CONVERSAȚIE 1
– Ce-ai măi Văsălie de ești așa de bășicat?
– Ei… cu mașina asta a mea…
– Ori, ai probleme?
– Oho. Am avut!
– Și acum?
– Și, gata! Acum le-am rezolvat.
– Cum?
– Păi… tot cu mașina.
– Gata, de-acum nu mai pricep. Mai bine hai să jucăm scrable.
– Hai, mă că-i simplu.
– Rahat! Atâta m-ai îmbârligat că am uitat de la ce-am plecat.
– Fii atent cum mi-am rezolvat eu problema.
– Sunt.
– M-am certat bine de tot cu nevastă-mea și, de supărare, m-am urcat în mașină și am plecat spre Litoral. Nu mă puteam concentra deloc la drum datorită gândurilor. La un moment dat, ca prin vis, parcă zăresc ceva frumos pe marginea șoselei așa că, frânez brusc și dau în marșarier până în dreptul obiectului.
– Ce naiba era ăla? Precis căzuse din vreo mașină.
– Nu. Era o minunăție de fată, frumoasă de pica din Cer și cu valijoara la piciorușe aștepta și ea o ocazie să ajungă unde crezi?
– Hm, să nu-mi spui că… tocmai pe Litoral.
– Exact acolo.
– Așa că, milos cum te știu, ai poftit-o imediat în mașină.
– Formidabil! Doar ți-ai imaginat, ori ai fost și tu cu noi?
– Eh, doar mi-am închipuit. Hai, și acum spune mai departe deși îmi cam imaginez cu ușurință cum a decurs totul.
– Fii liniștit că greșești.
– Aoleo! Chiar așa?
– Exact așa. Deci, am pornit la drum cu Crenguța.
– Ăsta e numele ei, ori te-ai apucat ca de bucurie să rupi crăci de prin copacii de pe marginea autostrăzii?
– Hai că mă enervezi, era numele ei, ce naiba!
– Bun, și?
– Și la intrarea în Mamaia am mâncat la un restaurant cochet unde ne-am făcut planul ca să facem ceva economie de bani iar astfel să ne cazăm la vreun hotel într-o singură cameră
– Cu pat nupțial ori matrimonial?
– Auzi, nu mă mai întrerupe că strici toată poezia.
– Tac!
– Taci! Îți închipui că eu fremătam tot așa că, ne-am urcat din nou în mașină ca să mergem la vreun hotel și nici n-am mers câteva sute de metri când Crenguței i se face rău și leșină pur și simplu.
– A mâncat ceva vechi, nu?
– A mâncat pă dracu, de-abia a ciugulit câteva alune și a băut două cafele îmbunătățite însă cu puțin Rom Jamaica!
– Aoleo, ori s-a ciupit, cumva?
– Așa am crezut și eu însă medicul de la spital mi-a spus că nu are nimic de la cafele.
– Deci, ai ajuns cu ea la spital?
– Nu, am chemat salvarea și am așteptat-o în stradă fiindcă mi s-a făcut frică să nu-i agravez starea dacă nu intervine prompt un medic.
– Așaaaa, și…
– Așaaa! Iar în timp ce așteptam chinuit de toate gândurile negre numai ce mă pomenesc înconjurat de câțiva medici, niște rezidenți și vreo trei asistente cărora le lipsea doar sorcovele și veseli la culme m-au înconjurat urându-mi toate cele bune iar la sfârșit, mi-au dat și vestea fericită că tipa e însărcinată iar eu sunt un tată fericit!
– Bă, tu te-ai sonat? Cum așa, că doar n-ați ajuns în cameră și nici nu v-ați mai oprit în vreo parcare pe șosea, nu?
– Ei, așa i-am potolit și eu, întrebându-i: „Cum așa?” și spunându-le ferm că: „Nu se poate!”
– Și?
– Păi și, medicul de acolo, după ce a aflat că sunt căsătorit și că am deja patru copii cu nevastă-mea care-i alta decât Crenguța, mi-a sugerat ca să ne facă o analiză ADN pricepând rapid în ce situație de rahat eram băgat fără să mai amintesc de faptul că, tipa se trezise din leșin și insista în gura mare ca să-mi transmită ea direct marea bucurie!!
– M-ai înnebunit! Și?
– Și tocmai când îmi tot băteam gura cu Crenguța aducându-i aminte disperat că nici măcar mâna nu i-am pupat-o așa că, de copil nici nu putea fi vorba, a venit medicul la urgență unde ne aflam și ne-a spus că totul s-a aranjat de minune deoarece, analiza ADN a dovedit că eu sunt infertil și deci, nu aveam cum să fiu eu tatăl.
– Băi, ce poveste palpitantă! Și?
– Așa că, ea a început ca să-și răsfoiască imediat agenda telefonică de pe mobil ca să-l depisteze de tătic în timp ce eu îi arătam intrigat medicului pozele copiilor mei rugându-l ca să aprecieze el dacă seamănă ori nu vreunul cu mine însă el m-a liniștit explicându-mi științific faptul că, ăia mici ai mei nu au cum să semene cu mine deoarece infertilitatea om am din naștere.
Se anunța un sfârșit de săptămână tihnit, cu o lumină blândă a soarelui și cu foarte puțină muncă pe lângă casă. Cum ridicam privirea de pe paginile Revistei Vânătorul și Pescarul Sportiv pe care o răsfoiam nu mai țin minte a câta oară fiind nerăbdător în așteptarea numărului următor zăream cerul senin și norișorii zburdalnici cu care se juca adierea ușoară care mai mult de dezmierdare. Atmosfera casnică amintită a fost brutal răscolită de sunetul strident al telefonului care, așa cum îi era menirea incontestabilă fusese inventat în primul rând pentru a deranja oamenii și de-abia apoi pentru a le transmite ceva vești pe cât posibil bune. Mă așteptam să aflu orice dar în nici un caz să fiu invitat la o vânătoare tocmai acum după ce trecuse iarna, se dusese zăpada și atât pădurea cât și viețuitoarele ei se bucurau de calmul binemeritat al primăverii și astfel, a revenirii la viață a naturii.