Dar înainte de astea şcoală primară!
Iată 4 clase de trecut, un Rubicon pentru un băieţel roşcovan şi foarte timid. Eu, adică elevul Grauenfels. Într-o clasă veche, într-o şcoală veche undeva peste o Dâmboviţă care curgea aiurea, nestrunită. Lumina venea de la învăţătorul care purta un nume latin, sonor: Cicerone Mucenic. Un domn impozant care serios, calm, degajând căldură şi răbdare ne învaţă abecedarul, caligrafie, cititul, dicţie. Memoria mea este tocită dar îmi amintesc serbările de sfârşit de an, chiar şi costumul de veveriţă cusut de mama pentru scenă. Mucenic avea două fete, locuiau chiar în clădirea şcolii.. nu întârzia niciodată la lecţii. Eram un neastâmpărat, hiperactiv, dar o singură privire severă mă îngheţa. Ştia că mă plictisesc, că prind lucrurile din zbor, mă lăsa în pace să mă joc la infinit cu penarul, tocul şi peniţa. Eram mereu cu degetele albastre de la cerneală călimărilor înşurubate în pupitrele de lemn. Iarna se făcea foc într-o sobă mare de olane care mirosea a fum de brad. Mai îmi amintesc un concurs de citit poezii, cred în clasa a 4-a, repetam acasă din Coşbuc în faţa oglinzii, cât de sigur eram de premiul întâi care mi-a fost suflat la ultima rundă. Păstrez undeva o poză alb-negru: eram toţi la sfârşitul clasei 1-a, colegii mei, băieţi toţi, cu Cezara singura fată lângă Cicerone, el în centru – mentor, mare şambelan al turmei de pitici. Apoi a venit despărţirea, brusc totul a dispărut, au venit alte timpuri, alte feţe şi alte trăiri. Crescusem.
Vara la Cinemascop
încet, una câte una imaginile rulează
în zăduful sălii Patria
pe ecran dealurile respiră cu greu
corabia oraşului vâsleşte spre larg
în miezul anului, în întunericul verii
la balcon cucoanele plâng.
o mână iute şi neagră smulge clopotul bisericii din stânga
actorul din dreapta, nespus de frumos, descalecă
cerul de neagră noapte.
Capitala, un fel de cuib de şerpi
în marele oraş coşurile ard, fântânile ard
spitalului tixit de bolboroseli
când oxigenul lipseşte, pe străzi afişele
unui mare circ… soseşte oraşul copile
spunea mama, cochetând cu oglinda, vrea o verighetă
înainte de nuntă care se amâna mereu
fără concert de vioară, fară dată,
ahh cum iubeam gradina zoologică
prin care iepurii zburau tineri şi noi fumam fără grijă
pipa păcii, pacea pipei, prispa pionerilor
patria perfectă, paradisul paralel, podul sub care şerpii…
Ştrandul Bragadiru, lecţii de înot
O luam din loc de pe strada Plevna, mari eroi cu costume de baie şi bani de intrare strânşi cu truda înotătorului de la trambulina olimpică, închisă, nu e voie de urcat. Apa neschimbată săptămânal, cer albastru cu pete de la norii indulgenţi, fete cu sutiene enorme şi sâni mici sau invers, nu mă pricep. Dezideriu, acel zeu bronzat,cafeniu,care te învaţă înotul la mare adâncime, maximum 4 metri. şi mamele plăteau îngrijorate taxa ca să fi aruncat brutal în oceanul de înghionteli şi stropeli sărate de urină. Taţii erau cu berea şi micii, cu sportul popular de bună seamă, ud şi rece ca o Griviţă la gheaţă, aburind a pierzare şi usturoi. Amintiri cu găleata, se pierd şi se duc în vara lui 59 când visam la Mariene adultere şi mă înecam în bikiniul lor pus la uscat pe gardul de lemn otoman.
Cişmigiu, parc cu ciori sacre
şi melcii amonte pe statui umede, păunii ţipă viaţa lor stupidă între panseluţe.
soldaţi în permisie, copii cu mingi, fetiţe cu păpuşi în cărucioare mimând maternităţile viitorului glorios. Apoi felii de pâine veche pentru porumbeii flămânzi care nu se lăsă prinşi oricâte capcane puneam cu petarde închipuite. ţigăncile cu plozi la sâni beştelind trecătorii cu viitorul lor ghicibil contra lei de hârtie, nu mulţi.
Mai târziu, bănci de pupat eleve, pufăitul ţigărilor tuşite Golf, chiulul de liceu Lazăr, cărţile de joc cu nesuferite pierderi în natură. Era să uit,vai, bărcile cu vâsle greu de urnit pe lacul cu poduri şi havuz, cu îndrăgostiţi trăgând din greu la dealul iubirilor de vară terminate cu zâmbet larg la cutia neagră a fotografului la minut, cu scamatorie fermecată din care ieşeau pozele poze, visurile albe negre, la colţ cu strada Sărindar. Acolo trecea limita şi graniţa, acolo lumea se termina, începeau betonul şi tabla, cinematografele, seminţele, covrigii, bulevardul şi birjarii, magazinele cu miros de ciocolată, siropul de zmeură, cafeneaua cu idei de rumegat, huruitul civilizaţiei.
De fapt nu era nimic de făcut decât vânzoleala pe bulevarde, arsul gazului, garagaţa, fluieratul fetelor cu ciorapi 3/4, gestica curcanului din borcan, mersul pe blat cu tramvaiul 3, cozile la cinematografe, aşteptarea unui amic care întârzie, în timp ce ţi se cereau pomeni, bilete în plus, bani de ajuns acasă, ţigări că toţi fumau, toţi sperau, până şi generalul dement care saluta statuia lui Kogălniceanu exact la ora 12, în zilele când nu era internat la casa de nebuni.
Cling… Dring.
Într-o zi a sunat telefonul. Tata alb ca varul, am înţeles, este vorba de plecarea noastră. în Iulie 72 luăm avionul, paşapoartele sunt gata, urmau taxele, lichidarea, hârtiile, şperţurile, despărţirile, emoţiile, ce luăm, ce e voie de luat, cum bagi o viaţă în 70 de kg de bagaje? Cărţi? amintiri? fotografii? ale cui? bunica, bunicul, mătuşile, căţelul, o tanti de la Piteşti. Cine sunt aceşti oameni, ce nume aveau?
Ce speranţe? Drumul a fost scurt, 2 ore şi ceva de zbor ne despart de palmieri şi deşert, de un alt nisip şi de o altă mare, se scrie invers aici, se respiră altă limbă, mirosurile familiare au dispărut, mirodeniile şi exoticul îşi fac loc, uite o cămilă obosită, un arab cu turban, un evreu cu barbă, un soldat cu Uzi, o soldaţică cu pistrui, ziduri vechi pretutindeni, iguane ruşinoase care fug sub pietre fierbinţi, mult soare, un alt soare, alt spaţiu, a opta zi a facerii.
Acum am un trib nou, care a scris o istorie şi în zaţul ei ghicim măreţie, dar eu nu mă potrivesc, pantofii erau prea mici, urmele prea mari, strămoşii nu s-au gândit înainte ci numai au trăit acolo şi pentru unii sau dincolo de ei noi nu existăm . Poate fantome…
–––––––––––
Adrian GRAUENFELS
Rishon LeZion, Israel
20 octombrie 2018