Ben TODICĂ: Cine suntem, unde mergem şi de ce?

Cultura comercială orchestrează alienarea maselor, singurătatea, nefericirea, un sens de nepotrivire, că nu mai aparţinem acestei lumi şi ne promite că dacă investim în această cultură atât financiar cât şi personal, o cultură care are la baza cultul personalităţii “eu” şi dacă ne dăruim ei, atunci ea ne promite că vom fi impliniţi şi fericiţi. Odată intrat în acest cult şi investeşti, descoperi că intri într-un lanţ al dorinţelor care nu se mai termină, un lanţ intenţionat construit, să te înrobească. În termini biblici este clasificată ca un cult al ideilor ascunse, al dumnezeilor de lemn. Întemeietorii biblici au înţeles că idolii creaţi de oameni cer sacrificii la început, să-ţi sacrifici aproapele, familia pentru a-ţi demonstra loialitatea, sfârşind prin sacrificarea ta personală. Acest cult al individualismului a creat şi a dus la multă dezamăgire, nefericire şi depresie, alimentată de acest ciclu continuu al consumerismului. Ce e Facebook? Sau orice platformă socială din internet? Ne oferă tuturor cele 15 minute de celebritate şi posibilitatea de a deveni eroul povestirii tale şi ce-i dureros e că nu e adevărul, ci pretindem, visăm şi ne vindem îmbrăcaţi într-o imagine artificială, ne prefacem. Această prefăcătorie este opusul prieteniei. Prietenia, dacă suntem cinstiţi o avem cu una, două sau trei persone şi majoritatea sunt singuri, fără prieteni. Prietenia adevărată e aceea în care nu te ascunzi, iar prietenul îţi spune cinstit cine eşti şi cum te vezi dinafară, lucruri pe care vrei să le ascunzi, de care ţi-e ruşine, pentru că lor le pasă de tine şi vor să te corecteze – o încredere totală unul în altul.

Societatea de azi este foarte bolnavă spiritual, sufleteşte şi nu vrea să se salveze, nu crede în rugăciune şi salvare. Adevărata fericire o obţii când trăieşti pentru cei de lângă tine. Părinţii ştiu cel mai bine acest simţământ instinctiv produs între mamă, tată şi copii. Legăturile sociale sacre cum e instituţia familie este dizolvată, punând profitul înaintea instituţiilor sacre, comunicarea şi conexiunea între oameni e distrusă, distrusă este şi legătura cu societatea. Ea dând prioritate profitului economic, este neglijată şi distrusă încet. Ţara este dezindustrializată, şcolile sunt închise, deci fără educaţie nu mai poţi avea industrie. Puterea de a controla marile corporaţii ne este luată din mână, abilitatea de a ne proteja şi sta pe picioarele noastre, a ne apăra interesele, sindicatele sunt desfiinţate, presa confiscată de corporaţii lăsându-ne fără apărare. Minciunile, alarmismele şi senzaţiile de la televizor îndobitocesc masele, toacă, iar cancanul, prostia şi violenţa îmbogăţesc presa şi televiziunile. Nu mai avem ştiri, ci doar bârfă 24 de ore pe zi, propagandă şi spălatul creierului a devenit o industrie imensă în democraţie, gigantică în comparaţie cu cea din comunism. Avem la conducere o elită care nu e capabilă să stopeze dizolvarea economiei sau prăbuşirea ei, desigur intenţionat organizată şi plătită dinafară. Înainte de al doilea război mondial, Germania trecea prin aceeaşi inflaţie prin care trecem acum. România a fost trădată când a fost eliberată. I s-a promis şi nu i s-a dat şi majoritatea ştiu asta. Românii aveau servicii, şcoli gratuite, spitale gratuite, concedii gratuite la munte sau mare, case asigurate şi pensii etc. Azi nu mai au! Forţele mincinoase de afară, nu numai că le-au confiscat, dar le-au şi distrus. Au demolat şi topit toată agricultura şi industria românească. Ideea conform căreia comerţul capitalist şi marii industriaşi dictează soarta speciei umane e o nebunie. Au pus mâna pe toate formele de control şi propagandă, luându-le din mâinile populaţiei şi folosindu-le pentru protecţia lor. Devenim cu toţii prizonierii imperiului, oricare ar fi el. Putem oare lupta împotriva lui sau pentru detronare? Desigur că se poate, ne spun filozofii Noam Chomsky, Slavoj Zizek, Jordan Peterson etc.! Păstrându-ne identitatea şi moneda naţională, făcând comerţ doar cu ajutorul ei, iar dacă ei nu acceptă sau încearcă să ne-o devalorizeze, atunci să renunţăm la comerţ cu ei. Nu le daţi voie şi şansa să vă exploateze, să vă otrăvească prin mâncare modificată genetic şi tehnologie periculoasă. Gândiţi-vă cum să ne scăpăm de corporaţii, să le declarăm ilegale. Folosiţi-vă de sublima nebunie a sufletului. Încetaţi a vă mai întreba; „Oare o să câştigăm?”, ci întraţi în starea credinţei că ceea ce facem e drept. Dreptul omului de a fi liber pe soartă e sacru, e un dar de la Dumnezeu şi nimeni nu are dreptul să i-l ia. Nu renunţaţi la demnitate! Demnitatea e primul pas spre libertate, spre dezrobire.

Civilizaţia noastră există de la îngheţ încoace de aproximativ 10 mii de ani şi a existat datorită unui climat stabil care a conservat cele două pălării de gheaţă de la poli şi concomitent sistemul ecologic al biosferei pământului. Datorită abuzului nostru climatic, noi distrugem sistemul ecologic, lucru accelerat în ultima sută de ani de avansul tehnologic şi abuzul lui în industrializarea lacomă şi iresponsabilă a lumii. Problema e că nu putem renunţa la standardul nostru de viaţă şi în acest caz nu vom putea stagna sau inversa fenomenul de încălzire, iar o încălzire de două grade, spun specialiştii, va conduce la topirea gheţarilor şi producerea unui fenomen de creştere în ecou a temperaturii, similar cu cel de pe planeta Venus, unde temperatura e de 800 de grade, iar apele au fost transformate în lichide acre şi sulfuroase. Acest motiv îngrijorează oamenii de ştiinţă de azi. Odată intrat în acest proces ecou, fenomenul devine ireversibil şi ca să-l refacem e nevoie de o mie de ani de pasivitate. Exterminare totală, iar noi stăm nepăsători în faţa lăcomiei şi a iresponsabilităţii.

S-a împânzit sistemul cu specialişti în limba română care folosesc orice scuză tehnică pentru a astupa, înăbuşi strigătele românilor care protestează de parcă durerea dacă nu e corect exprimată gramatical nu e acceptată, nu e valabilă şi sunt promovaţi toţi acei care susţin puterea, în ciuda analfabetismului lor în materie. S-au creat limbi în limbi de către mici grupuri de specialişti pentru a se putea ascunde în ele fărădelegile şi injustiţia sau inadecvările lor şi falimentul. În vremea comunismului se pregătea omul de mâine al societăţii blocului sovietic în care vorbeam toţi bine ruseşte, cu excepţia celor din clasele conducătoare care îşi trimiteau copiii să studieze în occident. Academia Română nu mai e a ţării ci e vândută corporaţiilor străine care le finanţează. Lăcomia şi banii le distorsionează personalitatea, toţi joacă teatru şi oamenii au început să vadă această prefăcătorie de: “Că le pasă…,” De acum, masca le alunecă de pe faţă. În noua democraţie neregulată, românii vor deveni comozi ca şi restul cetăţenilor lumii din globalism şi dacă nu ne trezim, cu toţii vom fi exploataţi până la epuizare, prăbuşire, cum s-a întâmplat cu toate societăţile din trecut, când s-au lipsit de sacru şi respectul faţă de sacralitate – s-au desprins de credinţă. Tehnologia s-a trâmbiţat cu avantaje extraordinare care întotdeauna s-a dovedit şi amăgitoare, adică cu creştere, progres, dar şi alunecări spre pierdere (vezi economia de hârtie promisă de promovarea calculatoarelor sau a compact discului când a înlocuit discul vinil şi banda magnetică etc.), în realitate fiind dictată şi interesată doar de profit nicidecum de beneficiul tuturor. Globarizarea şi tehnologia aduce vestea că naţiunile vor dispărea şi împreună cu ele şi graniţele şi diferendele culturale. Să aduc aminte aici că înainte de a exista statele, a fost globalizare şi debandadă pe pământ, iar la inventarea statelor, acestea au fost şi naţiunile care au inventat şi creat democraţia nu tehnologia. Stau şi ascult cu uimire prin media cum se trâmbiţează, se anunţă cu entuziasm precum că Democraţia a invins Comunismul şi că Statul Naţional e mort, a dispărut. Uitându-se cu desăvârşire că locul adevărat al democraţiei este în stat nu în “pustiu”, în stepa globală. Avansarea tehnologică îşi asumă meritul că datorită ei vom învinge şi că nu vom mai avea problemele create de statul naţional fără să realizăm că toate drepturile democraţiei le-am câştigat în ultimii o sută şi cincizeci de ani de lupte şi zbuciumuri sociale. Dacă nu suntem atenţi, ne avertizează unii specialişti că odată cu globalizarea vom pierde şi bucăţica de democraţie pe care o mai avem de la apariţia corporaţiilor încoace. Trebuie să ne gândim că marea majoritate a noastră nu îşi câştigă existenţa din tehnologie. Trei sferturi din populaţia globului nu trăieşte din tehnologie. Sunt puţini cei care se îmbogăţesc din ea şi în lăcomia lor, cei care o fac vor declanşa prin această mare diferenţă de câştig revolte, revoluţii şi chiar un război global cu cei săraci. Noua economie globală bazată pe tehnologia modernă poate fi sfârşitul nostru. Nu uitaţi cine suntem şi de ce suntem aici!

———————————

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

20 octombrie, 2018

Maria FILIPOIU: Taina scrisului (84) – Însuflețirea cuvântului

Motto:

„Scrisul este glasul inimii din taina sufletului cu reverberații în conștiința cititorului. Scrisul creativ este însuflețit de spiritul gândului și răstignit de codeier pe crucea destinului, spre veșnicirea cuvântului haric din înzestrarea Divinității.”

Scrisul a fost inventat din dorința de comunicare, iar perfecționarea lui a necesitat o evoluție perpetuă în secole și chiar milenii, din paleolitic (30.000 – 10.000 de ani) până în neolitic – mileniul VII î.Hr. Pe teritoriul României cel mai vechi scris a fost descoperit de arheologi în „Tăblițele de la Tărtăria” (Județul Alba), datând din anii 5.500 – 4.000 de ani î.Hr. (3 tăblițe de lut) Cele mai mediatizate reprezentări din începutul scrierii – o prescriere în ideogramă (semn-cuvânt) sunt în simboluri grafice și picturale, astrale și pământene, dăltuite în piatră, fiind cea mai rezistentă degradării prin timp.

Primele scrieri au fost descoperite în Egiptul antic, în perioada fanariotă, scrierea hieroglifică (prin semne grafice și imagini) și continuând în perioada dinastiilor cu scrierea hieratică (prin litere), folosită în comunicări religioase, până la scrierea cursivă – perioada ptolomeică și romană. Cea mai veche inscripție de pe Terra a fost descoperită în China, pe carapacea unei broaște țestoase, înainte cu 6 600 ani î.Hr.

În Europa cele mai timpurii inscripții sunt grecești, datând din perioada (770-750 î.Hr.) în alfabetul fenician, din care au derivat alfabetul latin și alfabetul chirilic, folosite și astăzi, iar primele scrieri literare, care s-au păstrat până în prezent sunt Eliada și Odiseea, ale poetului antic – Homer, dovezi incontestabile a păstrării informației scrise.

Născută cu numele Popa Maria pe pieptișul unui munte, într-o zonă mitologică „Țara Luanei” din Subcarpații de Curbură (Văvăluci-Bozioru-Buzău) cu obiective turistice renumite în vestigii rupestre, aș putea spune că am învățat, încă din perioada preșcolară, scrierea ideografică de pe pereții grotelor – lăcașurile strămoșilor mei și L-am întâlnit pe Dumnezeu în Biserica din stâncă (Aluniș-Colți), despre care s-au scris multe monografii.

Pe plaiurile natale am auzit pentru prima dată legendele comorilor dacice ascunse în Dealul Tocitorilor (la câteva sute de metri de locuința natală), prin grai-viu, chiar de la localnicii care au explorat locurile cu stihii ce s-au năpustit asupra lor când au fost deranjate. Mărturisitor a fost unchiul Gavrilă Sergentul (cumnatul bunicii mele materne) din Scăieni-Bozioru-Buzău în prima jumătate a secolului XX.

De la bunicii materni, din neamul Filipoilor, am învățat taina scrisului în buchea cărții și prețuirea valorilor tradiționale ce s-au conturat în pasiunea colecționarului de folclor și etnologie, obținând din prima participare la un concurs de tradiții difuzat de Televiziunea Română – Departamentul Cultură, Premiul pentru originalitate acordat de scriitorul George Pruteanu în emisiunea moderată de Ioana Drăgan (după Revoluția din Decembrie 1989). De atunci am început să-mi revizuiesc jurnalul de tradiții, completându-l în repetate rânduri pe câteva sute de pagini, publicate în două cărți la Editura Paideia – Bucuresti, ce-au fost distribuite prin rețeaua de librării din toată țara (2008): „Tradiții creștine și ritualuri populare românești” și „Expresii populare și trăiri proverbiale”. Au fost urmate de participări în zeci de antologii literare și volume colective însumând peste 90 până în prezent, participări la concursuri literare și colaborări cu peste 30 reviste de cultură, obținând peste 25 de premii și diplome pentru creații literare. O altă temă îndrăgită a fost cea patriotică, publicând în anul 2015: „Ecouri Străbune – omagii și memorii în poeme”, „În Zodia Poeziei” și „Cinstire înaintașilor – în memoria personalităților dispărute” (antologie de coordonator).

În anul 2016 am publicat antologia de coordonator „Literatura de ieri, de azi și de mâine” (vol.I). Anul 2017 a fost cel mai rodnic, publicând două antologii de coordonator „Versuri pentru Eminescu” și „Literatura de ieri, de azi și de mâine – vol.II”, dar cel mai mare răsunet l-a avut volumul de autor „La Poarta Divinității”, cu prefață și aprecieri critice de criticul literar Horia Gârbea, lansat la Târgul Internațional „Gaudeamus 2017” și publicat în peste 3.000 de exemplare, comercializate prin Librăria Coresi și site-ul Amazon.

În Anul Centenarului Marii Uniri – 2018 am lucrat la un volum de publicistică istorico-literară: „Recurs la Unire – Centenarului Marii Uniri”, ce urmează să vadă lumina tiparului la Editura Libris-Editorial, fiind comercializat pe site-ul Librăria Libris. Va fi lansat la T. I. Gaudeamus 2018. Tot în 2018 va fi publicată antologia de coordonator „Marea Unire Culturală – Centenarului Unirii”. În prezent redactez un volum de sonete și rondeluri creștine „Pelerin la Templul Cerului”, iar proiectele pentru viitor sunt multe, din care îmi doresc să le finalizez pe cele mai importante, cât îmi îngăduie calea destinului acestei vieți. Traversând prin era informațională, când se scrie mult și despre orice, necesitatea diversității tematice mobilizează truditorii condeiului pe ogorul cuvântului, spre rodirea lui în conștiința publică, iar creația literară este criteriul de selecție a informației ce merită să dăinuie prin timp, dar maratonul selectiv nu este, totdeauna, cel corect.

Împătimitul de scris nu poate supraviețui altfel, pentru că „scriitorul care nu mai poate să scrie este profund nefericit.” (Mircea Cărtărescu) Pasiunea pentru scris s-a născut din dorința cititorului de-a întâlni în cărți sămânța informațională, scriitorul fiind, mai întâi, un devorator de lectură prin care mobilizează conexiunile neuronale spre creativitate – logica îndemnului eminescian: „Citește. Numai citind mereu, creierul tău va deveni un laborator nesfârșit de idei și imagini.” Motivația pentru creație se transmite, psihanalitic, din cel de-al treilea ochi al demiurgului: „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.” (Mihai Eminescu).

Produsul final din concepția ideatică fiind cartea, autorul care i-a dat viață o poartă în sufletul său prin labirintul vieții și o duce în veșnicie ca pe dorul ce-l desparte de fiii biologici spre o confesiune prin altă dimensiune spațio-teporală: „Carte –/ Sora mea cea bună,/ Din ce sfântă-mpreunare/ (…) Când –/ Pe-aceeaşi cale dreaptă –/ Ne trezirăm împreună,/ Mână-n mână…//” (Ion Minulescu, „Rânduri pentru o carte”)

Tributară unei sentințe divine, pe deplin asumată, ca o efigie a Cuvântului botezat în cristelnița lacrimilor și răstignit pe crucea destinului, închei eseul autobiografic pentru antologia „Taina scrisului”, coordonată de scriitorul român – George Roca stabilit în Sydney-Australia:

„Taina Cuvântului vrând să o deslușesc,

Îmi duc rugăciune în altar sufletesc.

Cu ochiul minții aprind făclie în gând,

Pe jurnal să pot zări condei lăcrimând.”

Maestre, bine v-am regăsit! Vă felicit pentru minunatul proiect și vă doresc mult succes în finalizarea lui.

–––––––––––

Cu stimă și recunoștință,

Maria FILIPOIU

București

Septembrie 2018

Gheorghe Andrei NEAGU: Taina scrisului (83) – Moartea penițarului

– Cristi, suntem liberi bă, îi strigă Mircea Dobrovicescu de sub geam! Împuşcăturile se auzeau în depărtare de parcă n-ar fi avut de a face cu existenţa lor. Geamul se deschise brusc. Doamna Şişman îşi arătă capul obosit şi îmbătrânit.

– Hai, nu intri?, îl îndemnă ea cu glasul hârşâit de atâta fum de ţigară Mărăşeşti.

– Da, doamnă, vin dacă este şi Cristi acasă!, îi spuse Mircea cu oarecare reţinere.

O ştia pe mama lui Cristian de mai mulţi ani. Pe tatăl nu ajunsese să-l cunoască. Murise de pe vremea când se construia hidrocentrala V.I. Lenin de la Bicaz. Fusese condamnat la muncă silnică, era un matematician non-conformist, care vorbea liber ori de câte ori avea prilejul şi spre nenorocul lui, când l-a înjurat pe Stalin, i s-a înfundat.

– Din profesor am devenit pârnăiaş! Tot cu „p” se pune că este. Pentru că am fost prost ca o p…, obişnuia el să se autopersifleze în faţa miliţianului care-l supraveghea şi în celulă şi la muncă şi în baraca deţinuţilor. În preajma celorlalţi deţinuţi, se limita doar la prima parte a frazei. Asta pentru ca să ştie şi ei cu cine are de a face şi nu îl trateze ca pe un pârnăiaş oarecare. Ce puteau şti chiaburii condamnaţi ca şi el, la muncă forţată. Nu putea munci cot la cot cu ei deşi se străduia. Nu pentru că ar fi vrut să demonstreze cuiva că este în stare de o muncă abrutizantă ci pentru că aşa era educaţia lui.

Credea că pedeapsa i se cuvine, nu pentru că îl înjurase pe Stalin ci pentru că fusese atât de prost, de se lăsase prins. Aşa s-a stins, rostind abia şoptit ce anume înseamnă pentru el litera „p”. de atunci doamna Şişman se ţicnise de-a binelea. Rămasă văduvă, fără să-şi fi putut îngropa bărbatul, deşi încercase din toate puterile, doamna îmbătrâni brusc, căzu la pat şi de foarte multe ori băieţelul Cristian, orfanul Cristian o auzea blestemând pe cei de la putere.

Apoi timpul trecuse. Dar doamna Şişman nu-şi mai revenise. Fusese şi la Comunitatea Evreiască să afle măcar unde era îngropat soţul şi nu găsise sprijin, deşi mulţi dintre membrii comunităţii aveau funcţii importante în structura de partid şi de stat a acelor vremuri. De atunci căutările văduvei s-au întors cumva împotrivă. Cu puţinii bani pe care-i câştigase din servicii obscure, nu reuşise ca să-şi facă o pensie cât de cât onorabilă. Trăia de azi pe mâine cu te miri ce, izolându-se tot mai mult în sinea ei ca într-o carapace, unde nici Cristian nu avea cum să intre. Era într-o permanentă stare de alertă, suspicionând pe oricine ar fi încercat să-i treacă pragul casei. Izolarea îşi pusese amprenta şi pe Cristian, care încercă să evadeze din singurătatea impusă prin scris. Curând şi-a dat seama că poezia îi este mai aproape de suflet, decât orice altă formă literară. Iar atunci când îşi aducea aminte de ce vremuri trăia obişnuia să explodeze în versurile sale, într-un mod destul de nefericit.

– Mă piş pe documentele Congresului al XIII-lea!, a recitat el plin de emfază dintr-un poem, la clubul Uzinelor 23 August, unde directorul Lagu înmărmurise ştiind că în sală se afla şi securistul care-i avea sub supraveghere. Nici Liviu Stoiciu şi nici alt cenaclist n-a scos o vorbă! Stăteam şi ne uitam la el înmărmuriţi. Pe unii nu-i amuţise cutezanţa versului rostit abrupt, pe alţii nu-i amuţiseră frumuseţea versului. Şi oricât de revoltător era în sine versul cu pricina, părea aşezat cumva nelalocul lui, părea lipit, părea stricător de armonie şi atmosferă poetică.

Ne-am fi aşteptat ca Mihai Grămescu, Liviu Stoiciu, Mircea Dobrovicescu să fie chemaţi să dea seamă, să dea declaraţii. Nu-mi amintesc să fi fost aşa ceva! Aşa cum se întâmplase când ne întâlnisem cu Adrian Păunescu la început de Cenaclul Flacăra. Mă şi mir că Mihai Grămescu nu s-a declarat şi el vreun disident, pentru că el avusese curajul să-l contreze pe Adrian Păunescu, atunci când îşi citea „De la Bârca la Viena” în sala mare a Universal-Clubului. Atunci am dat numai eu cu subsemnatul. Dar nici eu nu mă consider disident sau altceva. Oricum Cristian jubilase şi de acea dată, de parcă vocea tatălui său, i-ar fi ajuns la urechi şi l-ar fi lăudat pentru ceea ce s-a întâmplat.

Păşind pragul casei familiei Şişman, Mircea dădu în hol peste Mihai Grămescu şi peste Elena cea pe care o „îndrăgiseră” mai mulţi membri din cenaclu. Tocmai plecau.

– Ce faceţi măi, plecaţi când vin eu?, îi luă în şagă Mircea.

– Păi, nu încăpem cu toţii!, îi zise Mihai direct fără nicio altă explicaţie aşa cum îi era felul. Elena nu zise nimic. Îi plăcuse cândva de Mircea, dar îl părăsise fără nicio explicaţie. Ieşiră.

– Salut Cristi! Am fost în Piaţa Universităţii! Se împuşcă din ce în ce mai rar! Ar trebui să ieşi şi tu!

– Ce să ies mă? Ce crezi că se va schimba? Vine linia a doua a PCR, mai neinstruită şi cu tot felul de ciraci, puşi pe căpătuială, rosti Cristian cu năduf.

– N-ai dreptate, fiul meu, se auzi vocea răguşită a bătrânei lui mame. Scăpăm de teroarea comunistă!

– Şi cine vine mamă? Vine Brătianu?

– Oricine ar veni, tot e mai bine decât cu comuniştii, pe care nu ştiu dacă o să mai apuc să-i văd odată, puşi la zid, trimişi la canal sau judecaţi pentru crimele lor.

– Păi, dacă am face asta, ar însemna să schimbăm puşcăriaşii lor cu puşcăriaşii noştri!, zise Mircea, regretând pe loc că nu se putuse stăpâni.

– Mircea dragă, te ştiu creştin şi profund umanist, da nu uita că Brătienii de care râde Cristi, au făcut ţara mare…

– Da, dar casele ţăranilor aveau acoperişuri de paie iar drumurile satului erau pline de colb, în verile secetoase, până la genunchi. Am văzut cu ochii mei. La bunici.

– Măi Mircea, o fi fost el cum a fost, dar pentru scriitori ca noi cred că era mai bine, măcar puteai exprima, erai liber să mergi oriunde voiai, să scrii ce voiai, să înjuri şi să faci tot ce-ţi trecea prin minte.

– N-aş vrea să te descurajez, dar nu toată lumea va fi fericită, eu atâta ştiu, că am avut mulţi scriitori care au făcut foamea, dacă n–au lins poala stăpânului.

– Uite, eu nu vreau să mă cert, îmi sunteţi dragi, pentru că sunteţi tineri, iar asta nu-mi ajunge dragă Mircea, nu mai avem ce pune pe masă: bem ceai cu o bucăţică de zahar şi o bucată de pâine!, îşi descărcă văduva aleanul fără nicio reţinere.

Mircea ştia de suferinţele a ceea ce mai rămăsese din familia Şişman. La ceas de taină, când mai făcea rost de câte o secărică şi o beau împreună, Cristian devenea mai slobod la gură. Faptul că niciunul din ei nu urmaseră vreo facultate, îi făcuseră mai vulnerabili în faţa licenţiaţilor, care deşi nu aveau talent contau mult pe studiile lor, deşi nu citiseră nici jumătate din cât citise ei. Mircea mai ştia că oricât ar fi încercat să vină în ajutorul familiei Şişman, n-ar fi folosit mare lucru. N-avea nici el prea multe de dăruit. De aceea crezu de cuviinţă că era mai bine să lase lucrurile să meargă de la sine…

Timpul a trecut, guvernele se succedau unele după altele, industria ce producea numai găuri negre era cumpărată cu hurta de cine apuca de la indieni la austrieci la arabi, de la turci la italieni. Totul se vindea. Totul se demola. Au căzut pradă exporturilor din materiale feroase combinate siderurgice, fabrici, uzine, sisteme de irigaţii, vapoare şi chiar toată flota românească. A pierit şi doamna Şişman, de parcă nici n-ar fi fost! A pierit atunci când noul proprietar care se zice că era vechiul proprietar s-a prezentat să-şi revendice proprietatea. Uitase că fusese despăgubit. Şi nici măcar nu mai era el proprietarul. Veniseră nişte nepoţei străvezi, limfatici, exoftalmici, cu gurile arse de dorinţa recâştigării imobilului. Bătrâna Şişman care-l cunoscuse pe adevăratul proprietar dorise să meargă în instanţa de judecată. N-au primit-o! trebuia să vină reprezentantul ICRAL. Numai că acesta se împiedicase de câteva legături bune de dolari şi nu se prezentase. Ştia şi directorul. Aşa că nepoţeii au câştigat prin neprezentarea părţilor. Când s-o evacueze, doamna Şişman şi-a dat obştescul sfârşit, după ce mai blestemă odată comunismul.

Rămas singur, buimăcit şi cu privirile aiurinde, Cristian i-a impresionat pe nepoţei care i-au permis să stea în pod. Aşa că venirea ţărăniştilor la putere l-a găsit pe Cristian Şişman în plină activitate de amenajare a podului. Bucăţi de cartoane, de lăzi de portocale desfăcute, sau bucăţi de placaj de la alte ambalaje fură aşternute între grinzile podului, ca să-i ţină de cald sau să-i fie moale când avea să se culce pe ele pentru că nu-şi putea urca mobila prin oberlichtul lăsat drept cale de acces spre noua-i locuinţă. Vara crăpa de sete şi de căldură, de spălat, mai reuşea să se spele din când în când în subsolul casei unde era şi centrala de păcură. În rest baie la Dâmboviţa şi prin ştrandurile care-i mai permiteau să treacă. Venituri n-avea. Trebuia să muncească. A încercat să vândă la tarabele din Obor. A ieşit lipsă, de l-au snopit în bătaie ţiganii care stăpâneau tarabele cu zarzavaturi. S-a angajat la un magazin de încălţăminte, dar cu ochelarii lui şi cu felul şleampăt de a fi, mai mult îi izgonea pe clienţi decât îi atrăgea.

Treptat s-a resemnat, s-a dus cu poeziile pe la redacţiile marilor publicaţii. L-au publicat o dată, de două ori, fără bani. Ajunsese cunoscut ca un cal breaz la fel de inadaptat ca întotdeauna. Prietenii îl părăsiră rând pe rând. Pe Stoiciu îl pierduse când auzise că ajunsese şeful judeţului Vrancea. Apoi îi pierdu urma după ce citise în ziare că-şi dăduse demisia. Nici cu Mircea Dobrovicescu nu se mai văzuse. Doar pe Mihai Grămescu îl mai întâlnise prin paginile revistei SF, fără a se mai reîntâlni în realitate. Încercă o singură dată să fie primit de C.T. Popescu, dar constată spre surprinderea lui că nu-şi mai aducea aminte de el. Tot mai flămând, tot mai singur, nu mai catadicsi să coboare din pod. După câteva zile nu mai fu zărit de nimeni pe niciunde. Îl uitaseră cu toţii. Numai printr-o întâmplare i-au găsit trupul intrat în putrefacţie atârnat cu o funie de unul din căpriorii acoperişului ce-i slujiseră ca locuinţă. La picioarele lui, pe un bilet un scris mare şi lăbărţat lăsa să se desluşească: „Fiţi blestemaţi!”

–––––––––––-

Gheorghe Andrei NEAGU

Focșani, octombrie 2018

Victor RAVINI: Arta de a da cu noroi sau cu piatra

Herodot a dat cu noroi în traci și apoi s-a retras în eternitate. Nu mai poate fi tras la răspundere pentru inepțiile pe care le-a scris. Asta e tactica, dacă nu o cunoșteați: dai cu piatra și fugi. Iar lumea te admiră că știi să spargi geamuri. Viața m-a învățat să fiu tolerant față de oamenii răi, să înțeleg ce îi roade pe suflet încât atacă oamenii buni și, de multe ori, am fost „avocatul diavolului”. Mi-am apărat colegii acuzați pe nedrept sau poate pe drept, cât și pe cei ce îi acuzau. Eu nu sunt judecător, ci sunt un om simplu, adică sunt cu inima alături de toți oamenii. Așa că i-am apărat și pe cei buni și pe cei răi, care și ei sunt tot oameni. Asta pentru că sunt român și așa am fost crescut. Dar nu toți românii sunt crescuți la fel. Nu mai știu ce gânditor spunea că misiunea oricărui scriitor sau publicist este de a fi umanist și de a apăra oamenii ce devin ținta unor invidii, calomnii, minciuni, nedreptăți sau alte răutăți ale… Ale răilor. De aceea rămân uimit când văd un scriitor și publicist renumit, conferențiar universitar de lingvistică, fost secretar PCR al Universității din București, ce dă cu pietre și cu noroi într-un conațional, pentru simplul motiv că strălucirea acestuia o eclipsează pe a lui. Nu spun cine. Persoană importantă. Latinii ziceau nomina odiosa, ceea ce nu înseamnă că numele lui a fost de la început la fel de odios cum este el. „Este un lingvist român, publicist și scriitor, militant politic naționalist” (zice Wikipedia). Cum naționalist, când el scrie împotriva celor ce iubesc și apără națiunea noastră? Cum naționalist când el atacă și denigrează un alt conațional, tot scriitor și publicist, care luptă cu dârzenie pentru apărarea identității noastre naționale și culturale? Stați să mă gândesc. Va să zică, un tânăr scriitor și publicist român luptă pentru restabilirea adevărului istoric și a valorilor românești, atacate de către dușmanii tradiționali din afara țării noastre, cât și de acoliții acestora, dinăuntrul națiunii, adică trădătorii. Iar un bătrân scriitor și publicist, tot român, își ascute coasa și o unge cu cele mai otrăvite cuvinte, ca să-l facă bucăți pe cel tânăr, pe cel care apără națiunea. Întrucât bătrânul îl atacă cu înverșunare și cu cuvinte ucigătoare pe cel care apără națiunea, eu îmi pun întrebarea: de partea cui este bătrânul? De partea națiunii sau de partea celor ce utilizează tot felul de tertipuri murdare, pentru a distruge apărătorii națiunii, ba chiar și națiunea? Dragi cititori, vă las pe dumneavoastră să decideți.

Unii universitari se cred mari și tari, scuipă în sus, dar cade pe ei. Așa ceva s-a mai întâmplat, și nu numai în lumea universitară. Întrucât mai sunt cazuri precedente, eu îl apăr pe bătrânul scriitor și publicist, și zic că poate nu își dă seama ce face când se dedă la mitocanii și vorbe otrăvite. Am auzit că ar fi un distins universitar, un intelectual de mare rafinament. De ce râdeți? Fără să îl cunosc, nu sunt de acord cu cei ce zic că e o coajă de cartof putrezit. Dacă alții îl stimează, de ce să nu îl stimez și eu, poate la fel de mult cum îl stimați și dumneavoastră? Desigur că o avea motivele sale personale, să îl distrugă pe colegul de breaslă mai tânăr, chiar dacă nu toți putem fi de acord cu motivele și cu metodele lui. Eu iau apărarea publicistului bătrân, pentru că viața m-a învățat să fiu avocatul diavolului. În apărarea dumnealui, constat că nicidecum nu este naționalist, cum zice Wikipedia, ba chiar dimpotrivă: e anti-naționalist, e contra națiunii. Și nu este nici vreun adevărat publicist, deoarece nu are etica și moralitatea necesară, iar în loc să informeze, dezinformează. El doar se crede și e luat drept publicist, fără să știe ce înseamnă această noțiune. Deci e nevinovat. În apărarea lui, susțin că nu știu să existe dovezi concrete că a luat bani de la cineva pentru a îi distruge pe cei ce apără națiunea și adevărul. De obicei, un trădător lucrează pe gratis, din simpla ură față de propria sa țară. Nu există niciun fel de dovezi concrete că este trădător, oricât de mult rău face, a făcut sau va mai face în jurul său, întrucât răutățile lui rămân fără rezultatul urmărit. Trădătorii trădează pe gratis, din plăcerea de a face rău colectivității în care trăiesc. În apărarea lui, susțin că doar s-a molipsit de la molima de mitocănie ce bântuie și face ravagii. Mitocănie pe care oricum nu o putea învăța de la profesorii săi, ci din cei șapte ani de acasă. Și are toate motivele să dea cu pietre în cineva mult mai tânăr decât el, a cărui popularitate îl deranjează și a cărui strălucire îl orbește. În apărarea lui — a celui vârstnic, întrucât cel tânăr nu are nevoie de nicio apărare — susțin, cu sau fără probe, că nu știe ce vorbește. Spune și el acolo ce spune orice om care se îneacă de invidie și mânie. Garantez că are toate motivele pentru a îl invidia pe cel tânăr, asupra căruia își varsă mânia. Nu poate fi vina lui, a celui bătrân, că s-a adaptat la moda care a extins mitocăniile din mahalale pe Internet. Așa e moda.

Manual pentru cei care vor să dea cu piatra și să rănească, fără prea mari riscuri de a fi dați în judecată și cu garanția de a obține aplauzele mitocanilor. Atacați mai întâi numele dușmanului dumneavoastră. Modificați-i o literă. Disprețul dumneavoastră față de acea persoană va fi evident și va contamina proștii să zică la fel. De exemplu, vă prefaceți că nu știți că îl cheamă Porțeanu și îi ziceți cu toată seninătatea Forțeanu sau Porcileanu. Structura asta lingvistică am auzit-o în gura unui celebru scriitor, pe vremea când scriitorii mai aveau bun simț și nu depășeau această limită, ci vorbeau prefăcându-se ca și cum nu voiau să rănească. Acum însă, avem mijloace tehnice mult mai eficiente prin care oricine poate murdări pe oricine și poate să dea cu piatra în capul cuiva, care nu i-a făcut niciodată nimic.

Desigur că activitatea patriotică a lui Daniel Roxin deranjează dușmanii tradiționali din afara țării noastre. Desigur că vor ca să înceteze orice activitate patriotică, atât a lui cât și a altora ca el. Bineînțeles că nu îl vor ataca pe limbi străine, de pe alte meridiane, ci îl vor ataca indirect, prin acoliții lor, prin trădători români, agenți în folosul unor interese potrivnice României. Agenții nu își scriu pe piept sau pe Wikipedia că sunt trădători ai națiunii, ci dimpotrivă se infiltrează printre conaționali sub acoperire de „militant politic naționalist”. Ca Vasile Roaită, care abia prea târziu a fost demascat că era agent al Siguranței, infiltrat printre muncitori. Nu divulg numele falsului „militant politic naționalist”, ca să nu pot fi acuzat că s-a înfuriat pe mine și a făcut hemoragie cerebrală sau s-a spânzurat din cauză că l-am demascat.

De exemplu, dacă dumneavoastră, drag cititor, sunteți un „militant politic naționalist” fățarnic și pseudo-patriot, un infiltrat printre patrioți, pentru a le da la glezne și faceți jocul nu știu cui, pe bani sau fără bani, aveți mai multe mijloace de a da cu piatra și cu noroi. Dacă ați primit misiunea să îl distrugeți pe Roxin, mai întâi, zăpăciți-i literele din nume, după propria dumneavoastră zăpăceală din cap. Atacați-l cu cele mai înjositoare expresii. Întrucât nu pot fi înjositoare pentru destinatar, ci pentru cine le emite, în mod garantat vorbele dumneavoastră murdare vor pune sub semnul întrebării intelectualitatea dumneavoastră cât și competența de examinatori a profesorilor care v-au dat o diplomă universitară. Însă la banii pe care îi primiți sau la avantajele pe care le veți avea, desigur că se merită să comiteți un fratricid. Au mai făcut-o și alți scriitori români, împotriva lui Eminescu, Blaga, Arghezi și a altora. Foarte bine că încercați să compromiteți chiar și pe profesorii pe care vă prefaceți că îi admirați, întrucât astfel vă compromiteți singur. Asta îmi dă mie posibilitatea să vă apăr și să vă scot basma curată.

Pe vremuri, secretarii PCR se luau de chica celor tineri, pentru că îi deranja. Iar fostul secretar de partid așa a rămas, ca pe vremea când tăia și spânzura la Universitate: se ia de chica lui Roxin. O veche zicală zice: râde chelul de pletos. Dacă sunteți chel și vă întristează chelia, nu râdeți, ci luați-l pe Roxin de chică. Dragi cititori, luați exemplu cum vă puteți pune în lumină ca un personaj al întunericului și ziceți cam așa, ca în citatul acesta: „Dacă mi-ar fi la îndemână l-aș lua de chică – cuvânt slav, pe neisprăvitul Doxin și i-aș pune în față oglinda: măi, pui de dac, de unde dracului ți-a răsărit în nume sunetul și litera X – doXin, care nu există în limba română decât în neologisme?!” Așadar regretă că nu îi e la îndemână să-l ia de chică, cum făcea cu studenții pe vremea când era secretar de partid.

Eu sunt născut și crescut la Caracal, dar nici măcar la Caracal nu se vorbea așa de necivilizat, cum scrie lingvistul universitar, decât poate prin mahalale, pe ulițele analfabeților. Și, fiindcă autorul acestui citat este lingvist, eu nu am competența să îl contrazic și nici nu avem nevoie să-i mai amintim că sunetul și litera X în limba română există atât în neologisme, cât și în nume care încep la fel, găsibile pe Google: Roxănescu, Ruxănescu și în mai multe nume vechi, așa cum scrie în Dicționarul onomastic românesc al lui N. A. Constantinescu, Editura Academiei, 1963. Nume ce conțin sunetul și litera X și încep la fel ca numele lui Roxin sau aproape la fel: Roxana — fiica lui Dimitrie Cantemir, Roxana — fiica unui Cantacuzino-Măgureanu, Roxanda — doamna lui Al. Lăpușneanu, Roxandra — în vechi documente câmpulungene din Bucovina, Ruxandra — fiica lui Basarab I, Ruxandra — fiica domnitorului Moldovei Vasile Lupu, bine-cunoscuta stradă Domnița Ruxandra din București, apoi nume derivate: Luxandra, Loxandra, Ruxa, Luxa, Luxița. Avem și alte nume cu X: Alexandru, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Docsănescu. În apărarea scriitorului care a terminat la București facultatea de litere și e conferențiar acolo, susțin că nu are cum să cunoască numele clasicilor literaturii noastre. De bună seamă că pe lingvistul nostru îl deranjează terminația –in din numele lui Roxin, care e un om dârz — cuvânt rămas de la daci. E inutil să precizez această etimologie, dar așa a precizat lingvistul etimologia slavă a cuvântului chică și nu am înțeles în ce scop. Nu sunt lingvist și nu știu de unde vine terminația –in din numele Roxin, așa cum nu știu nici de unde vine în vechi nume de oameni sau de locuri românești: Bolintin, Codrin, Constantin, Cosmin, Doclin, Florin, Marotin, Măcin, Mărin, Potopin, Săvârșin, Severin, Zeletin sau Moș Martin și sumedenie de altele. Asta ca să știm cât ne putem baza pe afirmațiile și pe competența unuia care predă lingvistica la universitate.

Aș vrea totuși să adaug o mică precizare, din cartea Marea Unire dela 1 Decemvrie 1918. Biblioteca Despărțimântului București al Asociațiunii „ASTRA” 1, București 1 Decemvrie 1943, cap. Parlamentarii Adunării Naționale dela Alba-Iulia care au votat unirea cu România la 1 Decemvrie 1918. Deputații de drept: […] PROTOPOPII ROMÂNI: […], p. 54, figurează și Florian Roxin, Buteni [jud. Arad] și Nicolae Roxin, Tinca [jud. Bihor]. Așadar, doi protopopi, Florian Roxin și Nicolae Roxin, au votat la Alba-Iulia la 1 Decembrie, în calitate de deputați de drept, unirea cu România. Numai un secretar PCR rătutit la cap și fără obraz mai poate avea tupeul să insinueze că numele Roxin nu ar fi românesc. Oricine poate vedea pe Facebook și pe Google că există sumedenie de români pe care îi cheamă Roxin, răspândiți prin toată țara și prin diaspora. Sunt mult mai mulți Roxin decât cei cu numele secretarului PCR care îl atacă, habar n-având pe cine atacă. Nu mai divulg aici că acest secretar de partid a avut un nume de rușine. E suficient să spun că avea un nume de batjocură, pentru că ai lui erau bătaia de joc a satului. Înțeleg ce complexe de inferioritate are și că asta îi dă energia să arunce cu noroi și cu piatra în tot ce îi amintește de condiția jalnică din care s-a ridicat cu ajutorul PCR și s-a pripășit pe la Universitate. Însă eu sunt consecvent și îl apăr pe împricinatul fost secretar PCR fiindcă partidul lui nu mai este la putere. Oricât și-a vopsit lupul blana cu var alb, ca să creadă lumea că e oaie, năravul tot nu și l-a schimbat. Bietul de el. A rămas fără puterea de satrap, pe care a avut-o la Universitate, și îmi e milă de el, ca de orice om nenorocit: Orice om necugetat, la mânie, poate zice prostii. Are circumstanțe atenuante: nu poate suporta pe cine nu suportă el. Nu e nevoie să divulg eu numele lui actual și nici cel vechi. Se va divulga el însuși, când mă va ataca. Știu că mă va ataca, pentru că el nu e în stare să priceapă că eu îl apăr, în calitate de avocat al diavolului.

Eu îl apăr și îl voi apăra, până mă voi plictisi sau îmi va zice popa să-l las în plata Domnului. Nu știe ce vorbește. Nu-l poți învinui pe careva, pentru faptul că nu știe. Dacă nu știe, nu știe. Pe nimeni nu îl poate deranja lătratul câinilor și orăcăitul broaștelor. Dacă asta le place — să latre sau să orăcăie — n-au decât. Pe cine poate afecta? Noroiul cu care împroașcă ei împrejur nu poate cădea pe Daniel Roxin, ca de altfel nici pe mine, pe dumneavoastră sau pe altcineva, ci cade pe ei înșiși. Dacă ăștia sunt, ăștia sunt, au și ei dreptul să trăiască. Respectabilul nostru lingvist mă etichetează pe blogul său: „un român pripășit pe la Paris.” Întrucât este scriitor, publicist și lingvist, înseamnă că știe cum își alege cuvintele în mod conștient, ca să aibă efectul dorit de el. Citez din Dicționarul editat la Cartea Românească, în România interbelică, de la care pornește și actualul DEX și unde vedem că pripășit este un cuvânt depreciativ sau de ocară, folosit de către clasicii literaturii noastre, la fel ca și în limba curentă, în legătură cu câinii vagabonzi sau cu alte animale prăpădite, iar prin extensie e folosit și la oamenii pe care îi punem în aceeași categorie cu animalele disprețuite. Pripăși = a veni de aiurea și a se așeza undeva pe lângă alții, a se oploși. Exemple din clasici: „de unde l-ai mai pripășit și pe stricatul ăsta?” (I. A. Bassarabescu); „nu știu de unde, se pripășește pe acolo un calic” (Ion Creangă). Ca să-și sublinieze reaua voință, publicistul nostru pune ca motto la un eseu — pe care l-a copiat de nu știu unde și l-a publicat fără să mă fi întrebat — aiurelile scrise despre mine de către un rusofil marxist și totodată psihiatru psihopat, care mă acuză că aș fi zis despre marxism ceea ce nu am zis. Lumea n-are cum să verifice, așadar liber la minciuni. Această viclenie este una din manifestările descrise de psihiatrul francez Paul-Claude Racamier, simptomatice la bolnavii de narcisism pervers, boală incurabilă, dar foarte nocivă, nu atât pentru bolnavul respectiv, cât pentru cei atacați de bolnav, cu zâmbetul parșiv pe buze. Dacă poate nu știați, minciuna e o excelentă metodă a calomniei și este folosită chiar și de oameni aparent sănătoși la cap. Nu numai eu am văzut oameni care nu știu ce vorbesc. Sau poate că ei știu, dar eu nu știu ce are cu mine publicistul, care dezinformează cititorii săi în legătură cu mine. Nu știu în ce scop dezinformează. Eu nu locuiesc la Paris, cum dezinformează el cititorii, ci în celălalt capăt al Franței, într-o mică localitate, mai mică decât sunt satele românești de obicei. Nu am nevoie să mă apăr. Cei ce mă cunosc știu că eu nu vin de aiurea, nu sunt stricat, nici calic, nu sunt oploșit, nu sunt pripășit. Nu i-am dat importanța pe care și-o dă el însuși. Mi-am zis doar că era dezinformat. Și nu înțelegeam de ce l-a citat pe acel rusofil marxist, ca motto la articolul meu, prin care restabilesc adevărul istoric despre tracii denigrați de Herodot. Am înțeles abia după ce am văzut cu ce zoaie murdare l-a atacat pe Daniel Roxin. O simplă șmecherie de-a lui, ca să mă denigreze pe mine direct, cât și indirect articolul în care reabilitez tracii denigrați de Herodot, pentru ca cititorii să se îndoiască de credibilitatea mea și a argumentelor mele pentru reabilitarea tracilor.

Știm cu toții că energia pe care o au cei ce calomniază și debitează minciuni le vine de la invidie și de la otrăvurile care le macină inima. Mă bucur de faptul că invidioșii au pentru ce să mă invidieze. Bucurați-vă, dragi cititori, când alții vă invidiază și vă calomniază. Înseamnă că au motive. Mă bucur că nu am un cap ca al lor. De la un așa cap cum are bătrânul publicist sau acolitul său rusofil, știu la ce să mă aștept. Își vor vărsa asupra mea lăturile din capul lor. Bine că le vor arăta tuturor ce au în cap, fiindcă altceva nu au ce arăta. După vajnicele obiceiuri publicistice, din lipsă de argumente, vor veni cu atacuri la persoană. Sau mă vor ataca cu afirmații false, pe care lumea le va crede fără să le verifice. Cu ce poate să mă deranjeze? Metoda asta cu informații false se practică pe scară largă, de la Herodot încoace. Am mai văzut că așa știu unii să își etaleze capacitatea intelectuală. Fiecare scrie ce poate. Trăim într-o Europă liberă, unde ici și colo câte un publicist se șterge la fund cu degetele și mânjește apoi pe pereți. Asta e tot ce pot să scrie unii. Peretele nu se sinchisește. Dumnealor pot fi siguri că nu mă voi coborî într-atât, încât să le răspund. Câinii latră, trenul trece. Eu nu mă pun cu cei care și-au luat-o în cap că ar fi inteligenți și poartă hramuri false, de agenți infiltratori, ca Vasile Roaită, și trag sirene care derutează lumea. Ei nu își dau seama că eu nu depind de nimeni pe lume. Publicistul însuși pune în fruntea murdăriilor referitoare la Daniel Roxin un titlu care i se întoarce împotrivă ca un bumerang: „Te pui cu prostu’ ?!” Prost nu poate fi Roxin, ci acela care zice despre alții ceea ce i se potrivește lui, după metoda hoțului care strigă prindeți hoțul. Sau poate că îi voi apăra. Cei sărmani cu duhul și neajutorați mintal trebuie apărați. Dar cine îi mai poate apăra de ei înșiși?

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

Alexandra GĂLUȘCĂ: Toamnă, opreşte-mi clipa

Toamnă, opreşte-mi clipa

Uneori port gânduri ce dor,
Inşirând şiraguri din perle
Împreună cu vise de amor,
Pe plaja, care scoici azvârle

Toamnă, acoperă-mi dorul
Cu ruginiul frunzelor tale,
Spală cu picături din norul
Urmele din nisipul moale

Mă tem că am să te caut
În urma paşilor să te găsesc,
Sub soarele toamnei plăcut,
Şi-n copacii ce desfrunzesc

Toamnă ce vii călare pe vânt,
Adă-mi amintirile frumoase,
Opreşte-mi clipa într-un cuvânt,
Să te scriu în poeme duioase

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

Alin CUCURUZAN: Cuvintele-destin

Cuvintele-destin

Din neguri de vise,
sacerdotal și sordid,
impregnând compulsiv
cotidianul cenușiu,
cuvintele-destin
se însămânțează,
cresc
și dispar
în neant
ca și cum ar fi fost
niște grimase retorice,
ca și cum,
undeva,
în timpul lor,
ar fi trăit,
ca și cum,
iluzoriu și repulsiv,
și-ar fi atins
nemurirea.

—————————————

Alin CUCURUZAN

19 octombrie, 2018

Florentina SAVU: Frumusețe

FRUMUSEȚE

Luna sus pe cer parcă e brodată,
Norii par cusuți ca ia de fată,
Adulmec cu dor miros de iubire
Și înot zâmbind în râu de sfințire,

Mâinile-mi sunt pline cu mii de culori
Și din ele-aș vrea să presar pe flori,
Un surâs pe fața-mi tiptil se strecoară,
Inima din piept mi-e-atât de ușoară,

Firele de iarbă mi le-am prins pe bluză
Și din ele-un fir îl strecor sub buză,
Îl ronțăi în dinți cu dulce-ncântare
Iar verdele său pe obraz mi-e boare,

Liniștea-n ecou vine peste mine,
Sufletu-mi se-ncarcă cu frumos și bine,
Deasupra mi-e cerul, cântec de izbândă
Iară jos pământul cu iubirea-i blândă!

———————————–

Florentina SAVU

19 octombrie, 2018

Daniela PÂRVU DORIN: Voi rămâne o rană deschisă… sau nu!

Voi rămâne o rană deschisă… sau nu!

Nu-mi amintesc
decât lucruri uitate şi seci
ca-ntr-un vis urât…
clipele ni se-mpuţinează-
până şi gândul la tine imi sapă
uneori, locul de veci…
ce tristă chemare am avut
să-mi caut iubirea dintâi
dintâi plecată,
şi ce frumos ne-am prefăcut!
Azi, vrând să te caut şi vrând să te ştiu
pun clopoţelul peste lumânare,
să fac intuneric…
să-mi dezgrop sufletul aproape viu
să-mi amintesc că nu-s vinovată
dacă-mi iau bilet numai dus
ca şi cum din mine nu-s plecată…
Sunt bucurii şi dureri
peste care, poate ne-am întâmplat
de la care am întârziat
sau am lipsit nemotivat…
iubirea nu te-aşteaptă!
nu vine când vrei tu…
putinţei de a răbda să-i dau o şansă?!
poate in cer, că aici pe pământ
voi rămâne o rană deschisă sau nu…

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

19 octombrie, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Nu cred!

Nu cred!

Nu pot să cred că eşti o femeie atât de frumoasă!
Că îngerii ți s-au încurcat prin păr, atât de usor,
Nu pot să cred că eşti o femeie felină,
Că sufletu-ți e pictat, ca cel mai năpraznic decor.

Nu am crezut niciodată, că sufletu-ți este cărunt şi bătrân!
Că poți să fii atât de frumoasă, nu am crezut!
Şi pentru a mă convinge, femeie, îți spun,
Am străbătut chinuit, destinul păgân,

Am traversat doar câteva ape,
Am aruncat câteva suliți pe cer,
Cu luna am stat atât de aproape,
Când de la lună, am venit să te cer.

Nu pot crede că eşti atât de frumoasă!
Că astăzi mie, mi te închini,
Că lunii, până curând, i-ai fost tu mireasă,
Iar astăzi cu mine împarți crudul destin!

Singurătatea ți-s pâinea şi vinul,
Copacii, îi dobori din priviri,
Pădurarii îți strigă: „pădurea o lasă!
Din ea, să facem decorul celor doi miri.”

Nu pot să cred că eşti atât de frumoasă!
Că aripi mi-ai dăruit ca să zbor,
Mă-nchin la tine, femeie cu coasă,
Mă du, de astăzi, cu tine, într-un năpraznic decor.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

20 octombrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Poeme

Uneori

Uneori,
agățat de ale cerului subsuori
mă simt un țurțure
picurând în cuvinte…
Voi ajunge ce eram înainte,
un fără de grijuri copil?
ori,
pe șevaletul galben al toamnei
voi rămâne ce sunt si acum:
un neterminat tablou în acril
cu nuanțe de fum…

Poem

Precum un curcubeu,
cuvintele
se arcuiesc
înflorind în adâncul retinei
nuferi.

Între ele,
claustrate în cenzurate tăceri,
taine…

Cândva

Când ochii mei uitați deschiși
vor privi rădăcinile
înspre pieptul meu descărnat crescând,
din când în când
la ușa încuiată a tâmplei vă voi bate
cu aripa trudită a unui vis.

Voi colinda o vreme
așteptând
cu palma întinsă
o aburindă,
înflorită în lacrimă,
amintire.

Trecere

Eram copil…
Timpul îmi părea balerină
dansându-mi desculță
în căușul palmei stângi.
Secundele
erau sfere luminoase
pe cărarea înverzită dinaintea mea
rostogolindu-se.

Acum,
tropăie aidoma unui soldat
pe caldarâmul oaselor mele
lăsând urme adânci.
Clipele
au devenit brusc cuburi
ale căror colțuri și muchii
îmi însângerează periodic
privirea.
Până și acele ceasornicului
Se rotesc în sens invers
hipnotizându-mă.
De aceea poate
privesc tot mai rar
clepsidra,
oglinda
și adâncimile căprui ale ochilor tăi…

În toate
simt gerul imaculat al unei apropiate,
nesfârșite ierni.

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Poeme” →