Simon JACK: Pictor de umbre (poeme)

Caligrafie

 

Nu sunt mai puțin pictor de umbre,
dacă-ți umblu murmurat
prin luminișul ochiului schițat
pe neînchiderea orbului
in straie de calviții,
mai repede mă struguresc întomnatic
vin în setea cremenei din noaptea
frunzei ce va cade
odată cu tine,
primăvară
floare, cer,
pasăre și coapsă
adulter,

știu să scriu cu alb
in alb,
până când și nevăzutul marginilor
de pământ,
nu sunt mai puțin poet
dacă-ți prind la piept rânduri reîncepute
de la virgulă în sus,
ceas, clipă după șoaptă
ulcior,
mătraguna cailor, izvor
pe praguri
de secetă sortată după mărimea
buzelor,

nu sunt mai puțin
dacă din mine nu te mai rețin
neîndoliată,
de pictori…și poeți
anonimi!…

15 august 2019

 

 

Zbor…

 

Zboruri de cuvinte prin mine plutesc
pescăruși de vacanțe ori fire de iarbă
prin mări de speranțe vuiesc
în drone de viață, pe-a cerului talpă.

Întorși de la sine în somnuri feline
din liniștea serii ingeri în aripi
tânjesc, se clătină nimburi obide
pe umerii vieții și timpul ia chip omenesc.

Zborul e calea picioarelor frânte
genunchiul ce știe pământul culca,
te-nălță străine și fă-ți bolta frunte
mai lasă icoana în ramă că n-ai ce-nchina!

Rotund ca și ochiul e zborul întins
mărgeanelor caste ce-ascund răsăritul,
din păsări lumină în focul nestins
ne plouă edenic cu gene umbrind asfințitul.

Zbor de fosile arhaice noi cugetări
când larve din fluturi fac altele noi,
rămân simple dâre în aer și zări
abia o părere ce zboară la gât c-un pietroi!

15 august 2019

 

 

Între două seri

 

Pudică dimineața merge pe sârmă
intre doi ochi încă visători,
pe scaunul de la fereastra prinsă-n aritmii
de ziduri amorțite
un gând zăbovește zălud în roua frunții
atemporal pierdută prin ierburi
dulci cu iz de melci bombon,
peisagistic soarele răsare întâi
de după arbori cu gutui
plutiri de vânt haihui liliachii pe tâmplă
rostuiesc de zare ora,
vrăbii sălășluiesc în scrâșnetul luminii
ce acoperă pământul și potolesc
de zbor și cerul și cocorii unui colind
cazon de viață printre zodii,
poetic risipesc din neguri începutul
o nouă zi-ntre două seri
și-o mare de-alfabeturi…

16 august 2019

Continue reading „Simon JACK: Pictor de umbre (poeme)” →

Irina Lucia MIHALCA: O fată ţi-a traversat timpul/Ein Mädchen durchquerte deine Zeit/ Unâ featâ ţâ tricu pri chirolul a tău

O fată ţi-a traversat timpul

 

Pe moneda bătută atunci
a fost trecut eronat anul,
o melodie de departe te cheamă,
poezia ei s-a ascuns în tine,
doar visul i-l porţi în suflet…

 

O fată ţi-a traversat timpul –
reamintirea unui alt timp sau doar
o trecere temporară printr-un nou timp.
Acesta-i misterul şi cheia timpului ei!

 

Lumina ei a pâlpâit la ceas de seară,
călătorind împreună,
pe pământ înspre pământ,
nu ai recunoscut-o,
dar focul din mână i l-ai citit –
că te-ai născut din neşansa
de a fi iubit şi a o iubi
dincolo de viaţă şi moarte…

 

Se lasă noaptea. Încerci să-i refaci traseul
chiar dacă nu şi-a atins cerul sufletului,
nici stelele în palmă nu le-a ţinut,
nu se auzeau nici măcar şoapte,
doar foşnetul clipelor şi sângele buzelor.
Dar setea nu ţi-o potolesc!

 

Printre copaci vântul îşi poartă
suspinul frunzelor pe alei,
– blestemul rătăcirii atâtor vieţii,
neavând construită fundaţia de petale.

 

În ochii de culoarea timpului
reţii doar clipa visării.
Ce ai astăzi,
mâine poate fi o mare durere!

 

Din aripi bate şi zboară o porumbiţă albă,
o melodie auzi,
priveşti înainte vrăjit – cercuri mari,
în oglinda apei, face valul,
malurile se depărtează încet,
din umbră lunecă luntrea înspre lumină.

 

Fără întoarcere, uşurat de poveri,
sufletul e desprins, acum, în cerul subţire,
în cerurile de dincolo de cer se vor uni în uitare…

 

 

Ein Mädchen durchquerte deine Zeit

                                deutsche Übersetzung von: Michael Tudor

 

Auf die geschlagene Münze
ein falsches Jahreszahl wurde eingeprägt.
Eine Melodie ruft dich aus der Ferne,
ihr Gedicht wurde in dich verborgen, und
nur ihr Traum trägst in deine Seele …

 

Ein Mädchen durchquerte deine Zeit –
Erinnerung einer andere Zeit, oder nur
ein vorübergehenden Durchgang durch eine neue Zeit,
dies ist das Geheimnis und der Schlüssel ihrer Zeit!

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: O fată ţi-a traversat timpul/Ein Mädchen durchquerte deine Zeit/ Unâ featâ ţâ tricu pri chirolul a tău” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Alibi”

Dicționarul Explicativ al Limbii Română definește în următorul chip starea de alibi: „alibi, dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea că, la dată săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se află în altă parte decât la locul săvârșirii faptei învinuite.” În ce privește învinuirile penale, faptele care cad sub incidența codului penal, un “alibi” poate fi relativ lesne acceptat sau tăgăduit. Dar în ce privește condiția în care ne aflăm în referire la stări morale generale, la felul în care suntem implicați sau nu într-o criză spirituală majoră, ”alibi”-ul este mai greu, sau direct cu neputință, de stabilit. În asemenea crize morale aproape toți suntem “complici”. Fie ca părtași , fie ca luptători împotrivă și, din această cauză, toți și fiecare trebuie să acționăm cu maximă responsabilitate căci, miza, este rostul nostru existențial, al tuturor și al fiecăruia.

Fiecărei generații îi este dată propria Cruce și în termeni concreți, istorici, Ea a purtat diferite nume: năvălirile migratorilor, războaiele de tot felul, epidemii, Otomani, comunism, etc. Iar fiecare trăitor a avut de făcut o alegere concretă, exactă, între bine și rău și în contextul specific în care i-a fost dat să trăiască. (A „lupta” contra unui comunism care nu mai există este o prostie, risipă de energie spirituala și dovadă de mândrie absurdă,fără rost). O alegere, în funcție de care, fiecare, a avut de dat samă atunci și în veșnicie. Dacă vom păstra în minte aceste adevăruri fundamentale vom înțelege că actele, fiecare dintre ele, existenței noastre, au o importantă copleșitoare pe care adesea nu o cuprindem cu gândul (cum spunea Ernst Junger, copiii nu își dau seama că în miza cu care se joacă, boabele de fasole, se ascunde, în fiecare,o minune).

Existența umană poate fi rezumată ca fiind un șir permanent de opțiuni, de alegeri, între bine și rău, între drept și nedrept. Aceste opțiuni, alegeri, sunt făcute în vâltoarea existenței zilnice, cu necazurile ei,cu suișurile și coborâșurile ei, cu perioadele ei de plictiseală. Totuși nevoia, mai bine zis obligația, de a face opțiuni nu poate fi înlăturată, este un dat. Este consecința faptului că suntem înzestrați cu liber arbitru sau, mai direct spus , »suntem condamnați la libertate ». În acest context este bine să ne reamintim despre condiția omenească și că este una căzută și prin urmare imperfectă și înclinată să facă greșeli, unele de voie și altele fără de voie. Este iarăși bine să ne aducem aminte că toate înjghebările omenești și toate alcătuirile omenești sunt nedesăvârșite și că singura cale sigură de a evita complicitatea la rău este de a fi întotdeauna de partea celor slabi și săraci. Doar stând de partea celor care « pierd » vom fi siguri că nu adăugăm la răul zilei. Să te opui sau minimal să nu contribui la rău este formă de vitejie și fermitate morală.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Alibi”” →

Al. Florin ŢENE: Teodor Baconschi -“Averea bunei educații “

Sau bunătatea este o limbă pe care o poate auzi și cel surd și o poate citi și cel orb

Am avut plăcerea să particip la lansarea cărții domnului Teodor Baconschi, intitulată ”Averea bunei educații“, la Biserica Parohiei Ortodoxe Sfinții Apostoli Petru și Pavel din cartierul Mănăștur- Cluj, carte apărută la Editura “Univers “, 2019. Volum primit cu autograf de soția mea poeta Titina Nica Țene.

Lansarea a fost coordonată de profesorul universitar dr.Adrian Papahagi, în prezența unui mare număr de enoriași aflați în naosul Bisericii, unde a avut loc această interesantă manifestare cultural-educativă.

Destre autor, profesorul  spunea că este născut în anul 1963, în București, că și-a luat doctoratul în Antropologie religioasă și Istorie comparată a religiilor la Universitatea din Paris IV-Sorbonne, fiind și absolvent post-doctoral al New Europe College din București. Profesorul Adrian Papahagi mai spunea în cuvântarea sa că Teodor Baconschi e scriitor și diplomat de carieră, primind diferite distincții din partea mai multor state, printre care și cea de comandor al Legiunii de Onoare. Este autor a mai multor cărți de eseuri, studii, jurnal și dialoguri, care au fost traduse în mai multe limbi.

Prezenta carte, despre care facem vorbire, este un evantai de eseuri ample, pe diferite teme convergente cu educația, având o arie de cuprindere extinsă,”plonjând” în cultura antică, medievală până la cea contemporană, făcând trimiteri la clasicii filozofiei din toate timpurile.

Pentru a înțelege mai bine demersul cunoscutului scriitor și diplomat am să încerc să explic sensurile cuvintelor din titlul cărții.Averea, DEX-ul o explică ca fiind totalitatea bunurilor care se află în posesia cuiva, în cazul nostru “bunurile” sunt toate cunoștiințele acumulate în școală, universitate și în viață. Cuvântul „bunei” , adică ” bun” se explică prin cel ce face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții, fiind  binevoitor, iar cuvântul educație  derivă din substantivul „educatio”  însemnând creștere, hrănire, cultivare. Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale.

Structurată în cinci părți tematice în care fiecare parte conține eseuri despre problema abordată, inclusiv o introducere “A fi sau a nu fi părinte “cu care deschide, practic, tematica volumului, autorul dezbate multiplele probleme ale părintelui-educator în prezentul imprevizibil, complex și încărcat de grija omului pentru supraviețuire. Omenirea se află în societatea cunoașterii, subliniază autorul, după ce face referire la Odiseea lui Homer, Anabasis al lui Xenofon până la omul universal Goethe, de la circuitul inflamant dintre umanism și romantism, până la spațiu încărcat de cultură și istorie dintre Rin, Ebru și Dunăre.

Autorul subliniază că internetul, prin motoarele sale, are un rol important în trasmiterea informației., însă este sceptic privind   provocările, parcă rupte din ficțiune, din viitorul apropiat și mediu, ce ar putea pune temelia consolidată  la relația cauzală între “nivelul de educație și șansele de supraviețuire, spre deosebire de prezent, când acea cauzalitate vizează numai mai buna calitate a vieții. “ În tot parcursul cărții reiese faptul că elitele au condus lumea, adică au făurit istoria, în contradicție cu doctrina comunistă care stipula că popoarele fac istoria. Elitele au recurs, întotdeauna, la cultură și morală contribuind la evoluția societății.

În prezent, științele sociale, promovate prin universități “din Anglosferă, sunt tot mai puțin normative.” Teodor Baconschi, o spune cu oarecare dezamăgire, că numai educația e tot ce ne-a mai rămas după tăvălugul regimului comunist criminal.

Complexul social prin care trecem  îl face pe autor să afirme că “părinții sunt ultimii oameni de pe pământ care merită să aibă copii “, citându-l pe Samuel Butler.

Esențializarea aluzivă privind comportamentul unor părinți celebri care și-au părăsit copiii, ne face să ne gândim la zicala populară  să nu faci ce face …popa. Rousseau, filozof francez de origine genoveză, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului a influențat hotărâtor, alături de Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789 , fiind un moralist fără morala practică, ce și-a părăsit copiii .La fel Lev Tolstoi, sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi, în limba rusă rusă Лев Никола́евич Толсто́й; născut la  9 septembrie 1828, Iasnaia Poliana, din  Imperiul Rus și decedat la 20 noiembrie 1910, Astapovo, gubernia Reazan, a fost un scriitor rus. Lev Tolstoi este considerat unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii.Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse, începută în 1820 cu primele opere ale lui Pușkin, și terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski. Operele sale Război și pace și Anna Karenina au avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele și ideile sale religioase, filosofice și estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte opere, sunt reunite și cunoscute sub denumirea de tolstoianism .Creația sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observației sociale și psihologice, sentimentul tragicului și omenescului Despre  acesta soția sa nota în jurnal că este indiferent față de educația copiilor săi, și că Tolstoi spunea că este o crimă să trăiești alături de familie. Nici Nicolae Iorga nu a scăpat de ironia fiicei sale care îl caracteriza fiind “absent “față de familie și fiicele sale.

Autorul cărții ia poziție față de volumele despre parenting ce a invadat piața cărții și care marele librării le rezervă rafturi întregi. Acest rețetar ce funcționează în gastronomie și farmacia naturistă nu funcționează în educația și a formării omului.Bucuria nașterii pruncului nu echivalează cu nimic în lume, puterea ce provine chiar din faptul că această ființă este plăpândă face ca acest antagonism să ducă la  tăria suverană a cărei forță provine din chiar ceea ce este, pentru că ființează.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Teodor Baconschi -“Averea bunei educații “” →

Elena ARMENESCU: Centura Luminii – Lumina Cuvântului – Cuvântul Luminii

Motto:

„Eu sunt Lumina lumii;

cel ce Îmi urmează Mie

nu va umbla în întuneric,

ci va avea lumina vieţii”

(Ioan cap 8-12)

 

„În lume, necazuri veți avea,

 dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea”

(Ioan –cap 16/33)

 

În loc de prefaţă

” Mărețul Har m-a mântuit ”

Amazing Grace !*

 

Măreţul har m-a mântuit
Pe mine din păcat
Pierdut eram, dar m-a găsit
De moarte m-a scapat

 

Măreţul har m-a învăţat
S-o rup cu orice rău
Ce scump mi-e azi tot harul dat
Trăiesc prin el mereu.

Dureri, batjocuri, prigoniri
Adese-am întalnit
Prin harul marii Lui iubiri
Eu toate-am biruit

Prin har ajunge-voi in cer
Cu slava îmbrăcat
Şi voi slăvi în veşnicii
Pe Cel ce har mi-a dat.

(1772 John Newton)

 

*cântat magistral de Andre Rieu împreună cu orchestra sa.

 

***

 

Argument

 

A trebuit să vină Cuvântul întrupat

Să ne dezlege de neagra ”orbire”

Să putem vedea clar, apropiat

Că VIAȚA are temelia zidită din IUBIRE.

 

1

Dumnezeu Tatăl văzând întuneric în oameni,

Cugetând, a hotărât să le trimită Lumină

Știind că este important ceea ce sameni

Pentru ca roada să fie gustoasă, deplină.

2

Lumina minții era cea care lipsea

De aceea este de la sine înțeles, lumesc

Că chip de OM trimis în lume trebuia

Dar cu cunoașterea înaltă a Tatălui ceresc.

3

Flori printre spini, pe Câmpia Armaghedonului

Așteptau poveștile Lui pline de tâlcuri

Soarele, în răsărit dansa pe Muntele Sionului

Știind că va lumina Lumina prin târguri.

4

După ploile repezi, binecuvântate

Apărea curcubeul amintind de eremiți

De legământul Domnului în vremuri uitate

Când oamenii  se închinau în duh, smeriți.

5

În marile palate pătrunsese dezmățul

Plebea uimită se  revolta îndrăzneață

Când a aflat că se întinde ca râia incestul,

Sodomia – fără de rușine, pe față!

 

 

6

Demult, la uimitoarea, prima Sa venire

Mare parte din lume se înrăise peste măsură

Iubirea, dragostea se împuținase peste fire

Fratele spre frate privea ades cu ură.

7

Dar smochinii înfloreau răsfățați în lumină

Natura întreagă zâmbea cu duioșie cerului

Dădea semne că aștepta cu nerăbdare să vină,

Să înceapă Zilele miraculoase ale Mântuitorului.

 

8                             ***

Vremea acum este haotică, timpul volburos

Încotro mă uit în lume, nu am ce să privesc

Dar știu că milioane așteaptă pe Iisus Hristos

Să readucă pe Pământ suflu dumnezeiesc

9

Întinde Doamne Mâna Ta cerească

Trăgând cu blâdețe curcubeul după ea

Peste munți și mări, peste rasa omenească

Pentru care se roagă tainic Sfânta Maria!

10

Continue reading „Elena ARMENESCU: Centura Luminii – Lumina Cuvântului – Cuvântul Luminii” →

Constantin STANCU: O călătorie într-un autobuz întârziat (Adrian Botez și diamantele negre)

Volumul de versuri Autobuzul întârziat*, publicat de prof. dr. Adrian Botez, la Editura Rafet, în anul 2019 – este unul trist, unul care exprimă revolta poetului, în fața limitelor umane. Dedicat poeziei, autorul se bazează pe forțele spirituale, care pot modifica perspectiva. Cărturar serios, preferând valorile solide ale creștinismului, atrăgând o serie de mituri și legende precreștine sau postcreștine, el face o analiză a capacității omului de a suferi propriile neputințe. Bolile fizice sunt oglindirea bolilor spirituale ale epocii. Lumea este în cădere și atrage, după sine, individul – care speră să poată birui în această societate complicată, bruscată de megatendințele, care afectează relațiile interumane.

Cartea are mai multe nivele, legate între ele prin mesaj, structurate conform viziunii originale a poetului:

  • Argument;
  • Autobuzul întârziat;
  • Doine noi;
  • Armonii fără – autobuz;
  • Epilog: Soluția beznei.

La final, ne sunt prezentate câteva date despre scriitor, un cărturar activ în lumea literară, poet, romancier, eseist, publicist, comentator al vieții de azi.

Preluând, cu tact, motivele folclorice, el modelează, fiecare poem, cu o melodie veche, primită de la cei care țin lumea în echilibru. O lume spirituală bogată răzbate, din toată creația lui Adrian Botez, mereu dispus să se întoarcă spre Hristos, ca spre adevărul absolut întrupat. O luptă spirituală se dă în fiecare poem cu moartea, cu prezențele spirituale, active în plan invizibil și cu efecte în plan vizibil. Totodată, observăm o oboseală de fond a individului, aflat pe acest câmp de bătălie, o uzură a societății, care nu mai suportă propria neputință. În multe planuri ale poeziei scrise de poet, putem descoperi o judecată iminentă, absolută, purificatoare.

Temele volumului sunt complexe, fraza destul de apropiată de limbajul uzual, expresivă, cu direcție, cu mesaj. Ceva se întâmplă, moartea își face apariția în plin plan, poetul o sfidează. Lumea de dincolo este tot mai pustie, opțiunile noastre nu mai au sens, o neputință cronică marchează totul. Un sfârșit de univers se apropie, sub reguli stricte, care distrug sistemul, care sfarmă planurile. Omul se risipește în domenii, dar nu este proprietarul, în fapt, al lumii de sub soare. Este declamat sfârșitul poeziei, îngerul devine și el neputincios. Armonia în care am putea intra ne poate salva, Poetul a îmbătrânit sub grele ceremonii.

Fundalul pesimist se sprijină pe flori de beznă, Apocalipsa pare regia perfectă pentru cel întârziat în armoniile frumosului. În perspectivă, se văd Munții, martorii lui Dumnezeu. Se alătura natura, păsările care ating cerul cu trilurile lor. Doinele Poetului exprimă jalea pentru o lume pierdută, pentru o dragoste scursă pe treptele timpului, o tristețe după pierderea sensului, într-o lume preocupată de corectitudinea politică, fără să mai observe omul, așa cum a fost creat el, sub nori și raze.

Unele poeme devin rugăciuni spuse în fața unei prezențe subtile: „potolește – Doamne/ durerea (imprescriptibil oribilă) – sfâșietoarea/ durere a/ lumii// oricât am fi de/ ticăloși – cu toții/ putem să luăm o minusculă/ pauză – putem suspenda – pentru/ câteva clipe – Ceasul/ Nemerniciei/ și să fie dăruit acestor/ câteva clipe – ceea ce ai/ visat – atât de/ frumos – Tu: Crăciunul/ Veșniciei…” (Rugăciune, pp. 60-61).

Poetul renunță la regulile uzuale ale limbii române, strofele sunt frânte, toate încep cu literă mică, un ritual păgân pentru sărbătorile pregătite în eternitate, în contradicție cu imaginea unui Crist care suferă. Sunt reținute câteva arhetipuri stabile în lume, fixate de cultura unui ev mediu de rezervă: Chipul Scrisorii, Tămăduitorul, Călăul, Maestrul-Tiranul, Roata-Amintirii, Izbăvitorul-Neant, Apa Uitării, Cântarul Hotărârii, Cavalerul-de-Pisc, Sfântul Trandafir…

Argumentul care declanșează eșafodajul volumului ne relevă un Poet flămând de adevăr, văzând un rai țigan, un Dumnezeu care se rezumă la un nume mistic, o ruină a esențelor din lume. Poezia poate continua în Cetate, dincolo de slăbiciunile omenești.

Autobuzul Morţii-Speranței (Speranţa în „Învierea”, în Revelarea infinitelor lumi-produse ale Demiurgiei Dumnezeieşti) nu mai sosește, are o întârziere ieșită din ritual, Poetul ar refuza urcarea în el, va sfida sosirea cu energii negative, umbra lui va urca pentru un traseu spre niciunde, fără bilet dus-întors… La Judecata de Apoi, Poetul își ia libertatea să-l judece el pe Dumnezeu, cu toată asprimea, pentru erorile umane. Dumnezeu nu va avea Monopoluri, va fi pus în rând cu oamenii obișnuiți, anonimii, pentru a simți sudoarea omului sub vremi. O revoltă și o sfidarea a realității, individul care nu mai suportă autoritatea divină, care se vrea alături de un Creator neputincios, cu vântul bătând numai din Nord, din fiord în fiord… Simbolurile sunt cele rupte din gândirea tuturor revoltaților, din mișcarea teologică a celor care au proclamat că Dumnezeu a murit…?!…

Zgomotul suferințelor se aude în lume: hotare furate, maestrul frânge vioara într-o lume de crevase. Diamantele sunt negre, omul se închide în crima din sufletul său și pariază pe cai morți. Sub blestem omul năzuiește: „…o crizantemă albă a tresărit din/ neant: sunt buzele/ mele – înflorite de atâta/ tăcere…” (Blestem, p. 23).

În univers, omul este singur, condamnat la moarte, nimeni nu bate la ușă… Sunt imagini specifice evului mediu, cele prinse de Goya în tablourile sale, sau compozițiile lui Pieter Bruegel cel Bătrân… Poetul observă petrecerile omului simplu, acceptă cămașa condamnatului, este atent la dansul perechilor de tineri, care acceptă jocul sub muzici grele, sub păcate capitale. Ei refuză etichetele, refuză convenționalul…

Continue reading „Constantin STANCU: O călătorie într-un autobuz întârziat (Adrian Botez și diamantele negre)” →

Alexandra IANCU: Renaștere în vitro

Motto:

„Mamă, mai naşte-mă o dată”

(Marin Sorescu, Iona)

Bebeluşii țipă în suflete. În jur niciun medic. Asist la propria mea naştere, cu mâinile inerte. Privesc cum fiecare părtictică se divide într-un joc al minții cuprins în suflet. Bucuria naşterii e înghițită în mine. În mine sunt eu împărțită în bebeluşi care îşi cântă venirea. Cântă ca să ademenească o rază de lumină. Lumina se loveşte de pereții laboratorului şi cade în gol. Ochii lor mici visează către ceva mare. „Ceva” ce în creierul lor fraged arată ca un punct. Un punct care va deveni linie şi linia va intersecta alte linii, până vor deveni cerc; un cerc de linii lipsite de coerența împlinirii rotunde. Un vis devenind realitate arată, de sus, ca un cerc. Dar ei au un punct. Şi ce poți face c-un punct? Plânsetele se izbesc fără zgomot între ele şi lasă în urmă o linişte aparentă. O linişte pe care n-o ajută nimeni, pentru că nu strigă după ajutor. Bebeluşii înțeleg că nu e nimeni în laboratorul care le-a dat viață, așa că încep să descopere singuri lumea.

Bebeluşul 1

Învață să vadă. Exersează văzul unui om mare ieşit dintr-un ou. Oul se-nvârte în juru-i şi îi dictează mişcările. Degețelele-i învață mişcarea printr-o ecuație a minții, când tabla e ştearsă. O umbră-i apare pe geam. Pleoapele-i de hârtie se dezlipesc de întuneric. Întunericul capătă pete de alb. E albul purității unui început. Începutul râde micuțului copilaş cu aripi de înger. Paza îngerului îi ține loc de mamă.

Bebeluşul 2

Începe să respire lumea. Inspiră curajul unui nou-născut. Curajul se pierde printre particulele de praf. Praful înghite oxigenul florii abia răsărite. Copilul sfidează chimia ce guvernează viața. Viața lui e rodul unui pământ artificial. Stopi de apă distilată i-au purificar substanța până la naştere. O naştere bizară pe un pământ necunoscut.

Bebeluşul 3

Ştie că somnul e singurul care îl va face mare. Somnul e cel care-i bântuie insomniile. E arma unui suflet mic care se Continue reading „Alexandra IANCU: Renaștere în vitro” →

Vicu MERLAN: Mormântul lui Dromihete de la Svestari – Bulgaria

De la Balcic ne-am deplasat spre nord-vest la Svestari, unde se află mormântul regelui dac Dromihete, dar şi fosta capitală a Daciei, Helis, înainte de fi Sarmizegetusa Regia. Am urmat drumul spre Dobric, apoi până la Isperih, de unde ne-am abătut în dreapta spre Svestari. Necropola tumulară de pe înălţimile platoului calcaros, se află la sud de cetatea Helis, cetate încadrată natural din trei părţi, de valea abruptă, sculptată de un pârâu, în calcar şi gresii, vale ce se adânceşte în pachetele de roci, până la circa 100 de metri adâncime. Cetatea era bine apărată, fiind înconjurată de două ziduri de piatră groase de 3-4 metri. Cel exterior cuprindea cam 100 de hectare, iar cel interior, jumătate din această suprafață.

Poziţia dominantă şi zidurile impunătoare, au făcut din cetatea Helis, o fortăreaţă de nepătruns, un avanpost strategic  de protecţie defensivă a familiilor regale, cât şi a nobilimii gete. Mai era numită şi Daosdava, „Cetatea lupilor”. În această cetate a fost ospătat generalul roman Lisimah, în anul 300 î.H., atunci când acesta a fost învins şi luat prizonier  de regele dac Dromihete.

Mormântul tumular unde a fost înmormântat regele Dromihete,  descoperit ăn anul 1982,  este încadrat de o mulţime de tumuli, de dimensiuni mai mici, în funcţie de rangul deţinut în viaţă de respectivele căpitenii dace. Fiecare tumul, prezintă, în interior, o cameră mortuară din piatră fasonată, de tip cavou, unde au fost depuse resturile pământeşti ale decedaţilor (oase sau cenuşa de la ritul de incineraţie). Pe lângă acestea se pot identifica şi alte elemente de ritual (ceramică, podoabe, unelte şi arme) din fier, sau metale preţoase.

Arheologii bulgari, efectuează, an de an, noi excavaţii, atât în interiorul tumulilor din zonă, cât şi în spaţiile dintre aceştia, spre a surprinde obiceiurile şi modul de trai al vechilor locuitori geto-dacii. O ușă masivă de metal se deschide și trecând prin micul hol-muzeu, minunea cu trei camere se arată. E de admirat și construcția de beton care a fost ridicată pentru a proteja ceea ce e din 1985 în Patrimoniul Universal UNESCO. Construcția antică are cinci Continue reading „Vicu MERLAN: Mormântul lui Dromihete de la Svestari – Bulgaria” →

Ionel NOVAC: Cahulul literar

Viața literară a Cahulului, în trecut, dar din nefericire și astăzi, a fost și este destul de săracă. Primul ziar românesc, „Cahulul”, apărut la Cahul cu începere de la 22 octombrie 1918, a inclus în paginile sale rare creații literare. Dar nici următoarele publicații locale interbelice („Înfrățirea”, „Liberalul”, „Îndrumarea Tinerimii”, „Săptămâna”, „Năzuința”, „Graiul satelor” ș.a.) nu au excelat în această privință, deși Cahulul, cum bine se cunoaște, nu ducea lipsă de talentați mânuitori ai condeiului.

Ca urmare, impulsionați și de inițiativa confraților de la Bolgrad, orașul din vecinătatea Cahulului, devenit în anii ΄40 „cel de-al doilea centru de cultură din Basarabia” și în care de câțiva ani apărea cunoscuta revistă literară „Bugeacul”, un grup de tineri entuziaști au pus la cale o temerară încercare: editarea unei reviste literare în orașul de pe malul stâng al Prutului.

Nucleul grupului era alcătuit din poetul Andrei Ciurunga (născut Robert Eisenbraun și cunoscut și sub pseudonimul Robert Cahuleanu, care avea deja publicate două plachete de versuri, „Melancolie” și „În zilele cumpenei”), Haralambie Țugui („poetul-ostaș, care avea și el două plachete tipărite”) și Napoleon Nițoescu („poet delicat și om de aleasă simțire”).

„Cu Nițoescu și Țugui făceam neuitate seri de poezie acasă la Nițoescu, a cărui locuință s-a nimerit a fi peste drum de a mea, la „oloinița” domnului Goldenstein”, își va aminti, peste ani, Andrei Ciurunga. „Atunci și acolo, într-una din seri, am pus noi la cale apariția unei reviste literare în orașul Cahul, cel care de când se știa nu avusese o astfel de publicație. Revista urma să se numească, după numele urbei, „Cahulul literar” – și am scos-o până la urmă”. Alături de aceștia „au venit profesorul Leu Badiu, directorul gimnaziului, și încă vreo doi-trei tineri inimoși și de talent, printre care negreșit și Costică Reabțov, omul de care m-a legat și mă leagă o prietenie de frate”.

Potrivit amintirilor lui Andrei Ciurunga, primul număr al revistei cuprindea, printre alte materiale, un studiu al lui Leu Badiu, profesor de limba latină, despre epoca lui Augustus. El însuși pregătise un eseu intitulat „Viziunea morții în poezia populară”, dar și câteva versuri. Haralambie Țugui și Napoleon Nițescu veneau cu câteva poezii, în timp ce Constantin Reabțov semnase un fragment de proză. Deși revista a fost integral achitată și tipărită, totuși, ea nu a fost niciodată difuzată. Prefectul județului, colonelul Dumitru Dobrescu, aștepta aprobarea de la București pentru a permite difuzarea acesteia. Până atunci, întregul stoc se afla blocat în tipografie, al cărei proprietar, un oarecare domn Rappaport, îl ținea sub cheie, de teamă să nu-i fie subtilizat de cineva.

Continue reading „Ionel NOVAC: Cahulul literar” →