Motto:
„Mamă, mai naşte-mă o dată”
(Marin Sorescu, Iona)
Bebeluşii țipă în suflete. În jur niciun medic. Asist la propria mea naştere, cu mâinile inerte. Privesc cum fiecare părtictică se divide într-un joc al minții cuprins în suflet. Bucuria naşterii e înghițită în mine. În mine sunt eu împărțită în bebeluşi care îşi cântă venirea. Cântă ca să ademenească o rază de lumină. Lumina se loveşte de pereții laboratorului şi cade în gol. Ochii lor mici visează către ceva mare. „Ceva” ce în creierul lor fraged arată ca un punct. Un punct care va deveni linie şi linia va intersecta alte linii, până vor deveni cerc; un cerc de linii lipsite de coerența împlinirii rotunde. Un vis devenind realitate arată, de sus, ca un cerc. Dar ei au un punct. Şi ce poți face c-un punct? Plânsetele se izbesc fără zgomot între ele şi lasă în urmă o linişte aparentă. O linişte pe care n-o ajută nimeni, pentru că nu strigă după ajutor. Bebeluşii înțeleg că nu e nimeni în laboratorul care le-a dat viață, așa că încep să descopere singuri lumea.
Bebeluşul 1
Învață să vadă. Exersează văzul unui om mare ieşit dintr-un ou. Oul se-nvârte în juru-i şi îi dictează mişcările. Degețelele-i învață mişcarea printr-o ecuație a minții, când tabla e ştearsă. O umbră-i apare pe geam. Pleoapele-i de hârtie se dezlipesc de întuneric. Întunericul capătă pete de alb. E albul purității unui început. Începutul râde micuțului copilaş cu aripi de înger. Paza îngerului îi ține loc de mamă.
Bebeluşul 2
Începe să respire lumea. Inspiră curajul unui nou-născut. Curajul se pierde printre particulele de praf. Praful înghite oxigenul florii abia răsărite. Copilul sfidează chimia ce guvernează viața. Viața lui e rodul unui pământ artificial. Stopi de apă distilată i-au purificar substanța până la naştere. O naştere bizară pe un pământ necunoscut.
Bebeluşul 3
Ştie că somnul e singurul care îl va face mare. Somnul e cel care-i bântuie insomniile. E arma unui suflet mic care se vede în oglindă mare. Perna lui e o lupă care-i măreşte gândul. Gândul ascultă cântecul pe care şi-l cântă singur. Singur se adoarme cu visul pe care vrea să-l viseze. Visează frumos, fără să ştie că-i trist.
Bebeluşul 4
Îşi caută hrana minții, când sufletu-i flămând. Sătul de truda de a-şi procura hrana, deseori n-o mai mănâncă. Truda îi ține de foame stomacului obosit. Copilul plânge de foamea de cunoaştere. Cunoaşterea se preface în praf de lapte. Laptele solubil i se lipeşte de buze doar în cantități mici. Restul se risipeşte-n uitare.
Bebeluşul 5
Face primii paşi către o lume nouă. Se-mpiedică de el. Se-mpiedică de sfiala lui. Face un pas înapoi cu gândul la început. Distanța e mai aproape de început, iar finalul nu se vede. Finalul îi pare un monstru umanizat de început. Se sperie şi urlă a neputință. Neputința de a alerga fără a şti să meargă. Un pas îl apropie de sprint.
Bebeluşul 6
Scoate primele cuvinte şi nu se înțelege. Auzul îi pacăleşte creierul că ştie să vorbească. Vorbitul îi spune minții să tacă. Mintea refuză invitația de a vorbi în cuvinte. Cuvintele se încurcă într-un labirint al copilăriei. Copilăria se rătăceşte în labirint şi nu găseşte calea de întoarcere. Un joc devine rătăcire. E-o rātăcire în vorbe de copil.
*
Bebeluşii încep să cunoască. Se-mbrațişează cu privirea şi se ajută-n gânduri. Gândurile-şi dau mâna şi compun un bebeluş uriaş. Bebeluşul se vede-n oglindă adult. Oglinda se sparge în mii de bebeluşi. Bebeluşii adună cioburile şi construiesc un castel. Castelul din cioburi e casa celor care s-au născut în laborator. Laboratorul priveşte cu admirație castelul imperfect clădit în el. Imperfecțiunea lipeşte într-o construcție perfectă dorințele colorate ale unor minți albe. Albul prinde culoarea unui viitor. Viitorul alimentează rețeaua aspirațiilor şi le creşte frumos. Educația aspirațiilor e meşteşugul bebeluşilor care se cresc singuri. Secretul meşteşugarilor stă chiar în meşteşug.
––––––––
Alexandra IANCU
Focșani, 6 august 2019