de căprioară,
Femeie, ce înveți să-ți duci munții-n priviri,
tu știi că uneori ramul o să te doară,
tu știi că plânsul tău va naște răsăriri.
Femeie, care știi pădurea s-o dezmierzi,
Femeie, ce te naști un fluture și zbori,
tu știi ca să câștigi, dar știi ca să și pierzi,
tu știi cum răsăritul la tine să-l scobori.
Femeie, ce te naști din râu învolburat,
Femeie, ce-ți dorești să naști lăstari vânjoși,
tu știi să înflorești din câmpul nearat,
tu știi să luminezi prin nori copaci și groși.
Femeie, ce te naști din crin și păpădie,
Femeie, care știi ce-i mers îngenunchiat,
tu știi să domolești taifun și vijelie,
tu știi să încolțești din grâu nesecerat.
Fiică a vieții
În palma gândului mă legăn,
purtată-n vis
de visul serii,
mă plămădesc din flori de tei,
fără păcat,
doar cu dorință,
mă-nchin în sacre sanctuare,
mă-nchin la ușa învierii,
mă-nalță sufletul pe munte,
privesc spre mine…
nu-s ființă.
Sunt
o plămadă a gândului
ce a rămas la poarta nopții,
sunt trup născut din trup de lună,
sunt o plămadă a visării,
m-am rupt din pântec de lumină,
lumina lumii
și a sorții,
m-am zămislit fiică a vieții,
copil desculț
pe valul mării.
Sunt
vinovatul fără vină,
cu vina de a fi femeie,
sunt zbor peste ocean de suliți
ce și-au dorit
să mă rănească,
sunt foc, sau rug, sau apă lină,
sunt flacără ce-n jar scânteie,
sunt floare de nu mă uita
ce în grădină
vrea să crească.
Iubirea nu e joacă
Nu mă ține-n trup zidită,
tu, Manole
din povești,
lasă-mi sufletul să zburde
printre veri
și primăveri,
nu mă duce printre îngeri
și prin ceruri îngerești,
vreau să stau o clipă-n viață,
să fiu trează
printre seri.
Clipele ce-mi sunt secunde,
fă-le ore,
fă-le zile,
timpul nu-l mai strânge-n clipă,
vinde-mi ani din anii mei,
anii
i-am jucat la poker
și i-am scris apoi în file,
filelor le-am pus coperți
și le-am încuiat
sub chei.
Tu, Manole din povești,
scoate-mă din grea strânsoare,
ești un mit ,
însă iubirea,
nu e joc,
e adevăr,
știi, iubirea nu e joacă,
când iubești,
iubirea doare,
poate că-i ca și sămânța ce-i ascunsă
într-un măr.
Sărmana mamă
Într-un sat uitat de lume,
stă pe prispă-n prag, o mamă ,
are și găini și pâine,
însă, nimeni n-o mai cheamă.
Amintirile o dor,
se gândește cum i-era
când fugea pân’ la izvor…
nu mergea, parcă zbura.
Anii au trecut în fugă,
azi e singură în casă,
i-a rămas în gând o rugă,
fiii să se-ntoarcă-acasă.
Doru-o doare și tot plânge
după soțul ce-a murit,
amintirea rău o strânge,
l-a iubit și s-au iubit.
Cinci copii ea a născut,
toți au pribegit prin lume,
sărăcia i-a gonit
după-un colț mai bun de pâine.
Plânge buna mea bătrână,
bătrânețile o dor,
vrea s-o țină iar de mână
copiii ce-i sunt odor.
În căsuța de la țară,
singură și-ngândurată,
stă o mamă, plânge iară,
vrea să fie c-altă dată.
Geaba vrea bătrâna mamă,
să mai fie cum a fost,
amintirile o cheamă,
o cheamă, dar fără rost.
Silvia URLIH
