„Dacă Frumuseţea este întâi stare de spirit, înflorire a inimii, atunci singura cale de a te bucura de graţiile ei este de aţi găti pentru ea inima cum se cuvine.”
(Ieromonah Ioan Bute)
Filosofia creştin-ortodoxă dacoromână întruchipează tot ce e sublim în trăirea mistică a celui ales de Dumnezeu să-I reflecte Harul, Bunătatea, Adevărul, Veşnicia, Libertatea, Autoritatea, Dreptatea, Divinitatea, Dragostea şi mai ales Frumuseţea.
În funcţie de măsura jertfei supreme a Neamului, care îşi atribuie dăruirea totală, Dumnezeu îl înzestrează cu cele mai alese Daruri pentru a-şi consacra vocaţiile şi misiunile divine: pedagogia, preoţia, poezia, teologia, filosofia, monahismul, arta…
Nu este ca la catolicii desprinşi din Ortodoxie la 1054, cu teoria harului prisositor, ori cu cea a indulgenţelor, în care cotizezi pentru mântuire sau cotizează alţii pentru tine, ci este un răspuns la măsura dragostei ortodoxului dacoromân la infinita Dragoste a lui Dumnezeu, pe care i-o atribuie clipă de clipă în orice moment al trăirii.
Aşa se explică Epocile de mare cultură, de-a lungul mileniilor când Jertfa dacoromânului a fost deplină şi când Dumnezeu a înnobilat Neamul cu cei mai aleşi Fii ai creaţiei în toate domeniile, mai ales în cele ale vocaţiei şi misiunii divine.
Bunul Dumnezeu, ştiind încă înainte de Creaţie Sa, că Mama Fiului Său, Fecioara Maria-Vlaherna Carpatina în care Se va Întrupa Iisus Hristos, va fi din Seminţia preaaleasă pelasgă, adică traco-scito-geto-daco-română, a înzestrat-o ca cea mai Frumoasă Naţiune, ca Soarele de pe cer, în care să înmugurească, în care să înflorească, în care să rodească, în care să se zămislească cei mai de seamă Conducători, cei mai demni Sacerdoţi, cele mai dârze Căpetenii, cei mai jertfitori Fii ai ţărânii precum Iarba verde cea mai încercată şi cea mai des călcată…, cei mai inimoşi Poeţi, cei mai înflăcărate Mame, cei mai mistici Filosofi, cei mai smeriţi Duhovnici, cele mai frumoase Fecioare, cei mai remarcabili Rapsozi, cele mai luminate Genii, cei mai inventivi Artişti, cei mai prolifici Scriitori, cei mai cutezători Voievozi şi cei mai cucernici Vlădici.
Această inesplicabilă bucurie cu care Dumnezeu şi Fecioara Maria şi-a încins Dacia Mare, nemuritoare a Lor cu un chimir de mare preţ-veşnicia, explică Darurile Creatorului: Frumosul în toate şi Frumuseţea întru totul.
Frumosul ca Dar divin este Frumuseţea în sine, sofianică, conferită celor Aleşi în care se reflectă făgăduinţa acelei bucurii covârşitoare a harului Duhului Sfânt: în conştiinţă, în asceză, în mistică, în jertfă, în artă, în cruce, în creaţie, în filocalie.
Frumosul primit, primenit într-o inimă curată, înveşmântat într-un suflet ales este de fapt o străfulgerare a unui fior serafic, asemeni inimii când atinge o aripă de Înger, ori firul de iarbă care a înflorit în urma paşilor Sfintei Fecioare MARIA.
Frumosul dăruit aleşilor dacoromâni, ca o stare de spirit a naturii lor, crează fascinaţia ce se reflectă în înţelepciune, risipindu-se pentru a dobândi Frumuseţea.
Toate lucrurile, fenomenele, acţiunile, fiinţele care vin în comunicare cu Filosoful creştin-ortodox le pătrunde şi le exprimă sensul lor, dar numai Frumuseţea o cântă.
Complexitatea alcătuirii fenomenului divin frumos constă în simplitatea dăruirii.
Dăruirea totală a celui hărăzit să dobândească dragostea dumnezeiască nu cere argumente, nu convinge, nu constrânge, ci învinge prin sine, farmecă, fascinează.
Frumosul este hărăzit ca Înţelepciunea aleasă să fie!
Frumosul din suflet, frumuseţea lăuntrică a inimii ţinteşte încununarea!
Întâmpinarea Frumuseţii vine prin îmbrăţişarea privirii noastre curate către ea.
Totul este delicat, totul este armonios, totul este sublim când privim Frumosul.
Frumuseţea lui Dumnezeu se aşterne peste aşezarea frumosului din Om.
Filosoful creştin-ortodox dacoromân îşi înnoieşte frumuseţea prin Frumosul creat.
Lumina dulce a cugetului se întrepătrunde cu frumuseţea aurei din Icoana Mamei.
Lumina serafică a cugetului conferă spiritual Filosofului sceptrul „Culturii Duhului”.
„Duhul Sfânt este Cel care-l îmbogăţeşte sufleteşte pe om, iar oamenii doritori de frumuseţi divine au o cultură a Duhului” (Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului. Ed. Reîntregirea-Alba Iulia-2002, p. 3)
Lumina Frumosului îşi împleteşte menirea, strălucirea prin trăirea în sine, prin trăirea în celălalt care este hristic, prin trăirea în Dumnezeu, prin înălţare, prin mângâiere.
Dintr-o fulguire de Paradis, dintr-o străluminare de har, dintr-o zguduire de extaz, dintr-o atingere de înger, dintr-o binecuvântare a lui Hristos, dintr-un prisos de jertfă mistică a Neamului a odrăslit marele filosof brăilean Vasile Băncilă, care a împletit Frumosul într-o nouă percepţie a creaţiei ortodoxe, dincolo de limitele diversităţii ei.
Vasile Băncilă şi-a plămădit în inima sa largă cât mărinimia unei Vetre strămoşeşti, un crâmpei admirabil de lume dacică purtată permanent în sufletul său frumos.
„Rădăcina sufletului nostru, pentru a vorbi într-un limbaj popular, e străbătută de instinctul religios. Seva fiinţei noastre vine dintr-un loc, unde religiozitatea îşi are ungherele ei cele mai tainice şi mai consistente.” (Vasile Băncilă, Opere, vol.III, Muzeul Brăilei, Ed. Istros-2006, p. 357)
Sufletul său a înflorit într-o cântare neasemuită care a răspândit în jur atâta farmec.
Clipa privirii Filosofului, a giganticei opere-capodopere este un infinit al încântării.
Gândirea lui astronomică în diversitatea tematicii, în profunzimea teologico-mistică înfăşoară sufletul într-un farmec care depăşeşte cu mult tărâmul sublim al creaţiei.
Darul Filosofului creştin-ortodox Vasile Băncilă care, a dat Ortodoxiei naţional-universale altă dimensiune a spiritului întru Frumos, uimeşte, surprinde, fascinează, înfioară printr-o armonie îmbietoare a înţelesului existenţial, esenţial, ca o îndrăgostire de har, ca o înlănţuire de lumină.
Frumosul în creaţia filosofului Vasile Băncilă trece din sfera aritmetică, urcă peste piscul perceperii exhaustive sălăşluind în emoţia divină a încântării, a contemplării.
Vasile Băncilă a smuls instinctul metafizic din desfătarea infinitului ridicându-l pe cea mai înaltă culme a religiozităţii misticii jertfelnice, de pe cerul Daciei Mari înspre Cerurile dumnezeeşti ale Fecioarei MARIA.
Dacă totul curge, cum remarca Heraclit, referindu-se la Creaţia divină, înseamnă că: Totul este Lumină! Totul este Cuvânt! Totul este Cugetare! Totul este Cântare!
Filosoful Vasile Băncilă a cunoscut Adevărul pentru a-L mărturisi, a înţeles Libertatea pentru a trăi, a împlinit Iubirea pentru a dărui, a întâlnit Frumosul pentru a-l înfrăţi. Acestea au fost axa şi idealul vieţii şi Operei sale prolifice şi proeminente.
Idealul în lumea noastră creştin-ortodoxă nu este un paradox, ci o antinomie împlinită, o paradigmă înfăptuită ce-şi exercită nobleţea.
„Trebuie păstrate idealurile, ne îndruma Petre Ţuţea, aceste paradoxuri în ordinea universală, caracterizate prin <<majestatea idealităţii lor>>, cum spune Chersterton.” (Petre Ţuţea, Filosofia Nuanţelor. Ed. Timpul, Iaşi-1995, p. 131)
Idealul nu este un cumul de amintiri ce se aşează peste om ca rodiri din Pomul Cunoaşterii, ci seva tumultoasă, astralică, ancestrală, limpede şi îmbietoare ce susură din Moşi şi Buni, Strămoşi şi Străbuni aşa cum se propagă ecoul pe crestele Carpaţilor atunci când MOŞUL cel Drag le grăieşte pustnicilor daci, cum străfulgera mistica marele isihast de la Mănăstirea Frăsinei-Vâlcea, Ghelasie Gheorghe.
„Noi Dacii/ Nu avem Zei,/ Avem ICOANA/ UNIRII Cerului cu Pământul…”(Ierom. Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi. (Căutarea Originilor). Colecţia Isihasm-1999, p. 9)
Idealul întru Frumos descătuşează sufletul Omului ales: îl face mai adânc, mai curat, mai profund, mai diamantin, mai cuprinzător, mai aprins, mai scântâietor, mai tulburător, mai tainic, mai mistic, mai isihast, mai ceresc, mai jertfitor, mai naţionalist.
„Naţionalismul a crescut la noi din pămîntul însuşi al ţării. De la umilul cărturar de sat, pînă la cel mai înalt învăţat de la oraş pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit, în fiecare epocă găsim apostoli de-ai naţionalismului pe toate treptele sociale.” (C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri. Ed. Minerva-1990, p. 138)
Toţi Marii Filosofi Creştini Ortodocşi Dacoromâni sunt hărăziţi de Mântuitorul Iisus Hristos şi toţi au pe fruntea lor aura naţionalistă.
Ardeleanul Andrei Bârseanu, o figură proeminentă a naţionalismului creştin ortodox dacoromân, reflecta naţionalismul în adunarea de la Şimleu din 7 August 1908, prin scânteierile evanghelice ale lui Iisus Hristos, admirabil exprimate de George Bariţiu: „Aceea ce este apa pentru peşti; aerul pentru zburătoare şi pentru toate vieţuitoarele; ce este lumina pentru vedere; soarele pentru creşterea plantelor; vorba pentru cugetare, aceea este naţionalitatea pentru fiecare popor.” (ibid., p. 139)
Raportul credinţă-naţionalism asumat de Filosoful creştin ortodox include pământul Vetrei străbune ce transcende în Cerul de deasupra Patriei, imprimându-i astfel nemuritorului dacoromân coslujirea veşnică întru Dumnezeu, Neam şi univers.
Idealul Frumosului pentru Filosoful creştin ortodox dacoromân se întrupează aşadar în naţionalismul dătător de viaţă de creaţie a Frumuseţii valahe.
A fi român este o stare firească, dar a rămâne ROMÂN este o stare suprafirească.
„A fi român însemnează o stare naturală, o formulă de echilibru a existenţei din care decurg prin însăşi desfăşurarea vieţii, anumite forme. Un bob de grâu, dacă îl îngropi în pământ, la umezeală, încolţeşte şi dă fir. Un anumit fir, cu o anumită dezvoltare, necesară, mai dinainte determinată de însăşi structura bobului de grâu. Aşa se petrece şi cu <<România>> noastră. A fi român însemnează a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini şi gesturi.
Voinţa noastră nu are nimic de zis în această împrejurare; pentru că noi nu ne putem depăşi în chip normal pe noi înşine decât încetând a mai fi noi-înşine.”
(Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, p. 90)
Ortodoxia Filosofului creştin Vasile Băncilă reprezintă dreapta sa credinţă, iar credinţa străbună a Neamului asumată prin jertfa trăirii sale mistice fie în creaţie, fie în carcera politică, reprezintă însăşi fiinţarea fiinţei sale naţionaliste.
Cuvântul este rostirea divină a Logosului Dumnezeiesc Care, pune pecetea pe orice creaţie sublimă a artistului de orice gen: poezie, filosofie, teologie, filologie, a artistului artist prin excelenţă, ca sacerdot întru slujirea Frumosului.
Ortodoxia în trăirea naţionalistă dacoromână nu mai rămâne pur şi simplu o doctrină, ci transcende în plenitudinea vieţii ca VIAŢĂ a Neamului, a cunoaşterii lui în esenţă.
„Pentru orice tânăr român actul apartenenţei la comunitatea de viaţă naţională implică cunoaşterea comunităţii ca entitate biologică şi spirituală. Nu apărem în lume la întâmplare şi nici nu evoluăm independent de mediul în care am apărut. Când pierdem însă această stare de conştiinţă a interferenţei dintre individ şi comunitate anulăm, mai întâi fiinţei proprii, dreptul de a benificia de toate valorile materiale şi spirituale ale comunităţii, iar mai apoi alterăm biologic şi spiritual comunitatea, devenind factori de disoluţie, vrednici fiind de osândă şi în plan istoric şi în plan etern.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim-2002, p. 104)
Mihail Eminescu-Marele Profet al Daciei Mari a redefinit apartenenţa sa demiurgică la religiozitatea Neamului dacoromân, conferindu-i o dimensiune spirituală aproape neegalată, dar înfrumuseţată şi de ceilalţi Corifei ai gândirii creştin-ortodoxe care i-au urmat în Dinastia Frumosului divin românesc.
Cel care a pierdut această interferenţă cu Patrimoniul dumnezeesc al Neamului a fost, o spun cu mare mâhnire filosoful nemţean din Ghindăoani, Vasile Conta. Păcat!
Filosoful adevărat, cel creştin-ortodox nu cotrobăie ca raţionalistul prin cutele Creaţiei să-L surprindă cumva pe Dumnezeu, spre o revizuire a Facerii Sale, ci cântă în creaţia sa artistică Frumosul Dumnezeiesc şi Frumuseţea Creaţiei Sale.
Omologarea unei creaţii artistice de orice gen nu ţine de aportul unei instituţii interne ori externe, ci de harul Duhului Sfânt care îi dă nemurire autorului.
Filosoful, poetul, teologul, monahul, artistul, pedagogul, preotul, ţăranul primenit mereu de veşnicia slujirii, în întruparea lor creştin-ortodoxă sunt: Rugă dacică şi Cântare valahă, Cremene Carpatină şi Cer Voroneţean, Lumină tracă şi Cuvânt serafic bucovinean, Lacrimă pelasgă şi Har dumnezeesc argeşean, Suferinţă bănăţeană şi Iubire olteană, Cuminecare dobrogeană şi Mărturisire ardeleană, Cruce basarabeană şi Înviere divină, Mirare mehedinţeană şi Împlinire vâlceană în faţa Frumosului ca atitudine a autenticităţii creştin-ortodoxe.
„În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu-2009, p. 111)
Fiinţa cugetului Filosofului creştin-ortodox Vasile Băncilă se înteţeşte prin funcţiile persoanei admirabile ale sintezei gândirii sale, ce transpare ca un miracol de o dimensiune pură, de o înălţime spirituală ortodoxă, de o trăire teologic-liturgică ce arde permanent ca o Aură verde pe altarul Icoanei Frumosului din Omul timpului dacic nemuritor şi din spaţiul serafic valah transcendent.
„În mişcarea omului în timp şi spaţiu-în istoria lui-am în vedere, spune inegalabilul Petre Ţuţea, termenii: cauzalitatea-începutul-finalitatea-sfârşitul-timpul-finitudinea şi epoci, punctând spaţiul, desfăşurarea din primordii, etapele aparenţei purtând pecetea <<dominaţiei primordiale>> (Sf. Ap. Pavel), calea către adevăr (metoda), modelul platonic ideal trezit maieutic sau inspirat…, dogma axioma şi norma, transcendentul şi imanentul…” (Petre Ţuţea, Bătrîneţea Şi Alte Texte Filosofice. Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti-1992, p. 7)
Destinul gândirii exprimat prin limba Cuvântului frumos la marele gânditor Vasile Băncilă are menirea aducerii în primul rând şi în mod absolut Slavei lui Dumnezeu, ca un Dar dumnezeesc şi apoi ca o dăruire deplină Neamului său drag.
Limba noastră cea însufleţită de harul lui Dumnezeu şi de zelul părintelui-poet-erou-martir Alexei Mateevici, păstrează nealterat expresivitatea, claritatea, cultul, muzica, poezia ca o miere duhovnicească strămilenară, ca esenţă mistică în înţelepciunea ortodoxă a lui Vasile Băncilă, care a aprofundat ca nimeni în lume diversitatea ideilor sublime în unitatea Frumosului divin românesc, a Frumosului serafic dacoromân.
Cele 13 volume ale Operei-Capodopere a gândirii ortodoxe eminamente fascinante primite în dar de la marele prieten bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti, din totalul provizoriu al celor 16 volume apărute, sau care vor mai apărea ale brăileanului de Aur Vasile Băncilă, însumează 5885 de pagini. Dacă acceptăm că cele 3 volume ar însuma doar 1000 de pagini, munca titanică, laborioasă, erudită prin elocinţa Brăileanului s-ar apropia la 7000 de pagini, poate chiar depăşind cifra aceasta astronomică, ca măsură a jertfelniciei, a vocaţiei, a misiunii şi a iubirii sale.
Suferinţa pentru Dumnezeu şi Neam zămislită în temniţele ateo-regalo-comuniste i-a purificat sufletul, i-a contopit inima într-o trăire pentru iubirea întru cuminecare harică cu Adevărul, cu Dragostea, cu Libertatea, cu Frumosul din Cer şi de pe Pământ.
Diversitatea tematicii sale nu constrânge Ideile la stadiul de enunţ, de meditaţie.
Ele trec prin filtrul prolegomenei, tezei, sintezei, catehezei, paradigmei, paideii: de la Etică, Ideal, Eminescu, Ortodoxia, Sensul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, Adolescenţa, Caracteristicile vârstelor, Religia iubirii şi Pestalozzi, Autohtonizarea filosofiei, D-l Rădulescu-Motru şi doctrina Personalismului energetic, Religia şi şcoala, Natura eului şi rolul acestuia, Călătorie în Evul Mediu, Corespondenţa lui Spiru Haret, Glasul unui profesor, Lucian Blaga, eseist, Tragicul lui Pârvan şi tragicul modern, O carte românescă despre sfânta Tereza de Lisieux, Crăciunul copiilor, Sensul culturii şi „culturalizarea” satelor…, şi tot aşa cu zeci de sute de teme.
Am menţionat deja faptul că toţi Titanii Filosofiei şi Teologiei Ortodoxe Române l-au venerat pe ROMÂNUL EMINESCU.
„Vorbind despre Eminescu, grăieşte la rândul său Marele Vasile BĂNCILĂ, vorbim de fapt, despre noi; fiindcă el a intrat în însăşi ţesătura fiinţei noastre, aşa cum a intrat în sufletul pământului acestuia… Eminescu se cere trăit, deci, nu analizat; ţăranul trăieşte natura, obiceiurile, aerul, religia, dar nici nu este conştient de ele, nici nu înţelege măcar problema de analiză. Cam aşa suntem şi noi în raport cu Eminescu.” (Vasile Băncilă, Opere, vol.II, Muzeul Brăilei, Ed. Istros-2006, p. 304)
Filosofia adevărată, precum poezia divină trebuie să curgă ca vibraţia unui înger, ca lacrimile sublime ale unei inimi arzătoare, ca fiorurile din strunele magnificei vioare, ca vraja farmecului unei Romanţe de demult.
„Cărăruie, cărăruie,/ dorule, cărare şuie…/ Tot cotind către fântână,/ mergi cu nopţile de mână.// Printre lanuri de mohor/ plângi cu Drumul-Robilor,/ şi oftezi cu Caru-Mare,/ printre lanuri de cicoare.// Treci un deal şi sări o vale/ peste lacrimile tale./ Cobori văi şi urci pieptiş,/ numai prin mărăciniş,/ peste inimă, pieziş…”
(Radu Demetrescu Gyr, Cărăruie, cărăruie)
Să iubim mai presus de fiinţa noastră Fiii aleşi ai Gândirii creştin-ortodoxe române!
Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.
——————————————–
Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU
21 octombrie, 2018
( fragment din ciclul ”MARI FILOSOFI ROMÂNI CREŞTINI ORTODOCŞI” )
