Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Taina scrisului (86) – Cuvânt, sunet și culoare

Taina scrisului… ce misterios se aude! E o taină care, câteodată, te poate învălui și purta „La răscruce de lumi”, ca un „Apostol fără nume”, voind să te ducă „La granița-ntre vise” și chiar și mai departe, „Pe tărâmuri neumblate” încă, sau vreodată sau, poate, „Spre zarea celora ce nu cuvântă” după titlurile volumelor mele de poezii!

Taina scrisului, e meșteșugul de-a înlănțui cuvintele cu cât mai multă măiestrie încât, din cuvânt să izbucnească sunet, din cuvânt țâșnind culori, din culori cuvinte, cu o artă anume, încât poezia să devină pictură și pictura poezie si muzica, după numele altui volum de poezii și picturi al meu, „Ut pictura poesis „. E într-adevăr o taină, cărăruile căreia am încercat să le desțelenesc autodidact dorind, cu ceea ce m-a înzestrat Dumnezeu, să descopăr frumuseți ascunse, ce treptat mi se dezvăluiau în fața ochilor făcându-mă să mă simt precum Alice în țara minunilor!

Omul este o ființă complexă, fiind compus din mai multe fațete, ipostaze cum ar zice Platon, anume trei substanțe spirituale: individ, intelect și suflet, fiecare dintre fațete fiind ca o oglindă ce reflectă „lumina”, Harul Divin, toate la un loc făcând OMUL, toate păstrând o taină a lor, care-n final îl caracterizează ca fiind un tot unitar și unicat, cum ne place să credem! Om și eu, la rându-mi, devreme mi s-au reflectat anumite înclinații deosebite, toate puse în slujba frumosului, pe care, dacă nu-l găseam întru totul în jurul meu, îl căutam în mine, îl înveleam cu poleială, îl făceam să lucească, cu  dorința de-al dărui celor din jur. Copil singur la părinți, deși expansiv, deseori căutam să fiu cu mine însămi, ba chiar îmi rezervam din timpul jocului, o părticică doar pentru mine, numit „Timp pentru Nora „, tainic, unde să mă întâlnesc cu sufletul meu, într-o lume de vise, de gânduri, cuvinte, sunete și culori, lumea mea de basm!

Făcând o retrospectivă a vieții mele, pot spune că multe taine mi-au dat  târcoale, taina muzicii pe la 7 ani ai mei… studiind vioara mulți ani de zile, cu multe înfățișări, premii, medalii, încercând chiar să compun mici „simfonii” cum le ziceam eu, având ca model pe Mozart și alți  clasici! Concomitent am surprins și-o altă taină, cea a scrisului, făcând mici poezioare, unele hazlii împărtășite cu copiii la joacă, altele mai melancolice sau dureroase după pierderea foarte timpurie a  tatălui meu! Mă poartă gândul la primul meu învățător, care, citindu-ne din Vasile Alecsandri poezia „Iarna”, cu glasul lui blajin și cald, ne-a fermecat și ne-a dat temă să analizăm fiecare strofă, să închidem ochii și imaginea formată pe retină, să încercam s-o desenăm alături în culori! N-a fost mai bună lucrare ca a mea, fiecare vers creându-mi o imagine, ce mai târziu am încercat s-o așez cuminte în picturile mele! N-a existat mai bună ca mine la compuneri, cred, la vârsta aceea, în descrieri în special, luând parte la diverse olimpiade literare, cuvintele prinzând forme miraculoase în mintea mea! Am iubit mult acei ani, cu poveștile spuse de părinții mei s-adorm, basmele spuse la radio ce se încheiau cu „Noapte bună, copii”, teatrul de umbre pe pereți… toate m-au fermecat și mi-au format o lume a mea, în care mă ascundeam ori de câte ori sufletul îmi părea rănit simțind nevoia de-a mă hrăni cu frumos, ca apoi iar să lucesc și să mă bucur.

Am citit foarte mult, de multe ori cărți ce-mi depășeau vârsta, fiind singura, cred, pe care bibliotecara o lăsa să plece cu geanta plină, neștiind care mai de care carte să aleg! Citeam tot ce se putea citi la acea vreme a copilăriei, chiar și pe ascuns, sub  cărțile de școală, sau noaptea până târziu sub plapumă, ca să nu mă vadă mama! De-atunci simțeam nevoia de-a-mi revărsa sufletul în proză sau în vers căutând momente să mă interiorizez și să-mi sondez adâncimile sufletești, pentru a le exterioriza, dându-le formă, după puterile mele copilărești! În aceeași perioadă am descoperit și taina picturii, care m-a condus în lumea culorilor, mi-a înflăcărat imaginația începând cu mici picturi, pe orice materiale disponibile, pentru a-mi împodobi cămăruța mea, pentru diverse ocazii, de ziua mamei, o nouă preocupare, care, mai târziu mă va face să-mi las amprenta mea peste timp!

Crescând, venise timpul „să cobor din nori” cum îmi spunea mama și la sfatul ei, m-am dedicat altei pasiuni a mea, medicina, care m-a câștigat, absolvind Facultatea de Medicină și Farmacie  din Iași și făcându-mi specializarea de medic internist, în Grecia, la Atena, rupându-mă pentru un timp de toate celelalte activități! M-am dedicat cu trup și suflet, având model pe tatăl meu, dăruind  bolnavilor, în afară de tratamentele necesare și câte un pic de suflet, având marea satisfacție ca, deși într-o țară străină la început, să am succese, care m-au umplut de mândrie, câștigând respectul în jurul meu, cinstind locurile pe unde am lucrat și, firește, locul de unde mi-au pornit pașii, din țara mea de baștină, ca româncuță ce eram și sunt! Mă impuneam bolnavilor, nu cu austeritate, răceală sau voce plină de importanța, ci doar cu blândețea și căldura care, probabil, emanau din sufletul dornic de-a dărui, de-a calma, de-a vindeca, după proverbul „vorba dulce, mult aduce”, exercitând asupra lor un fel de psihoterapie, necesară de altfel în cariera fiecărui medic ce se vrea bun, fapt care îi făceau imediat să se simtă cu mult mai bine, după spusele lor!

În ce privește viața personală, familia mea s-a mărit treptat cu doi copii, împlinirea, căldura familiară, trezindu-mi astfel acele taine pe undeva ascunse-n sertarele sufletului: una fiind pictura, evoluând autodidact într-un impuls de-a pune mâna pe pânze, pensule și culori, azi fiind înregistrată în Organizația Pictorilor Medici Moderni, pe plan elen și înscrisă în Albumul Medicilor Artiști și-o alta fiind taina scrisului, venită într-un moment, când făcusem deja o pauză cu pictura, simțind un filon de energie să mă cuprindă, să se reverse din mine și pe care l-am condus spre poezie! Pașii, timizi la început, îmi captau cu timpul aripioare și cu toată timiditatea ce mă caracterizează, am început să-mi postez poeziile pe facebook, având satisfacția că plac, mulți prieteni repostându-le și dându-mi curaj să continui! Marea mea emoție, la care am plâns de fericire, a fost când pe un anume grup mi-am auzit pentru prima dată poemele recitate, o surpriză nemaipomenită, la o emisiune radiofonică de către organizatoarea ei, Mioara Hususan, înduioșându-mă până la lacrimi!

Atunci, mi-apărut o voce, așa dintr-o data, de nicăieri parcă, voce a unui „Înger păzitor la vreme de seara…” după titlul unui poem al meu dedicat celei ce avea să devină îndrumătoarea pașilor mei, poeta și eseista Mariana Gurza, care mi-spus: „Hai, pe când un volum de poezii?”. Am rămas stupefiată, era un vis la care nu îndrăzneam să mă gândesc și-așa, la recomandarea domniei sale și prin intermediul Editurii „Singur” – fondator fiind un alt om de litere minunat, poetul și redactorul Ștefan Doru Dăncuș, am debutat în 2015 cu primul meu volum de poezii, „La răscruce de lumi”, apoi 2017 alte două volume, „Apostol fără nume” și „La granița-ntre vise”, în 2018 alte două volume, „Pe urmele pașilor pierduți” și „Ut pictura poesis ” – volum de picturi și poezii și-n curs de editare fiind alte două volume de poezii: „Pe tărâmuri neumblate” și „Spre zarea celora ce nu cuvântă,  precum și-n pregătire un volum de memorialistică „Frânturi de viață”!

Am avut onoarea unor recenzii excelente, din partea unor autori consacrați, poeta și eseista Mariana Gurza, poeta Dorina Stoica, poeta și eseista Vasilica Grigoraș, publicate în revistele din țară și străinătate: Confluențe Literare, Melidonium, Orizonturile Bucuriei, Singur, Logos și Agape, Observatorul (Toronto), Agero (Stuttgard), Regatul Cuvântului (Bruxelles), Miorița (Sacramento,SUA), Ziarul Informațional (Ben Todică – Australia), Revista ASRLQ, Armonia-Saltim Media, Destine Literare (Toronto, Canada), Armonii Culturale, Constelații Diamantine și altele! Am fost și-n calitate de coautor, la diverse reviste și antologii: Lyrics et Prosa, Antologia ASCIOR, Revista Banchetul, Antologia Centenarului Marii Uniri (1918-2018), Casa mea, România Mare, Antologia  „Centenarul” Unirii ASCIOR în curs de apariție, Scriitori Contemporani și altele ce vor vedea în curând lumina tiparului!

Mai mult ca oricând, azi, taina scrisului îmi este și foame și sete și necesitate și dorință de-a dărui, nu numai imagini feerice de lume ideală ci, acumulând de-a lungul vieții și tablouri ce s-au suprapus uneori peste cele ce te impresionează plăcut, trăind într-o lume nu chiar plăsmuită pentru Îngeri, din păcate, am surprins și aspecte mai triste de viață, care poate nu încântă cititorul, aspecte care se vor puse sub preș, dar nu asta e soluția, pentru că ele continuă să existe, le știi, le vezi, le simți și te dor… N-aș putea scrie, numai de dragul de-a scrie, prefăcându-mă că nu există așa malformații ale societății în care trăim, gama mea de scriere fiind, în afară de cele ce te impresionează plăcut și cele cu temă socială, existențială, filozofică, religioasă, în care culorile nu pot fi întotdeauna cele plăcute ochiului, viața înseși având culori de la cele pale, suave, la cele calde, fierbinți, până și la cele mai întunecoase și chiar negre! Cineva trebuie și pentru aceste aspecte… să picteze scriind sau să scrie pictând, „Ut pictura Poesis”!

Dorința mea mare, este să rămână ceva în urma existenței mele, visând la un strop de nemurire! Nu cunosc pe ce trepte voi ajunge, dacă voi ajunge, nu asta mă preocupă însă, Timpul fiind cel mai bun critic! Doar vreau să știu că trecerea mea prin viață, va lăsa o amprentă, un nume pe filele mele de carte, pe câteva tablouri și, de ce nu, pe trupul și sufletul pacienților mei ce i-am putut, cu ajutorul Domnului să-i ajut, în inimile celor ce, citindu-mă, le-am oferit o sclipire de lumină, dar, în primul rând copiilor mei și poate copiilor copiilor mei!

Poezia m-a ajutat să mă cunosc, să mă autodefinesc ca OM,  mă conduce din prezent spre trecut și viitor, așa, ca un carusel, de la amintiri, la cele de zi cu zi, la visare și speranță, de la singurătate, dezamăgire la extaz, oferindu-mi o gamă variată de trăiri, care mi-au îmbogățit sufletul!

„Taina scrisului”, e valul care te poartă, e vântul care te duce, e soarele ce te călăuzește, cerul ce îmbie să-i cunoști universul, e bulboană care te poate înghite în adâncul ei, e pământul din care îți tragi seva și ți-o lași, e focul care te arde până la cenușă și… cenușa din care vei renaște, iar și iar… și după cum spunea marele poet grec, Kavafis, „și chiar dacă la Itaka n-ai ajuns, ea nu te-a păcălit, ți-a dat frumoasa călătorie” și eu… mă mulțumesc pe deplin cu ea!

––––––––––

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

21 octombrie, 2018

 

Adrian GRAUENFELS: Taina scrisului (85) – Cling Dring, cum am ajuns scriitor

Dar înainte de astea şcoală primară! 

Iată 4 clase de trecut, un Rubicon pentru un băieţel roşcovan şi foarte timid. Eu, adică elevul Grauenfels. Într-o clasă veche, într-o şcoală veche undeva peste o Dâmboviţă care curgea aiurea, nestrunită. Lumina venea de la învăţătorul care purta un nume latin, sonor: Cicerone Mucenic. Un domn impozant care serios, calm, degajând căldură şi răbdare ne învaţă abecedarul, caligrafie, cititul, dicţie. Memoria mea este tocită dar îmi amintesc serbările de sfârşit de an, chiar şi costumul de veveriţă cusut de mama pentru scenă. Mucenic avea două fete, locuiau chiar în clădirea şcolii.. nu întârzia niciodată la lecţii. Eram un neastâmpărat, hiperactiv, dar o singură privire severă mă îngheţa. Ştia că mă plictisesc, că prind lucrurile din zbor, mă lăsa în pace să mă joc la infinit cu penarul, tocul şi peniţa. Eram mereu cu degetele albastre de la cerneală călimărilor înşurubate în pupitrele de lemn. Iarna se făcea foc într-o sobă mare de olane care mirosea a fum de brad. Mai îmi amintesc un concurs de citit poezii, cred în clasa a 4-a, repetam acasă din Coşbuc în faţa oglinzii, cât de sigur eram de premiul întâi care mi-a fost suflat la ultima rundă. Păstrez undeva o poză alb-negru: eram toţi la sfârşitul clasei 1-a, colegii mei, băieţi toţi, cu Cezara singura fată lângă Cicerone, el în centru – mentor, mare şambelan al turmei de pitici. Apoi a venit despărţirea, brusc totul a dispărut, au venit alte timpuri, alte feţe şi alte trăiri. Crescusem.

 

Vara la Cinemascop

încet, una câte una imaginile rulează

în zăduful sălii Patria

pe ecran dealurile respiră cu greu

corabia oraşului vâsleşte spre larg

în miezul anului, în întunericul verii

la balcon cucoanele plâng.

Continue reading „Adrian GRAUENFELS: Taina scrisului (85) – Cling Dring, cum am ajuns scriitor” →

Anna-Nora ROTARU: Melancolie de toamnă (versuri)

UN PUMN DE NISIP

 

De pe malul înspumat al mării Egee,
Cu sufletul pierdut în Nicăieri sau Infinit,
Cu ochii larg deschiși spre Căi Lactee,
Caut cuvinte să le-adun scriind o epopee,
Dintr-un trecut rămas în ieri și surghiunit,
În Univers nemărginit…

 

Mi-am revăzut trăiri și calde simțăminte,
Amintiri, vise, dorințe se peridau pe chip…
Ce lucitoare mi-au părut atunci în minte,
Poleindu-le cu auriu pe ruginii veșminte ?
Azi, toate le văd un pumn doar de nisip,
Ce, printre degete risip…

 

Mă întreb de sentimentele de început…
Cum noima și-au pierdut sărmanele cuvinte ?
S-au stins pe drumul lung ce-am străbătut ?
Fost-am eu neștiutoare sau tu nepriceput ?
Din tot ce ne-am jurat cândva, cu legăminte,
Azi, jerbe-s pe morminte…

 

Și-am rămas cu ochiul gol privind pe Nicăieri…
Chemarea mea s-a risipit într-un arid deșert…
Ecoul vorbei a murit topindu-se-ntr-un ieri,
Dar, viața învață că scormonind prin-napoieri,
Doar umbre întâlnești, cu chipul lor inert,
Din sentimente… un sfert…

 

MELANCOLIE DE TOAMNĂ

 

S-a aşternut iar toamna sosindu-ne în prag,
Venită de departe, de pe dealuri şi coline…
Cu frunze-mbujorate, pe şnur puse-n şirag,
S-alunge biata vară, sprijinită de-un toiag,
Făcându-i în ciudă, cu mândreţi de crinoline,
Din lunci, livezi de roade pline…

 

Un dulce vântişor, prin frunze se strecoară,
Le smulge şi le duce-n vârtejuri prin grădină…
Mormane în vreun colţ, pe cărărui presoară.,
Purtându-le în aer, le zboară, le coboară,
Pe arpegii, menuete, din dulce violină,
Cu paşii graţioşi de balerină…

 

Parfumuri răspândeşte, de must şi de gutuie,
Crizanteme şi roze-ngenuncheate peste glie…
Le-adulmec cu nesaţ prin deschisa-mi ferăstruie
Privirea-mi pierd adesea şi mută ca statuie,
Mă uit la rana verii cum sângerează-n bătălie,
Stropind frunzişu-n roş, melancolie,

 

Ştiind că or să vină plumburii zile cu brumă,
Când vânturile s-or năpusti în vrăjmaşă vijelie…
Mă doare să văd iar, cum frumosul se sugrumă,
Zvârlindu-l în şuvoaie prin colb, prundiş şi humă,
Scaieţii rămânând, mărăcini, zornăit de măciulie,
Al macilor uscaţi în iarba colilie…

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

20 octombrie, 2018

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Melancolie de toamnă (versuri)” →

Silvia URLIH: Dacă îmi sunt cu tine

DACĂ ÎMI SUNT CU TINE

 

Mi-s o fereastră-n colț de suflet,
un suflet
fără chei la lacăt,
mi-s o fereastră-n colț de cer,
privesc prin ea,
mă văd pe mine,
mi-s clopot fără de ecou,
ecoul lui
e doar în treacăt,
mi-s fără mine,
fără clipă,
mi-s eu,
dacă îmi sunt cu tine.

 

Mi-s zaua laptelui din sân,
renasc din cerc
a doua oară,
mi-s firul ierbii rătăcite printre câmpiile
din mine,
mi-s o baladă fără plâns,
mi-s cântecul
ce o-nfioară,
mi-s fără mine,
fără trup,
mi-s eu,
dacă îmi sunt cu tine.

 

Mi-s suflet fără porți și chei,
mi-s murmurul
ce-l cântă marea,
mi-s o grădină înflorită,
mi-s matcă-n stupul de albine,
mi-s dulcele din gura văii
ce se-ntâlnește-n zori
cu zarea,
mi-s fără mine,
fără suflet,
mi-s eu,
dacă îmi sunt cu tine.

—————————

Silvia URLIH

20 octombrie, 2018

Vasile COMAN: Valurile vieții

Valurile vieții

 

Dacă lacrima sau plânsul
Pieptul fi-va să strivească,
Nu-ți ascunde întristarea
Chiar de nimănui nu-i pasă.

 

De îți fură, drumul, gândul…
Sau dorul se furișează,
Lasă adierea…vântul…
Să îți țină mintea trează.

 

Şi de nu găseşti vreun rost
Când mâhnit pluteşti în vis,
Uită toate câte-au fost…
Spulberă ce ți-a fost scris.

——————————–

Vasile COMAN

Fânari

14 octombrie 2017

 

Marin BEȘCUCĂ: Autodesconsiderare agresiv-impulsivă

…AUTODESCONSIDERARE AGRESIV-IMPULSIVĂ

uf, cerul scârțâia pe sub un avion,
și-avea dreptate !
da-da … sunt un nimeni,
sunt un nimic de nimic …
ex nihilo, nihil fit !
da, mulțimea vidă este celula ou
unde mi-am fost viermele de mătase ce-mi sunt
și care a mușcat mirabilul fir din lăcomie,
vierme, asta sunt …
da, s-a fost un septembrie, ei și ?
eh, fast s-ar fi putut,
nu știu de s-ar fi trebuit la șasezeci de solzi
pe codă crocodilului ce-mi sunt …
dar l-am pierdut !
ici-colo … un telefon,
două sau trei post-factum …
nici Szebeni cu Vilma n-au catadixit,
mă rog …
ziua mă strânsese-n cercu-i polar,
sloi sufletul,
țurțur atârnând subt bătăi, inima,
banchiză-n .. vals !… trunchiu-mi …
nu m-am ridicat din mine,
eram un borhot transpirat din care nu se iese țuica !
m-am aruncat la canalul colector,
dejecțiile să mă ia-n tarbacă
și miasmele m-au adoptat ad-hoc !
ce m-a mirat mai tare
s-a fost că nici măcar Colonadele de strigoi …
nici măcar !
mai veneau țipete de frunze moarte,
începutul de septembrie mă împroșca …
știam să rezist,
mi-am rezistat atâtea,
iar când chemările peștilor s-au fost atât de puternice
că eram gata să mă arunc în nămolu-le,
vocea aceea:
– vor rog să ștergeți poemul acela !… vă rog eu !
și vocea aceea era pentru mine …
tocmai pentru mine !
un nimeni,
un nimic inveterat autoimpulsiv …
am înțeles acum că ursitoarea și-ar fi fugit de la geam
când mi-a auzit întâiul scâncet,
mă mirosise !
chiar și mamei i s-a stat laptele-n sân !
uau, câte semnale …
unii șovăiau ceva la geniu și repede și-au mușcat buza,
eram în abis de fapt …
unde chiar că mi-i locul !
am înțeles mai ales după ce am cerut ceva ajutor la prieteni,
dar urma le-a șters-o focul …
mușcasem ce !?
și mă tot urmărește un țipăt de frunze moarte,
dar eu mi te-am sesizat din același iz de septembre …
desigur că tu orchestraseși, dar țipătul – al lor,
frunze moarte !
nemernicul, eu !!
și chiar meritam trepidația miriapoadelor întru putrefacție
care mușcau mai chinuitor decât peștii care m-ar fi devorat …
mi-am scos din sertarul memoriei acelei zile
coala de hârtie murdărită de sufletu-mi,
cum să scot o pată când erau o infinitate !
da, m-am devenit o sumă de păcate
cu păcatul de căpătâi că m-am văzut atât de sus …
iar eu, cum spui tu:
nedemn și de abis !
sunt niște scelălăituri pe-aci, stânga -dreapta,
numai că eu mi-am fost la comuniști – iată stipendie !
dar e nimic pe lângă hârtia murdară, biată coală căzută
unui suflet otrăvit prin otrăvirile altora …
și-atâția am otrăvit … !
mai ales cu Poemul … de mă sunt, chipurile, eh , ehhh
se spune, te-am auzit, că otrava mea sunt limbile vipiilor
care mușcă durerea florilor de apă limpede-n cristal,
limbile vipiilor !…
uau, câtă măreție, uau !
săr furiile din miticele scrieri și vin să-și caute amprentele
la mine pe frunte,
eu … hmmm,
se mai spune,
o balenă, nu albastră ci cu 1001 de fețe pe care le-am pus de
cianuri în izvoarele celor 1001 de fântâni cu aur…
desfă-ți picioarele, o tu, candidă imaculata !
iată expresia care m-a prost-slăvit, eu …
cel mai opac atom al răului înnăscut,
eu … ehh !
și, culmea-culmilor,
în ciuda-ciudelor tot ce fac este o crimă,
sunt o camusiană !
cu ochii și pleoapele reflectate în creieri parșivi,
uau !
eu
ce pescuiesc suflete candide pe care să le târăsc în mocirlindu-le -n sânu-mi quasimodoian
de unde mi s-au presărat și optsprezece coperți sub nume,
veniți de mușcați-mă infinitezime …
și scârțâia cerul subt un avion,
să -mi -aud aud eu,
râmă !
ce mă voi târî vieții până-n ultima-mi fărâmă
dintr-o AUTODESCONSIDERARE AGRESIV – IMPULSIVĂ !
na, că mi-am zis-o !

–––––––––––––

Marin BEȘCUCĂ

19 octombrie, 2018

Tabloul-Quasimodo, pictor Antoine Joseph Wiertz

Anatol COVALI: Pândă

Pândă

 

Aspră mustrare toarsă-n privire,
scrâşnet amarnic de trist regret
că-ncet alunec în risipire
şi nu-s în stare să mă repet.

 

Arderea vie piere-n cenuşă,
clipe bătrâne în cârje vin,
iar resemnarea ca o căpuşă
îmi soarbe vlaga şi-mi dă venin .

 

Ceasul din urmă-i tot mai aproape,
corbii lui negri îmi dau ocol
în timp ce-ngheaţă lacrimi sub pleoape,
iar prin artere curge nămol.

 

Mi-a dat destinul o grea osândă
când în tranşee-adânci m-a vârât,
primind porunca de-a sta la pândă
fără să spună de ce şi cât.

————————————–

Anatol COVALI

București

20 octombrie, 2018

 

 

Lidia STAN: Zădărnicie

Zădărnicie

 

Plâng mesteceni-n poieni
Pletele-și răsfiră
Păianjenii cei vicleni
Firele-și deșiră

 

Și în unda liniștită
Toamna se-oglindește
Într-o rochie pepită
Toată-n solzi de pește

 

Trist-a salutat cocorii
Zdrențuindu-și poalele
Într-un vârcolac sur norii
Joacă geamparalele

 

Cu cununa ei de stele
O copilă…Luna
Prin fânețe și vâlcele
Aleargă ca nebuna

 

În prelung ecou de gânduri
Frunze-n vălmășie
Pitulată printre rânduri
Stai Zădărnicie

———————————

Lidia STAN

20 octombrie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Țepeș, mai întoarce-te-n nevoi !

Țepeș, mai întoarce-te-n nevoi !

 

Prin moravuri care dau să moară,
Un nebun pe gard, drumul susține
Și rânjește, pare că în doară
Spre mulțime, protocol… în fine…

 

Sufletul e un pogon de stepe,
Buzele-s mușcate de nevoi
Nechezatul surd al unei iepe
Ochii-n declinare, câte doi …

 

Trecem toți ușor de el, pe-o parte
Încruntați prin timpul istovit,
Invocând o cale către moarte
Din răstimpul care nu-i plătit.

 

Țepeș, mai întoarce-te-n nevoi,
Că nebunii toți, sunt printre noi !

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

19 octombrie, 2018