Lucia-Elena LOCUSTEANU: Al. Florin Țene – ,,talent vulcanic și neliniștit”

ALEXANDRU FLORIN ȚENE

PREȘEDINTELE

LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI,

Membru corespondent al

ACADEMIEI AMERICA-ROMÂNE 

 

           Personalitate complexă, recunoscută în țară și peste hotare, și-a închinat întreaga viață puterii de penetrare a cuvântului, având o activitate cultural – publicistică efervescentă, fondând numeroase publicații literare, înființând Liga Scriitorilor Români, dar și numeroase Cenacluri literare, dar și de noi curente literare – ,,proglobmodernul”, îmbrățișând toate sferele literare: poezia, proza, dramaturgia, dar și istoria, critica și estetica literară, activitate încununată de multiple Ordine, Medalii, Diplome și Premii, dar, mai ales, de fără număr pagini de ardere permanentă la tot ceea ce înseamnă destin românesc.

          ,,Cale lungă are poetul pe lumină călcând” căci  ,,De pe plaiuri natale n-am plecat nicicând, / Ai să mă recunoști după gândire / Și după cântecul ce-l zic în gând / Pe drumul infinit spre nemurire.” – mărturisește poetul convins că  ,, Înțelepciunea o ascult când vorbește POEZIA” și se roagă : ,,Mai dă-mi Doamne bucuria / să cânt în vers timpul…”, dat fiind că  ,,Curge veacul, fluviu, peste noi, / și râurile din stânci sub care dorm eroi.” Pentru EL ,,Același Olt își cioplește maluri / Lumină să aprindă în Olimp.” Deoarece ,,POETUL –  verbul unei abateri de la firesc – / Poartă sub aripi visul îngeresc, // EL este și ploaie, secetă și duh / Pasăre măiastră rătăcind prin văzduh.”

          Dar Al. Florin Țene este și PROZATOR, dar și ROMANCIERUL ce dă viață eternă scriitorilor înaintași în ,romanele: ,,La braț cu Andromeda”, viața scriitorului Gib I. Mihăescu între realitate și ficțiune, dar și  ,,Veniți, privighetoarea cântă!” Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste, ,,Repetabila întoarcere pe o punte de cuvinte” Viața scriitorului Augustin Ostace între realitate și poveste, dar și  romanul despre Viața lui Radu Gyr  între realitate și ficțiune – ,,Întoarcerea din Cruciadă”, roman recent apărut, ca să amintim doar o infimă parte din vasta operă.

          Volumul ,,Visul alb” – Povestiri și teatru aduce în fața cititorului – POVESTITORUL și DRAMATURGUL – Al. Florin Țene, cel care, în anul Centenarului Marii Uniri, ne propune o întoarcere în timp, împletind firul istoriei cu cel al artei și mitologiei, în primele două piese din EPOPEEA ROMÂNĂ, respectiv, ,,COZIA” și ,,FLORILE SERMISEGETUZEI”, îmbogățind motivul Dochiei cu noi semnificații. Continue reading „Lucia-Elena LOCUSTEANU: Al. Florin Țene – ,,talent vulcanic și neliniștit””

Eleonora SCHIPOR: Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Pătrăuții de Jos la 110 ani

         Satul Pătrăuții de Jos de pe Valea Siretului a fost în aceste zile de la finele lui Gustar, gazda unui eveniment deosebit. Cu toții am marcat 110 ani de la sfințirea actualei biserici cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

          Frumoasă, măreață, impunătoare de peste un secol se înalță această mândră biserică pe acest colț de rai, binecuvântat de Dumnezeu și apărat de Sfânta Fecioară Maria, ocrotitoarea acestui sat și a bisericii de aici.

         Vechea biserică care a slujit pătrăucenilor de la 1777 până în 1909 a fost donată enoriașilor din comuna Cândești, județul Botoșani, România, și transferată în această localitate în anul 1912. Se află și acum acolo, cu reparațiile ce au fost făcute, poartă numele Sfântului mucenic Dimitrie. Cu mai mulți ani în urmă am avut fericirea să o vizitez chiar eu personal. La Pătrăuții de Jos, în locul unde a fost acea biserică, e acum cimitirul satului, se află acolo o capeliță.

         Cu 10 ani în urmă după reparații capitale, actuala biserică a fost sfințită în prezența unui mare sobor de preoți, în frunte cu Episcopul (pe atunci) Meletie. Tot atunci i-am avut ca oaspeți pe circa 30 de enoriași, însoțiți și de doi preoți din comuna Cândești, care au adus în dar bisericii noastre o icoană, mini-machetul vechii biserici, buchete de flori. Așa s-a întâmplat că i-am găzduit după slujbă eu personal cu harnica bucătăreasă și activistă a satului doamna Maria Cnapic, fiind oaspeții la casa ei aflată în preajma pădurii. La acea mare sărbătoare am scos de sub tipar cartea „Biserica „Adormirea Maicii Domnului” la 100 de ani”.

         …Pe neprins de veste s-au mai scurs 10 ani, s-au mai făcut unele reparații, și iată că s-a hotărât resfințirea, sau sfințirea din nou a acestei biserici. Reamintim că între timp s-a început construirea a încă unei biserici la Pătrăuții de Jos cu hramul sfinților Apostoli Petru și Pavel.

         În aceste zile fierbinți de la finele lunii august sute de pătrăuceni, zeci de oaspeți veniți din localitățile apropiate, peste 60 de preoți și diaconi în frunte cu două mari personalități ale ortodoxiei creștine și anume ÎPSS Mitropolitul Cernăuților și a Bucovinei Meletie și Arhimandritul, starețul mănăstirii Putna Mechisedec au poposit la noi, la Pătrăuții de Jos.

         Serviciul divin a fost oficiat în altarul de vară din curtea bisericii. Mitropolitul Meletie și starețul mănăstirii Putna au rostit și predicile și cuvintele de învățătură. Arhimandritul Mechisedec a dăruit bisericii pătrăucene o evanghelie.

Ambii au menționat în cuvântările lor stăruința și vrednicia pătrăucenilor, i-au mulțumit parohului acestul sfânt lăcaș de închinare, protoiereului Dumitru Gavriloe, membrilor Comitetului bisericesc, membrilir corului bisericesc, tuturor celor ce au dat o mână de ajutor la pregătirea bisericii pentru sfințire. În curtea încăpătoare a bisericii noastre au fost aduse cele două Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului de la Mănăstirea din Boian și biserica de la Crasna. Toți au avut prilejul să se închine și să se roage la ele.

         Cu un scurt cuvânt de mulțumire s-a adresat către toți cei prezenți primarul satului, domnul Gheorghe Fedorean.

         Preoții i-au miruit pe toți, i-au stropit cu aghiazmă, iar la urmă toți au fost invitați să guste din bucatele de post pregătite de mâinile harnice ale gospodinelor din localitate.

          În timpul slujbei un cârd de cucori au făcut cerc deasupra bisericii, arătând parcă și ei că o biserică în lume e un lucru drag și sfânt pentru orice creștin, iar credința este și pentru orice vietate pe care Dumnezeu a dat-o în lume.

         Biserica cu hramul „Adormirii Maicii Domnului” din satul Pătrăuții de Jos, a fost încă odată sfințită. E o dovadă că oamenii de aici sunt vrednici, harnici, pricepuți… Reamintim a câta oară tuturor că avem deja 2 biserici, vreo 25 de capelițe,  circa 12 preoți ce slujesc în diferite părți, o carte despre biserica respectivă, zeci de materiale publicate în acești ani în diferite ziare și reviste despre evenimentele creștine din acest sat cu oameni demni și vrednici, ce țin la credința strămoșească, la datinile, obiceiurile, tradițiile venite din veacuri.

         Vom menționa faptul că avem și un grup de pelerini ce deseori efectuiază pelerinaje pe la mănăstirile și lăcașurile sfinte din ținut, dar și din România.

         În biblioteca centrală a satului este amenajată o expoziție permanentă dedicată spiritualității pătrăucenilor.

         În fiecare an la 28 august, de Sfânta Maria Mare, sau Adormirea Maicii Domnului, sărbătorim hramul bisericii și al satului, unde slujesc seviciul divin zeci de preoți, se adună invitați, dar și zeci și sute de tineri, vârstnici și copii veniți din toate colțurile Bucovinei.

                   …Biserică străbună,

                   Lăcaș de închinare,

                   Ne-ndemni la fapte bune

                   Și la credință tare…

Am scris aceste versuri cu 10 ani în urmă și le-am pus ca un Epigraf  în cartea mea dedicată bisericii pătrăucene.

         Sperăm că peste câțiva ani va fi sfințită și noua biserică, se vor ridica noi capelițe, vor absolvi facultatea de teologie noi preoți, iar noi ne vom păstra credința noastră ortodoxă și ne vom ruga la bunul Dumnezeu și la Sfânta Fecioară Maria, pentru pace în lume, sănătate și liniște sufletească. Să ne ajute  Dumnezeu!

————————————

Eleonora SCHIPOR

Pătrăuții de Jos, Ucraina

22 august 2019

Alina CRISTIAN: Sincron

M-am trezit iarăși cu inima bătându-mi în stomac.Totul se derula în jurul meu, mult prea încet. Nerăbdarea parcă-mi mușca din suflet, bucățică cu bucățică. Ceasul mă privea insolent, parcă făcându-mi și el în ciudă. Singurul care se arăta ceva mai prietenos, era Soarele care-mi zâmbea, printre zarzării abia înfloriți.

Mi-am adunat toți fluturii, care deja nu-mi mai încăpeau în suflet, și am plecat să te întâlnesc. Nici prea cald, nici prea frig. Vremea era oarecum schimbătoare, exact ca firea omului dealtfel. Și chiar pusese destul de multă presiune peste emoțiile care mă copleșeau. Doar în inima mea era vară toridă, și toate păsările-mi cântau pe ramurile sufletul. Drumul nu era chiar atât de lung, însă nerăbdarea mea, avea de străbătut kilometri întregi, la fel ca toate întrebările mele, care roiau mai ceva ca fluturii din stomac. Nu vedeam nimic prin geamul mașinii, doar vedeam cum mă așteptai, poate cu aceleași întrebări chinuitoare, și aceiași fluturi ce dansau între noi. Inima continua să-mi amintească că există, făcând salturi în pieptul meu, amplificându-mi emoțiile. Ca un sincron perfect al inimilor noastre, am ajuns la destinație în același timp. Tu punctual, eu punctuală. Acest lucru m-a făcut să zâmbesc, deși emoțiile mele erau cred atât de evidente, încât mă ștrangulau. Ne-am salutat politicos, și abia dacă îmi puteam recunoaște vocea, care suna atât de ciudat.Tu mi-ai zâmbit, și ne-am aventurat în mijlocul naturii, unde primăvara cânta prin toți ochii înverziţi. Totul se trezise la viață, la fel ca și sentimentele noastre, ce au germinat precum grâul, și acum, la timpul potrivit, urmau să încolțească. Soarele se ascundea parcă de noi, dar din când în când, revenea zâmbitor lângă banca unde stăteam.Tu te jucai cu șuvițele mele, ce în lumina Soarelui căpătau diverse nuanțe, și din când în când, mă tachinai, furându-mi câte-o sărutare. În braţele tale toate întrebările s-au risipit, toate gândurile au zburat, ca păsările din acel parc, ce ne îmbrățișa cu tandrețe pe amândoi. Credeam că trăiesc o poveste fermecată, dar fiecare sărut al tău mă aducea la realitate.Tu erai lângă mine, da, și erai cât se poate de real. Am putut să te simt, am putut să te ating, am putut să mă privesc în oglinda ochilor tăi, în marea lor de iubire.

Rămași într-o liniște profundă, unde cuvintele nici nu-și mai aveau rostul, inimile noastre, rezemate una de alta, într-un sincron perfect, zâmbeau cu voce tare. Dar orele s-au scurs cu repeziciune, și cu greu ne-am luat rămas bun, într-un târziu…

Continue reading „Alina CRISTIAN: Sincron”

Elena NEAGU: Și te simțeam și-n ultimul atom

Și te simțeam și-n ultimul atom

,,Doare neputința, uneori doare viața, dar cel mai tare doare înstrăinarea.”

Ylenia

 

Mi-e dor de mine
cea cu sufletul de floare,
de tine mi-este dor,
de când te-a năpădit nezisul,
mi-e nor și încă mă mai doare
cărarea
ce-mi purta prin mine paradisul…
Mi-e dor de tine
când mi-nfloreai ca o poiană-n vers
și te simțeam
și-n ultimul atom
și-ți eram vis și dor și univers …
Acum,
mă simt …o creangă ruptă de furtună
dintr-un pom.
Mi-e dor
de raiul cât ți-am fost,
de timpul când doineam ca o vioară…
… de-o vreme,
mă legăn a frunză fără rost
și parcă și viața, începe să mă doară…

——————————–

Elena NEAGU

22 august 2019

 

Gavril Iosif SINAI: pe mal

doi copii și-au modelat un bunic din nisip

pe marginea mării

au privit îndelung cum cerul

varsă din el apa albastră

tatăl și mama sunt

tot departe

povestesc ei bunicului

ne-au trimis poze pe WhatsApp

au spus despre noi bunicule

că suntem frumoși

am crescut mari

cu dorul după ei

am uitat anii

ce sunt aceștia

bunule

zi după noapte

plâns înfundat

perne de lacrimi

iarăși o zi

cu imagini de părinți

în parc

vegheați se joacă copiii

noi

stăm fără să atingem nimic

în fiecare vis

…………………….

bunicule nu te topi

sub ploaia ochilor noștri

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

George POTIRNICHE: Rug de viață fără formă…

Rug de viață fără formă…

 

Ridic brațul către stele și mi-e teamă că n-ajung

să-mpletesc ca prima oara, o iubire-n absolut,

Axa somnului se frânge, drumul este atât de lung,

ruga pare un blestem, un exod cu iz de lut.

Jalea mă sugruma crâncen și pe umeri port un munte,

un ocean de-nempliniri, spumegat de valuri moarte,

O pedeapsă fără margini, dezbrăcată de veșminte…

la final destinul meu, orb când soarele-i departe!

Mă îngenunchează toamna ce îmi pare așa de tristă

simt povara timpului peste pasul cel din urmă,

Las durerea viei coapte, peste bruma ce-o degustă,

mie-mi pare tot mai greu… rug de viață fără formă!

——————————-

George POTIRNICHE (Budescu)

16 august 2019

 

Anatol COVALI: Surâs

Surâs

 

Aleg din soartă clipele
ce vin zâmbind, dorind
să-mi mângâie aripele
cu care mai colind
prin cerul împlinirilor
unde pe orice stea
găsesc vraja iubirilor
ce-au fost în lumea mea
şi toate primăverile
ce-n ele ard intens
când îmi sporesc puterile
dându-i ursitei sens ,
când gândurile treieră
dorinţele în pârg,
iar paşii mei cutreieră
printre-amintiri, cu sârg,
ca să admir trăirile
din codrii care-n dor
foşnesc în amintirile
de care mă-nfior,
când chiar dacă îmi scapătă
anii tot mai puţini,
speranţele nu şchioapătă
nici când păşesc pe spini.

————————————–

Anatol COVALI

București

22 august 2019

Simina PĂUN: Rămâi

Dă drumul tăcerii!
Agață-ți iubirea de-o rotocoală de fum,
Cu gândul plecării din gânduri nebune,
Aprinde-mi țigara, dă-mi voie să-ți spun:

„Iluzie seacă a fost o-ntregire mânată
De timpul ce conjugă un verb de a fi,
Nevrând să îți fiu amar în ispită,
De astăzi eu plec…de ce să mai vii?”

Am cuie bătute în visarea de mâine,
Răsună prea tare lovituri de ciocan,
Pe muchia tivită cu lacrimi neplânse,
Trag fumul din tine-ncercând să te am.

Durerea de-o viață ce-n viață mă ține
Și gândul că mâine-am dat drumul la mâini,
Ucide un vis cu gânduri păgâne,
Ucide blestemul că încă-ți mai sunt.

Mă-ntind pe-o planetă ce-i moartă, desigur,
Îmi cânți cu o voce suavă priveghiul, sublim,
Răspund din moarte, asa se mai cade,
Îngenunchează izbânda ce-aș fi putut să-ți mai fiu.

Ce lună albastră anină de stele!
Ce stele-n șirag îmi strigă gândul dintâi!
Aprinde-o țigară, dă-mi mie doar fumul,
În gândul strigat în tăcere, rămâi.

———————————–

Simina PĂUN

Vasile COMAN: Poveste de viață

Poveste de viață

 

Când viața ti-e secată și lacrima te doare
Privește răsăritul din fiecare floare,
Că nu există nimeni, preocupat de tine
Privirea să-şi coboare și viața să-ți inchine.

De-ți vine iar a plânge și vrei să te-nconvoi
Privește firul ierbii înseninat de ploi,
Nu căuta să judeci că n-ai să intelegi
Nu arunca blesteme asupra lumii-ntregi.

Privește și ascultă cum vântul printre flori
Încet, roua sărută croindu-şi noi cărări,
Alungâ întristarea- că-s zilele puține
Indiferent ce a fost mai e o zi şi mâine.

8 aprilie 2017 Ploiești

——————————–

Vasile COMAN

Ben TODICĂ: Despre Credință – părerea unui om simplu

Misticismul e un ocean şi de te afli în el, să zicem citind despre misticismul islamic, atunci cu uşurinţă aluneci şi în celelalte mitologii ale lumii. Citeşti mitul evreiesc, apoi pe cel creştin, musulman etc., descoperi că nu există graniţe, că toate naţiunile îşi au ritualul şi credinţa lor. Dacă aduni toate aceste credinţe cu povestea şi tradiţiile lor în jurul unei mese rotunde, sunt sigur că se vor înţelege şi vor împărţi pâinea între ei. Toţi eroii mitologici au lucruri în comun, toţi sunt înţelepţi, viteji şi buni, au trăit în timpuri şi locuri diferite, însă ţinta lor a fost aceeaşi: pace şi iubire.

Un credincios din biserica penticostală m-a întrebat de ce am făcut filmul experimental cu Alieni de pe You Tube; că ce reprezintă, că eu ca şi credincios nu ar trebui să vorbesc cu copacii, de ce îi tratez ca pe nişte oameni, că vor crede oamenii că am luat-o razna. „Eu cred că există Dumnezeu, unul care e în tot şi în toate şi de aceea sunt curios să-l înţeleg” am răspuns. Cred în cei ce cred şi cred şi îi înţeleg şi pe cei ce nu cred, lucru care mă îndeamnă să hotărăsc că trebuie să-i ascult pe amândoi fără discriminare, să nu-i separ.

Dacă încerc să îi elimin pe cei ce nu cred şi rămân cu cei ce cred, atunci valoarea credinţei dispare, ca în povestea cu sarea şi zahărul sau cald şi rece sau alb şi negru.Una fără alta devin dogme şi dogma e periculoasă, e obsesie. Obsedaţii credincioşi sau obsedaţii ateişti se vor bate întodeauna între ei. Fac războaie. Întotdeauna în istorie obsedaţii şi orgolioşii s-au războit.

Actul credinţei în lume este minimalizat şi prost înţeles şi interpretat. De exemplu, când emigrezi şi ajungi în altă ţară, o faci cu credinţa că vei fi fericit, deci e un act de credinţă, deci chiar dacă eşti ateu, te poţi numi credincios fără să fii incriminat, înfruntat sau bombardat de o opoziţie…, oricare ar fi ea în acest caz. Când scrii o poveste sau o poezie e tot un act de credinţă pentru că nu ştii cum se va finaliza, însă speri şi crezi că va fi bine, de aceea continui la ea. Când te îndrăgosteşti de o fată sau băiat o faci în credinţa că se va lega şi sfârşi frumos. Credinţa vine de la creatorul nostru, de la forţa care e Dumnezeu. Deci, Credinta ne formează din naştere, se naşte cu noi şi ca atare nu ne este dată de religie sau altă organizaţie. Când te naşti într-o biserică sau aderi la un grup, acestea te ajută şi te îndrumă cum să beneficiezi de forţa credinţei care e în noi. Când te rogi te echilibrezi, intri în normalitate. Problema care apare şi pe care nu o admir este faptul că un grup religios sau altul îţi impune şi îţi cere să crezi numai în drumul ales de ei, considerat de ei drumul spre adevăr, şi să nu-i asculţi pe ceilalţi pentru că sunt greşiţi. Aş prefera să fie modeşti şi să spună că ei au ales, preferă să fie sănătoşi în felul acesta – de a se ruga şi de a crede, de a atinge dragostea pentru care au fost născuţi în religia părinţilor lor.

Azi, credinţa o vedem în acest fel, mâine vom descoperi drumuri noi, descoperind împreună rostul vieţii în funcţie de mesajele descoperite şi înţelese,  trimise în dar de creator. El ne conduce ca un adevărat părinte prin toate experienţele vieţii până în adâncul fiinţei pentru a întelege cine suntem. Ne leagănă cu atenţie între rău şi bine, între bucurie şi durere, frumos şi urât până ne găsim echilibrul bunăstării şi împlinirii divine.

De-alungul istoriei omului au fost mulţi înţelepţi şi îndrumători spirituali  spre folosirea ritualului de rezolvare şi vindecare prin credinţă a greutăţilor de zi cu zi. Aceşti pioneri curioşi şi căutători de drumuri au fost îndepărtaţi, sau mai rău, au fost arşi pe rug. Astfel au fost eliminaţi din societate de marile grupuri şi conducători de grupuri care au văzut o afacere profitabilă, manipulând masele prin controlul religiei; independenţii fiind ignoraţi au dispărut în anonimat sau în casele de nebuni, materialele lor cenzurate sau şterse din anare, vocile lor înăbuşite şi scoase din circulaţie.

Eu nu sunt jurat niciunei religii, sunt creştin pentru că sunt născut din părinţi creştini într-o ţară creştină, România şi sunt conştient şi dedicat credinţei, ea mă defineşte. Societatea şi civilizaţia umană dispare fără credinţă, iar faptul că a fost scoasă din şcoli şi nu este apreciată de politicieni, mă sperie. Fără educaţie spirituală nu pot funcţiona artele şi fără ele dispare creativitatea şi privirea spre viitor, dispare iubirea de familie şi ţară; lipsa credinţei ne îndepărtează de adevăr, de identitatea divină. Cum te poţi preţui fără să preţuieşti şi fără să fii preţuit? Suntem o conştiinţă sau un muşuroi de viermi inconştienţi de existenţa şi măreţia lor? Cum putem trăi fără dorinţa de nemurire, de a ajunge acasă depăşind moartea?

Continue reading „Ben TODICĂ: Despre Credință – părerea unui om simplu”