Scrisul de tumultuoasă limpezime al lui Onisifor Ghibu, ca în tăietura directă brâncuşiană, oricum expresia unei gândiri directe concurând natura, scapă clasificărilor stilistice obişnuite. De la Lazăr şi Eminescu, la Pârvan şi Goga, analogiile posibile ţin de tonalitate, patetic gravă şi lucid virulentă, însă cineva ar putea deduce o retorică originală, o revelatoare panoplie a formelor genului didactic, sau, cu un termen pe cât de vechi pe atât de nou – o kaironomie proprie, ale cărei ethos, logos şi pathos se îngemănează într-o rostire unică. Preluăm conceptul de rostire în accepţia lui Constantin Noica nu atât pentru o parafrază de genul „rostirea pedagogică românească”, dar şi amintindu-ne că filosoful se stabilise, înainte de Păltiniş, la Avrig. Or, un editor s-ar vedea în faţa unei vaste păduri de simboluri şi numai antologând scrierile despre Gheorghe Lazăr ale lui Onisifor Ghibu, inclusiv postume, din care reţinem un portret contrastiv, de amurg (1963), ca un autoportret răsturnat: „Graţie caracterului său, pe cât de complex şi de vulcanic, pe atât de dezordonat, el n-a reuşit să realizeze, în întreaga sa carieră, nimic concret, în sensul propriu al cuvântului, sesizabil material. Astfel: la Viena el nu şi-a terminat studiile în regulă; multele lui lucrări originale, compilate sau traduse când din nemţeşte, când din ungureşte, n-au ajuns să vadă lumina tiparului, excepţie făcând doar unele lucrări tipărite sub diferite pseudonime şi făcute probabil şi cu colaborarea altora pentru a putea fi tipărite în tipografia Universităţii ungureşti din Buda; activitatea lui profesorală de la Sibiu a trecut dintr-o criză într-alta, ca şi avânturile sale în domeniul politicii; la Bucureşti, şcoala lui, nimbată după el de o aureolă legendară, n-a reuşit să se „organizeze” ca o instituţie bine închegată, capabilă să înfrunte obstacolele ce era firesc să i se pună în cale; din multele manuale de şcoală, toate de o stringentă necesitate, nici unul n-a ajuns să se tipărească, nici în cursul vieţii lui, nici curând după moartea lui. Dacă ar fi să judecăm deci activitatea lui Lazăr în lumina unor criterii strâns „realiste”, ea ar putea fi considerată că a reprezentat ceva aproape insignifiant.
Dar valoarea lui Lazăr nu trebuie privită sub un asemenea unghi. El n-a fost un simplu organizator după planuri rigide, dinainte stabilite până în amănunte, el a fost un Prometeu, care a coborât focul din cer, el a fost un arhanghel care a despicat zările, un prooroc care a aprins în suflete credinţele cele mari, atotbiruitoare, în legătură cu ideile de dreptate, adevăr, drept, lumină, idei care nu e permis să rămână simple abstracţiuni sau privilegii ale anumitor favoriţi ai sorţii, ci trebuie să devină bunuri obşteşti, ale tuturor. El a fost un apostol al acestor credinţe şi idei, care nu s-a mărginit numai la enunţarea şi la propovăduirea lor, ci s-a aruncat cu întreaga sa fiinţă în lupta pentru înfăptuirea lor, jertfind totul pentru ducerea lor la izbândă – în măsura în care o asemenea dăruire îşi putea găsi corespondentul în forţele sale fizice destul de măcinate şi în fiinţa sa morală, biciuită de multele înfrângeri pe care a fost nevoit să le încresteze pe răbojul permanentului său martiriu”.
Portretul de mai sus face parte dintr-un eseu aproape nuvelistic, nu lipsit de mister şi suspans, început în Avrig (în 1943) printr-un foc aprins în sobă cu cărţi din biblioteca lui Lazăr: 13 sunt salvate de norocosul vizitator. Printre acestea, una intitulată Praelectionum in Jus ecclesiasticum universum de Ioan Nepomuc Pehemm partea I, Viena, 1791 (760 p.), are următorul autograf pe coperta a doua: „Die 22 Febr. 1821 visus est cometa magnus valde versus Crajovam, cum essemus Bukurestinni, cum esset revolutio Thodoriana, ante adventum principis Calimachi. Lazăr”. Semnătura în alfabet chirilic („în ziua de 22 februarie 1821 s-a văzut o cometă foarte mare spre Craiova, când eram la Bucureşti, când era revoluţia todoriană, înainte de sosirea principelui Calimachi. Lazăr”). Pe o altă carte din biblioteca lui Lazăr – Der Römisch-Orientalisch-Teutschen Kayser merkwürdiges Leben und Thaten… (Viaţa şi faptele remarcabile ale împăraţilor români-orientali-germani…, Lipsca, 1716, 1415 p.) – la pagina 65 se află următoarea inscripţie autografă a lui Lazăr, în limba germană: „Der 22-ten Februar 1821 etv Bukarest gegen Crajova ist ein Komet gesehen worden” (la 22 februarie 1821 s-a văzut o cometă cam din Bucureşti spre Craiova). Un astrofizician amator ar observa că e vorba despre cometa Halley. Ghibu investighează, însă, într-un strălucit scenariu sensurile conspirative ale celor două inscripţii, întoarcerea de către Lazăr – Ghibu a înţelesului de nenorocire al cometei într-unul de izbândă şi fericire; sensul ascuns al manuscriselor de aritmetică şi de trigonometrie (redactarea amândurora „încheiată” în aceeaşi zi, la patru zile după inscripţiile în latină şi germană, de fapt, încă un alibi asupra ocupaţiilor sale reale): descrierea steagului lui Tudor, o capodoperă de heraldică, unde sfinţii Teodor Tiron şi Gheorghe se dovedesc Vladimirescu şi Lazăr.
Concluzia parţială, obiectivând rece cvasificţiunea critic-heraldică: „Documentele” care ne vorbesc despre această strânsă colaborare sunt până în momentul acesta încă puţine: informaţiile cu caracter general ale lui Heliade, Poenaru şi ale altor apropiaţi sau contemporani ai lui Lazăr, care prin însăşi natura lucrurilor nu puteau cunoaşte mai îndeaproape activitatea secretă a acestuia – apoi însemnările de pe cele două cărţi, cele de pe manuscrisele manualelor de matematică şi simbolurile de pe steagul lui Tudor, se însumează concluziei generale a savantului istoric: „Sunt pe deplin încredinţat că cercetările istorice viitoare vor aduce şi mai multe lumini cu privire la acest capitol atât de important, care până acum a inspirat atât de puţin şi în mod atât de unilateral pe istoricii noştri. Ele vor aduce, nu ne îndoim de acest lucru, o serioasă corectură în istoria noastră modernă, aşezându-l pe Gheorghe Lazăr pe un alt piedestal decât acela al unui dascăl entuziast, şi anume pe piedestalul unui erou naţional de cea mai pură speţă, luptător pentru dreptate şi libertate, dublat în acelaşi timp de aureola unui neobosit luptător pentru umanitate şi pentru „pacea eternă” între oameni.
Biblioteca lui Lazăr a ars, în parte, salvată fiind de Ghibu, care avea să-şi sprijine viziunea, în continuitatea gândirii lui Lazăr, pe o altă bibliotecă, extensibilă asemeni flăcărilor. Propria-i bibliotecă, deci, i-a fost confiscată în timpul primului război mondial de statul maghiar (Curtea marţială maghiară îl condamnase la moarte); în 1919, în trenul de Bucureşti-Sibiu, i s-a furat o ladă cuprinzând cărţi achiziţionate în timpul „neutralităţii” României din anii 1914-1916; o ladă mare cu cărţi şi manuscrise i s-a pierdut în 1940, în urma „Arbitrajului de la Viena”, în drum spre Sibiu, ca refugiat; alte trei lăzi de cărţi şi documente i-au fost confiscate în 1949.
Şi totuşi, cu învederare la senectute, gândul întru Lazăr îi rodeşte în universul bibliotecii, precum Archaeus al lui Eminescu. De altfel, una dintre ultimele opere postume însemnate, apărută la Sibiu în 1944, Dictatură şi anarhie – fragmentar republicată în Pentru o pedagogie românească. Antologie de scrieri pedagogic”, E.D.P.,1977 – se află sub semnul lui Eminescu (Mottoul): „Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră… Când suntem aspri, nu vorbele, ci adevărul ce vroim a-l spune e aspru. De aceea nu prea întrebuinţăm eufemismele. Ne pare rău că în ţara aceasta nu s-au aflat pururea destui oameni cari să aibă curajul de-a numi lucrurile cu numele lor propriu, nu cel figurat”.
„Cu aceste cuvinte ale lui M. Eminescu dau drumul în largul lumii româneşti paginilor ce urmează” (VI).
Un alt gând al lui Eminescu – „Cărţile de citire ar trebui să fie un obiect de îngrijire naţională, ca şi textul Bibliei” – îl citase, nedecorativ, de două ori, în articolele Scrisori din Ardeal („Viaţa românească”, 1910) şi Spre o literatură didactică bună („Tribuna”, 1911), incluse în antologia Nu din partea aceea. Studii şi articole 1904-1914, Editura Eminescu, 1985, 424 p. Să nu uităm, apoi, că, în iunie 1902, elevul Ghibu îşi susţinuse lucrarea de bacalaureat la limba română cu titlul Trecutul şi prezentul în poezia lui M. Eminescu, asupra căreia Virgil Oniţiu – cel din viitoarele Portrete pedagogice ale viitorului Ghibu – referise: „Candidatul este stăpân pe materie. Cunoaşte bine toată poezia lui Eminescu şi o judecă cuminte şi adânc. Stilul clar, uşor şi sigur. Foarte bine”.
În Cercetări privitoare la situaţia învăţământului nostru primar şi la educaţia populară, Sibiu, 1914, şi în marea-i sumă Prolegomena la o educaţie românească, Cluj, 1940, drept o altă dublă cheie, Ghibu reţinuse acelaşi motto, din Carlyle: „Omul să nu se plângă în contra vremii în care i-a fost dat să trăiască. Sunt rele vremurile? Ei bine, de aceea suntem noi aici, ca să le facem bune”.
Bibliografiindu-şi cele peste 1000 de cărţi cuprinzând dedicaţii autografe de la autorii lor, adresate lui, între anii 1903-1966, Onisifor Ghibu nota, ca în treacăt: „Adeseori, dedicaţiile prezintă un interes ce trece dincolo de barierele unor simple gesturi convenţionale sau de politeţă. Ele sunt veritabile documente de importanţă culturală, socială, uneori chiar politică, care îşi păstrează şi pentru mai târziu valoarea lor, chiar şi dacă ea ar fi mai mult de natură muzeală sau de arhivă”. Este, mai degrabă, o introducere în autografologie cu chei ce rămân de găsit, după propria-i metodă. La 105 ani de la naşterea lui este viu încă marele ecou al dialogului dintre el, contemporani şi poporul său, câteva aproximări-semnal de encomion fulgurant de prietenie, colegialitate, devotament, admiraţie, veneraţie, stimă (a lui Blaga), omagiu, dragoste (a lui Goga), recunoştinţă, simpatie, amintire, donum auctoris, sentimente mărgineneşti, atâtea sentinţe evocatoare pe o bibliografie dublu personalizată:
– Multă stimă şi afecţiune sinceră (Gr. Antipa)
– Răscolitorul bunurilor culturale etnice şi fondator al unei pedagogii româneşti (Petru Gherman)
– Marele campion al reintrării românilor în drepturile lor (C. Kiriţescu)
– Veteranul luptător pe câmpul istoriografiei naţional-bisericeşti (Gh. Liţiu)
– Eminentului pedagog, românului integru şi luptătorului înţelept al idealului naţional (Constantin Lucaciu)
– Cu ocazia zilei de 31 mai 1943, românului adevărat activ, neobosit şi cu deosebire învăţat (Nicolae Lupu)
– Luptătorul neobosit pentru cultură, naţionalism şi religie românească (I. Manolescu).
– Valorosului educator al generaţiei tinere (Grigore Marcu),
– Opera sa de om de cultură, de român, de ortodoxie (Mihail Manoilescu)
– Harnicului publicist naţional şi creştin (I. Merlos)
– Cel dintâi cercetător al literaturii didactice la români (Constantin Moscu)
– Inimosului luptător pentru cauzele româneşti (Marţian Negrea)
– Vechiului luptător ardelean, cărturarului şi animatorului (Vasile Netea)
– Prof. al Univ. Cluj, vajnic apărător al intereselor naţionale româneşti (Necodem Băcăoanul)
– Admiraţie pentru puternica sa personalitate (C.Narly)
– Descălecatului său pedagogic în zilele marelui război (I.Nisipeanu)
– Harnicului îndrumător cultural al fraţilor de peste munţi (Ioan Nistor)
– Marele luptător antirevizionist (Stela Noaghea)
– Propovăduitorul aprig al unităţii neamului nostru (Emil Panaitescu)
– Iubitor de versuri sfinte din satul nostru (D.St. Pătruţ)
– Deschizător de drumuri în cultura românească şi cel mai bun tălmaci al comorilor spirituale ale neamului nostru (Atanasie Popa)
– Om de inimă şi mare curaj (Grigore Popa)
– Pentru lupta românească şi eroică (Grigore Popa)
– Negoiul pedagogiei româneşti (Grigore Popa)
– Îndrumătorul meu în problemele culturale ale Transilvaniei (Gh. Popovici)
– Român neaoş, mare patriot, care pe unde a trecut a lăsat urme de neşters (M. Racoviţă)
-Pentru opera pedagogică şi naţională a D-sale (Simion Radu)
– Apostol al şcolii şi al neamului românesc (Simion Radu)
-Frumoasa activitate culturală de bun român (Mariana Rarincescu)
– Cercetătorul atât de adânc şi de entuziast al întregului nostru trecut (Petre Sergescu)
– Admiraţie pentru opera D-sale de pedagog şi de neîntrecut animator al educaţiei naţionale (Ilie Sulea-Firu)
– Prof. Univ. organizatorul şi îndrumătorul învăţământului ardelean în epoca de după Unire (Gheorghe Tulbure).
Biblioteca Pedagogică Naţională deţine în fondurile sale o parte a bibliotecii lui Onisifor Ghibu (1481 titluri). Cercetătorul ce se va dedica mai bunei cunoaşteri a acestui tezaur pătrunzând, încet-încet, în intimitatea vulcanică, niciodată stinsă a cărturarului, se va rătăci, nu o dată, dinaintea tumulturilor clare, fascinat de undele secrete, ca şi kierkegaardiene, conţinute în chiar vadurile definitorii ale gândirii şi luptei lui Ghibu. În cele ce urmează, semnalăm câteva adnotări inedite ale pedagogului pe unele din cărţile sale, de obicei scrise în cerneală pe o foaie separată şi ataşată paginii de titlu sau primei coperţi. La prima vedere, acestea apar – şi sunt – ca explicitări ale volumelor respective, uneori anecdotice, nu străine nici de „însemnările de demult” – mereu actualizate – din tradiţia pusă-n lumină, de la Ioan Bianu şi Vasile Pârvan, la Gabriel Strempel şi Ilie Confus. Privite mai îndeaproape, în contextul bibliotecii şi al scrierilor lui Ghibu, astfel de frontispicii îşi dezvăluie semnificaţii de cifru ce se poate dezlega prin cheile adnotatorului însuşi.
Cu o caligrafie dreaptă, cumva coşbuciană, însemnările pe cărţi ale lui Ghibu parcă răsună în auzul cititorului ca din propria conştiinţă trezită la sine. Când nu şi le datează, avem a ne întreba dacă n-a făcut-o dinadins, în semn de refuz al timpului respectiv, de topire a sentimentelor sale în data şi soarta cărţii adnotate, chiar dacă acesteia îi era autor. Îmblânzitoarea familiaritate cu biblioteca transfigurată obiectual şi criptic îndulceşte tragismul trăirii celui ce supusese la rechizitorii ciceroniene vremea propriilor, inconfundabilelor înfăptuiri.
Ne mărginim, pentru moment, la câteva din adnotările-cheie ale lui Ghibu risipite în labirintul cărţilor păstrate sau pierdute.
O temă surprinzătoare este aceea a „pasagiilor” – lipsă ori adăugate. O exemplificăm prin două volume cu ajutorul adnotărilor sale, esenţiale pentru înţelegerea conţinutului, substratului şi destinului lor aproape „conspirativ”, în fapt de o eroică probitate şi militantism naţional.
Volumul Psihologie pedagogică pentru şcoalele normale (preparandii). Traducere. Ediţia a II-a prelucrată şi întregită (adăugat în cerneală de Ghibu: de Dr. Onisifor Ghibu şi Dr. Pavel Roşca”; încă o semnătură a sa, mai sus şi, deasupra, ştampila exlibris-ului) are ataşată următoarea însemnare manuscrisă:
„Psihologia pedagogică a lui Em Martig a fost tradusă în româneşte, din iniţiativa Casei Şcoalelor din Bucureşti, de George Coşbuc, şi a apărut, la 1909, în Biblioteca Pedagogică a Casei Şcoalelor.
La 1911 fiind eu însărcinat de arhidiecezan să supli-nesc catedra de ştiinţele pedagogice de la seminarul Andreian din Sibiu, pe urma morţii profesorului Dr.Petru Span, am introdus ca manual de psihologie cartea lui Martig.
Pentru a eluda vigilenţa Ministerului de instrucţie ungar, care n-ar fi tolerat întrebuinţarea în şcolile noastre a manualelor tipărite în România, cu asentimentul administratorului Casei Şcoalelor, Mihail Popescu, am schimbat foaia anteth şi coperta ediţiei de la Bucureşti, înlocuindu-le cu altele, pe care le-am tipărit la Sibiu căutând că manualul e tipărit în „Tipografia Arhidiecezană” din Nagyszeben.
Neputând continua prea multă vreme această experienţă, care ne-ar fi putut deveni fatală, dat fiind că în ediţia aceasta se găseau mai multe exemple din istoria românilor, am hotărât să scot o ediţie nouă a cărţii înlocuind exemplele care ar fi putut să ne expună faţă de Ministerul din Budapesta cu altele mai inofensive din punct de vedere politic.
Această nouă ediţie, dată ca „a doua”, a fost prelucrată şi îngrijită de mine şi de succesorul meu la catedră, Dr. Pavel Roşca, care a întregit-o şi cu paginile 263-290. În forma aceasta nouă, în care i-am corectat o mulţime de greşeli de ale ediţiei de la Bucureşti, cartea s-a întrebuinţat în toate seminariile din Transilvania, până la 1918.
Onisifor Ghibu”
Iată câteva din adnotările şi sublinierile făcute de Ghibu în interiorul cărţii:
p.48: „Insula S-ta Elena ne reaminteşte pe Napoleon, muntele Măslinilor pe Hristos, Sarmiseghetuza pe Decebal” (marginal, în creion: „Pus de noi”; adaosul, subliniat în creion); „Apostolul Pavel ne reaminteşte pe apostolul Petru şi pe ceilalţi apostoli, fiindcă au trăit într-acelaşi timp: Traian ne aduce aminte de Decebal” (marginal, în creion: „Lăsat de noi”).
p.51 „un Sas” (marginal, Bulgar)
Numai sublinieri (cu acelaşi înţeles, de adaos)
p.52 Arad: Zala
p.53 „Scrisoarea de la Muselim-Selo” a lui Coşbuc.
p.91 Şcoala normală din Arad
p.93: „Tot aşa, nu putem împărţi pe Români d.e. în ortodocşi, greco-catolici, agricultori, meseriaşi etc.”
p.121: „Pe copii trebuie să-i îndrumăm mai întâiu a formula concluziuni în mod inductiv, de la fapte şi lucruri singuratice (marginal, în creion „particulare”) întinzând raţionamentul la generalităţi, şi numai după aceea, prin deducţie, să-i deprindem a aplica adevărurile generale la cazuri singuratice”.
p.173. subliniat (adaos):
„Admirăm moartea celor doi Grachi pentru drepturile şi bunăstarea poporului, admirăm pe Socrate că, putând fugi din închisoare, a preferat să moară spre a fi consecvent cu învăţăturile sale, aprobăm pe Constantin Brâncoveanu că mai bine moare batjocorit decât să-şi schimbe legea strămoşilor”.
p.182: 3. „Participarea copiilor la practicile religioase” (8 rânduri) – marginal, în creion „Redactat de mine (213)”.
p.183: poezia „Grozea” a lui Alecsandri
p.238: Principii sau norme sunt d.e. „Cunoaşte-te pe tine însuţi” a lui Socrate, „Statul sunt eu” a lui Ludovic al XIV, „Dreptatea este temelia împăraţilor” a Habsburgilor, „Nihil sine Deo” a Hohenzollernilor etc.” (subliniat cu creion roşu).
O ilustrare a „absenţelor”. Ataşată publicaţiei „Doisprezece ani de pedagogie românească 1919-1930”, Bucureşti, f.a. („Dintr-o conferinţă ţinută la Sibiu, în ziua de 1 Februarie 1931”), citim următoarea însemnare:
„Lucrarea aceasta s’a tipărit în revista generală a învăţământului cu mari tăieturi de către Censura liberală. Redactorul revistei a reuşit totuşi să facă vreo câteva extrase peste precauţiile Censurei.
Acesta este unul din cele 2 exemplare pe care le posed eu. Celălalt exemplar subliniază pasagiile tăiate de Censură. Ele sunt extrem de elocvente pentru politica şcolară a guvernelor burghese.
- Ghibu”
„Pasagiile tăiate” – absente din „Revista generală a învăţământului” martie-aprilie 1938 – sunt următoarele:
p.9 „Această legislaţie a făcut din „susţinătorii de şcoală” din vremurile antebelice, „îndrumători de şcoală”, cari se îndreptează în mod conştient împotriva Statului”.
p.10 „Concluzia generală, care se desface din cele spuse până aici, este limpede: pedagogia oficială a României întregite este o pedagogie a renunţării la prestigiul şi la interesele Statului.
De sigur, că o astfel de pedagogie nu poate creşte nici apostoli, nici eroi, nici patrioţi, nici cetăţeni; în schimb, ea poate contribui la înmulţirea din zi în zi a duşmanilor Neamului şi ai Patriei”.
p.11 „De sigur că nu, mai ales dat fiind şi faptul că, din cauza lipsei de înţelegere a oficialităţii pentru marele rol, pe care ar trebui să-l aibă şcoala în vieaţa de Stat, corpul didactic de toate gradele a fost osândit să-şi irosească partea cea mai mare a timpului şi a energiei, într’o enervantă luptă de organizare profesională proprie şi de apărare împotriva vitregiei oficialităţii, în loc ca împreună cu aceasta să fi luptat, umăr la umăr, pentru aşezarea temeinică a Statului”.
p.14 „Salvând prin aceasta Statul nostru profund primejduit de mulţimea duşmanilor lui externi şi interni”.
Nu numai cititorul obişnuit al cărţilor din anii patruzeci ale lui Ghibu, dar istoricul însuşi, mai ales el, îşi va face o idee mai clară asupra nuanţelor atitudinii scriitorului faţă de puterea politică a vremii, la parcurgerea celor trei autografe de pe volumul său Prolegomena la o educaţie românească, vol.I, Cluj, 1940:
„Domnului General Ion Antonescu, conducătorul Statului român, care simte, în aceste vremuri apocaliptice, că problema de căpetenie a României se reduce la o nouă educaţie, românească în toate încheieturile ei.
16.IX.1940, O. Ghibu”
„Acest exemplar fusese destinat pentru conducătorul statului, căruia vroiam să i-l înmânez personal. Dar tot timpul cât am stat la Bucureşti, între 6-18 septemvrie, mi-a fost imposibil să obţin o audienţă. Celelalte două exemplare le-am dat Ministerului Educaţiei naţionale, şi anume d-lui Alexandru Marcu, pe atunci secretar general.
Sibiu, 9 VII 1944 O. Ghibu”
„Se anexează exemplarul unic din Prolegomena, destinat Generalului – Conducător. Document f. important şi – impotent. Am vrut să-l ajut pe acest om, dar el era, din nenorocire, prea plin de sine, încât să-şi mai ataşeze şi oameni incomozi ca mine”.
Dintre însemnările pe abecedare, cea de pe „Abecedarul pentru clasa I primară”, Iaşi 1917, pe care o transcriem, cuprinde, de asemenea, precizări de istorie pedagogică, dar şi politică:
„Am făcut şi eu odată – la 1917 – un abecedar oarecare, pe care l-a semnat, ca autor, Arhimandritul Gurie, la Chişinău.
Ce e drept, originalul fusese făcut de acesta, dar ce-a rămas din el, după ce l-am „revăzut” eu?
Doar un schelet, pe care eu l-am îmbrăcat în viaţă, în duh, „moldovenesc”, românesc şi omenesc.
Arhimandritul elaborase cărticica în duhul „Rusiei – patria noastră”. Eu, spre uimirea lui, am tras dungă cu cerneală roşie peste poesia intitulată: „Rusia, patria noastră” şi am potrivit lucrarea pe calapodul neamului românesc din acele vremuri de mari suferinţi şi de mari avânturi.
Ce-a scris despre acest abecedar profesorul universitar I. Simionescu, în Calindarul
Regina Maria, Iaşi, 1918.
Ministrul instrucţiei dela Iaşi, I.G. Duca, mi-a cerut să tipăresc şi pentru Moldova o sută de mii de exemplare. N-am putut.”
Nesemnat
O „Colecţiune de legi, regulamente…”, Bucureşti, 1916, pierdută şi regăsită, are următoarea „poveste”:
„Habent sua fata libelli – zice o veche vorbă latinească.
Şi cartea aceasta şi-a avut soarta sa de care abia astăzi îmi dau seama.
Ea mi-a fost dată, în ziua de 11/12 decemvrie 1918, la Ministerul de Instrucţie din Bucureşti, de către secretarul general al acestuia Iuliu Valaori, în chiar momentul când, deţinător al demnităţii de secretar general al Ministerului instrucţiunii Publice din Transilvania – unită, la 1 decemvrie 1918, cu Regatul român – mă întorceam după o pribegie de aproape 4,5 ani, la Sibiu românesc, apt a-mi începe activitatea în cadrul „României Mari”.
Nu ştiu cum, cartea a ajuns, la un moment dat, în mâinile profesorului Ilie Beleuţă, care, după 34 de ani, mi-a înapoiat-o astăzi, 12 decemvrie 1953.
Onisifor Ghibu”.
Omagiul nepereche pe care Ghibu îl aduce cărţii ca întruchipare a jertfirii întru durerile ţării se citeşte şi pe nişte nemaianonime „Jocuri de băieţi”, publicate de O. Ghibu în 1914 şi adnotate, fără dată:
„Jocurile acestea au fost adunate de învăţătorul Ionescu Miclăuş din Sălişte, în anul 1913.
Autorul a murit pe câmpul de luptă în primul război mondial”.
————————
George ANCA
București