Volumul de versuri Autobuzul întârziat*, publicat de prof. dr. Adrian Botez, la Editura Rafet, în anul 2019 – este unul trist, unul care exprimă revolta poetului, în fața limitelor umane. Dedicat poeziei, autorul se bazează pe forțele spirituale, care pot modifica perspectiva. Cărturar serios, preferând valorile solide ale creștinismului, atrăgând o serie de mituri și legende precreștine sau postcreștine, el face o analiză a capacității omului de a suferi propriile neputințe. Bolile fizice sunt oglindirea bolilor spirituale ale epocii. Lumea este în cădere și atrage, după sine, individul – care speră să poată birui în această societate complicată, bruscată de megatendințele, care afectează relațiile interumane.
Cartea are mai multe nivele, legate între ele prin mesaj, structurate conform viziunii originale a poetului:
- Argument;
- Autobuzul întârziat;
- Doine noi;
- Armonii fără – autobuz;
- Epilog: Soluția beznei.
La final, ne sunt prezentate câteva date despre scriitor, un cărturar activ în lumea literară, poet, romancier, eseist, publicist, comentator al vieții de azi.
Preluând, cu tact, motivele folclorice, el modelează, fiecare poem, cu o melodie veche, primită de la cei care țin lumea în echilibru. O lume spirituală bogată răzbate, din toată creația lui Adrian Botez, mereu dispus să se întoarcă spre Hristos, ca spre adevărul absolut întrupat. O luptă spirituală se dă în fiecare poem cu moartea, cu prezențele spirituale, active în plan invizibil și cu efecte în plan vizibil. Totodată, observăm o oboseală de fond a individului, aflat pe acest câmp de bătălie, o uzură a societății, care nu mai suportă propria neputință. În multe planuri ale poeziei scrise de poet, putem descoperi o judecată iminentă, absolută, purificatoare.
Temele volumului sunt complexe, fraza destul de apropiată de limbajul uzual, expresivă, cu direcție, cu mesaj. Ceva se întâmplă, moartea își face apariția în plin plan, poetul o sfidează. Lumea de dincolo este tot mai pustie, opțiunile noastre nu mai au sens, o neputință cronică marchează totul. Un sfârșit de univers se apropie, sub reguli stricte, care distrug sistemul, care sfarmă planurile. Omul se risipește în domenii, dar nu este proprietarul, în fapt, al lumii de sub soare. Este declamat sfârșitul poeziei, îngerul devine și el neputincios. Armonia în care am putea intra ne poate salva, Poetul a îmbătrânit sub grele ceremonii.
Fundalul pesimist se sprijină pe flori de beznă, Apocalipsa pare regia perfectă pentru cel întârziat în armoniile frumosului. În perspectivă, se văd Munții, martorii lui Dumnezeu. Se alătura natura, păsările care ating cerul cu trilurile lor. Doinele Poetului exprimă jalea pentru o lume pierdută, pentru o dragoste scursă pe treptele timpului, o tristețe după pierderea sensului, într-o lume preocupată de corectitudinea politică, fără să mai observe omul, așa cum a fost creat el, sub nori și raze.
Unele poeme devin rugăciuni spuse în fața unei prezențe subtile: „potolește – Doamne/ durerea (imprescriptibil oribilă) – sfâșietoarea/ durere a/ lumii// oricât am fi de/ ticăloși – cu toții/ putem să luăm o minusculă/ pauză – putem suspenda – pentru/ câteva clipe – Ceasul/ Nemerniciei/ și să fie dăruit acestor/ câteva clipe – ceea ce ai/ visat – atât de/ frumos – Tu: Crăciunul/ Veșniciei…” (Rugăciune, pp. 60-61).
Poetul renunță la regulile uzuale ale limbii române, strofele sunt frânte, toate încep cu literă mică, un ritual păgân pentru sărbătorile pregătite în eternitate, în contradicție cu imaginea unui Crist care suferă. Sunt reținute câteva arhetipuri stabile în lume, fixate de cultura unui ev mediu de rezervă: Chipul Scrisorii, Tămăduitorul, Călăul, Maestrul-Tiranul, Roata-Amintirii, Izbăvitorul-Neant, Apa Uitării, Cântarul Hotărârii, Cavalerul-de-Pisc, Sfântul Trandafir…
Argumentul care declanșează eșafodajul volumului ne relevă un Poet flămând de adevăr, văzând un rai țigan, un Dumnezeu care se rezumă la un nume mistic, o ruină a esențelor din lume. Poezia poate continua în Cetate, dincolo de slăbiciunile omenești.
Autobuzul Morţii-Speranței (Speranţa în „Învierea”, în Revelarea infinitelor lumi-produse ale Demiurgiei Dumnezeieşti) nu mai sosește, are o întârziere ieșită din ritual, Poetul ar refuza urcarea în el, va sfida sosirea cu energii negative, umbra lui va urca pentru un traseu spre niciunde, fără bilet dus-întors… La Judecata de Apoi, Poetul își ia libertatea să-l judece el pe Dumnezeu, cu toată asprimea, pentru erorile umane. Dumnezeu nu va avea Monopoluri, va fi pus în rând cu oamenii obișnuiți, anonimii, pentru a simți sudoarea omului sub vremi. O revoltă și o sfidarea a realității, individul care nu mai suportă autoritatea divină, care se vrea alături de un Creator neputincios, cu vântul bătând numai din Nord, din fiord în fiord… Simbolurile sunt cele rupte din gândirea tuturor revoltaților, din mișcarea teologică a celor care au proclamat că Dumnezeu a murit…?!…
Zgomotul suferințelor se aude în lume: hotare furate, maestrul frânge vioara într-o lume de crevase. Diamantele sunt negre, omul se închide în crima din sufletul său și pariază pe cai morți. Sub blestem omul năzuiește: „…o crizantemă albă a tresărit din/ neant: sunt buzele/ mele – înflorite de atâta/ tăcere…” (Blestem, p. 23).
În univers, omul este singur, condamnat la moarte, nimeni nu bate la ușă… Sunt imagini specifice evului mediu, cele prinse de Goya în tablourile sale, sau compozițiile lui Pieter Bruegel cel Bătrân… Poetul observă petrecerile omului simplu, acceptă cămașa condamnatului, este atent la dansul perechilor de tineri, care acceptă jocul sub muzici grele, sub păcate capitale. Ei refuză etichetele, refuză convenționalul…
Motto: 
De la Balcic ne-am deplasat spre nord-vest la Svestari, unde se află mormântul regelui dac Dromihete, dar şi fosta capitală a Daciei, Helis, înainte de fi Sarmizegetusa Regia. Am urmat drumul spre Dobric, apoi până la Isperih, de unde ne-am abătut în dreapta spre Svestari. Necropola tumulară de pe înălţimile platoului calcaros, se află la sud de cetatea Helis, cetate încadrată natural din trei părţi, de valea abruptă, sculptată de un pârâu, în calcar şi gresii, vale ce se adânceşte în pachetele de roci, până la circa 100 de metri adâncime. Cetatea era bine apărată, fiind înconjurată de două ziduri de piatră groase de 3-4 metri. Cel exterior cuprindea cam 100 de hectare, iar cel interior, jumătate din această suprafață.
Viața literară a Cahulului, în trecut, dar din nefericire și astăzi, a fost și este destul de săracă. Primul ziar românesc, „Cahulul”, apărut la Cahul cu începere de la 22 octombrie 1918, a inclus în paginile sale rare creații literare. Dar nici următoarele publicații locale interbelice („Înfrățirea”, „Liberalul”, „Îndrumarea Tinerimii”, „Săptămâna”, „Năzuința”, „Graiul satelor” ș.a.) nu au excelat în această privință, deși Cahulul, cum bine se cunoaște, nu ducea lipsă de talentați mânuitori ai condeiului.
„Copiii care se iubesc se‛mbrățișează în picioare
Luate împreună ca noţiuni „ad-literam” femininul şi irealitatea ar putea stârni reacţii diverse de la acceptare până la indignare. Ca figuri de stil însă, irealitatea adăugată materialului feminin adaugă particula de mister care păstrează perenitatea tipologiei – pornind de la consemnările din Biblie” privind momentul apariţiei Evei: „dar pentru Adam nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească (Facerea, 2, 20) cât şi modul în care acesta s-a găsit (Facere, 2, 21-22), femeia se situează în faptul împlinit al subordonării, al compromisului ca necesitate – pentru că dintre toate vieţuitoarele care au fost create de sex masculin şi de sex feminin, doar pe om l-a creat singur. (Iş=bărbat) şi mai apoi i-a dat un ajutor (isa=femeie) „pentru că a fost luată din om” (Facere, 2, 22). Faptul că Adam a fost creat cu „sămânţă” pune semne de întrebare. Creatorul nu i-a clonat o replică identică ci i-a transformat cu asta în „isa” aptă de reproducere. Cu ce scop atunci interdicţia? De aici până la atribuirea ispitei în exclusivitate jumătăţii de sex feminin, este doar un pas pământean peste care voinţa divină pune pecetea legii: „dorinţa ta se va ţine după omul tău şi-l va domina peste tine.” (Facere, 3, 16).
CÂT DE DEPARTE PARI A FI
Haihui