Marin BEȘCUCĂ: Autodesconsiderare agresiv-impulsivă

…AUTODESCONSIDERARE AGRESIV-IMPULSIVĂ

uf, cerul scârțâia pe sub un avion,
și-avea dreptate !
da-da … sunt un nimeni,
sunt un nimic de nimic …
ex nihilo, nihil fit !
da, mulțimea vidă este celula ou
unde mi-am fost viermele de mătase ce-mi sunt
și care a mușcat mirabilul fir din lăcomie,
vierme, asta sunt …
da, s-a fost un septembrie, ei și ?
eh, fast s-ar fi putut,
nu știu de s-ar fi trebuit la șasezeci de solzi
pe codă crocodilului ce-mi sunt …
dar l-am pierdut !
ici-colo … un telefon,
două sau trei post-factum …
nici Szebeni cu Vilma n-au catadixit,
mă rog …
ziua mă strânsese-n cercu-i polar,
sloi sufletul,
țurțur atârnând subt bătăi, inima,
banchiză-n .. vals !… trunchiu-mi …
nu m-am ridicat din mine,
eram un borhot transpirat din care nu se iese țuica !
m-am aruncat la canalul colector,
dejecțiile să mă ia-n tarbacă
și miasmele m-au adoptat ad-hoc !
ce m-a mirat mai tare
s-a fost că nici măcar Colonadele de strigoi …
nici măcar !
mai veneau țipete de frunze moarte,
începutul de septembrie mă împroșca …
știam să rezist,
mi-am rezistat atâtea,
iar când chemările peștilor s-au fost atât de puternice
că eram gata să mă arunc în nămolu-le,
vocea aceea:
– vor rog să ștergeți poemul acela !… vă rog eu !
și vocea aceea era pentru mine …
tocmai pentru mine !
un nimeni,
un nimic inveterat autoimpulsiv …
am înțeles acum că ursitoarea și-ar fi fugit de la geam
când mi-a auzit întâiul scâncet,
mă mirosise !
chiar și mamei i s-a stat laptele-n sân !
uau, câte semnale …
unii șovăiau ceva la geniu și repede și-au mușcat buza,
eram în abis de fapt …
unde chiar că mi-i locul !
am înțeles mai ales după ce am cerut ceva ajutor la prieteni,
dar urma le-a șters-o focul …
mușcasem ce !?
și mă tot urmărește un țipăt de frunze moarte,
dar eu mi te-am sesizat din același iz de septembre …
desigur că tu orchestraseși, dar țipătul – al lor,
frunze moarte !
nemernicul, eu !!
și chiar meritam trepidația miriapoadelor întru putrefacție
care mușcau mai chinuitor decât peștii care m-ar fi devorat …
mi-am scos din sertarul memoriei acelei zile
coala de hârtie murdărită de sufletu-mi,
cum să scot o pată când erau o infinitate !
da, m-am devenit o sumă de păcate
cu păcatul de căpătâi că m-am văzut atât de sus …
iar eu, cum spui tu:
nedemn și de abis !
sunt niște scelălăituri pe-aci, stânga -dreapta,
numai că eu mi-am fost la comuniști – iată stipendie !
dar e nimic pe lângă hârtia murdară, biată coală căzută
unui suflet otrăvit prin otrăvirile altora …
și-atâția am otrăvit … !
mai ales cu Poemul … de mă sunt, chipurile, eh , ehhh
se spune, te-am auzit, că otrava mea sunt limbile vipiilor
care mușcă durerea florilor de apă limpede-n cristal,
limbile vipiilor !…
uau, câtă măreție, uau !
săr furiile din miticele scrieri și vin să-și caute amprentele
la mine pe frunte,
eu … hmmm,
se mai spune,
o balenă, nu albastră ci cu 1001 de fețe pe care le-am pus de
cianuri în izvoarele celor 1001 de fântâni cu aur…
desfă-ți picioarele, o tu, candidă imaculata !
iată expresia care m-a prost-slăvit, eu …
cel mai opac atom al răului înnăscut,
eu … ehh !
și, culmea-culmilor,
în ciuda-ciudelor tot ce fac este o crimă,
sunt o camusiană !
cu ochii și pleoapele reflectate în creieri parșivi,
uau !
eu
ce pescuiesc suflete candide pe care să le târăsc în mocirlindu-le -n sânu-mi quasimodoian
de unde mi s-au presărat și optsprezece coperți sub nume,
veniți de mușcați-mă infinitezime …
și scârțâia cerul subt un avion,
să -mi -aud aud eu,
râmă !
ce mă voi târî vieții până-n ultima-mi fărâmă
dintr-o AUTODESCONSIDERARE AGRESIV – IMPULSIVĂ !
na, că mi-am zis-o !

–––––––––––––