GEORGE ANCA, PARTEA NIMĂNUI, poeme indite, SEMĂNĂTORUL, Editura Online, mai 2010

Personalitatea lui George Anca nu mai are, de câteva decenii bune, nevoie de nici o recomandare. El este prezent în Dicţionarele de cultură ale lumii, ca poet, traducător, doctor în filologie, eminescolog, eseist, om cu o copleşitoare erudiţie care duce faima României şi a valorilor ei în lume.Ca şi Mircea Eliade, George Anca este specializat în indianistică şi a construit de-a lungul vremii o operă vastă, „de combinaţii pline de virtuozitate între originismul universal şi modernismul arhaizant” aşa cum îl prezintă Editura SEMĂNĂTORUL. Este preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene şi al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”; vicepreşedinte al Societăţii de Etnologie din România; membru al Romanian Group for Pugwash.

George Anca este autorul unor „studii, eseuri, prezentări la nenumărate conferinţe din ţară şi din străinătate (India, SUA, Franţa, Anglia, Italia, Portugalia, Rusia, Germania, China, Corea, Malta, Trinidad Tobago, Tailanda, Israel, Argentina). George Anca este menţionat în dicţionare de referinţă (Who’s Who in Romania, Who’s Who in the World, World of Learning, The Encyclopaedia of Distinguished Leadership etc.) şi în bibliografii locale şi internaţionale precum şi pe pagini web” – aflăm din aceeaşi sursă.

„Am fost un pic din toţi/ cei ce m-au adus la/ reanimare” – afirmă George Anca în poemul „Partea nimănui” – dovadă a prezenţei ubicue a creatorului în viaţa fiecărui personaj ori făcând parte din integritatea lumii, ca voce distinctă care anunţă veştile în cetate. Că oamenii nu pleacă urechea, e limpede, cine a luat aminte la avertismentele Înaintemergătorului care vestea sosirea Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că, se împlinise vremea când Mesia trebuia să coboare să ne îndumnezeiască? Pe câţi i-a găsit cu candelele aprinse? Câţi şi-au cumpărat ulei şi au stat de veghe ca să nu fie surprinşi fără lumină la venirea Mirelui? Şi câţi au putut pătrunde în sala de oaspeţi la Nunta Mielului?
Poemele inedite ale lui George Anca din recentul volum, socotite de însuşi autor, „partea nimănui” – din întregul – al tuturor, „fiecare cu frumuseţea lui” – par „tablouri abstracte în original” într-un decor unde sunt treji şi veghează „doar chiparoşii / pădure dintr-un foc // negru zdrenţuind / buclele aerului” (Cămila).

Motivul chiparosului mediteraneean apare frecvent ca simbol al frumuseţii, parfumului dar şi al oboselii, chipului fanat şi vânzolit de nelinişti, aflat „pe ultim urcuş” (coborâş) din „fundul pământului” acolo unde azvârlim lucrurile şi ne abandonăm în: „singurătatea acestor / priviri către Provenţa / cu ochii lui Van Gogh / chiparos de păduri”.

Mânia, angoasa, exasperarea existenţială, acel „mal-de-vivre” de care suferă sufletele care nu-şi găsesc locul nicăieri, dezesperarea „deprimă împrejurimi”, învăluind „cerul şi pământul / cu nebunie cu tot”.

Din timp în timp, autorul strecoară subliminal panseuri, punctând discursul liric: „doar ştii bunicule / că lumea e a celor cu bani” (Cămila) şi nu numai atât, presară adevăruri cotidiene, dovadă că este atins şi îi pasă: „nimeni nu lucrează / pentru ţară / spitalul decorat / cu picturile pacienţilor” (Cămila). Ori: „nu s-o mai putea propti / vorba pe cuvânt / nici pe jurământ” (Partea gării); „cum te naşti începi să mori”, ori frânturi de rugăciuni: „dă Doamne frumuseţii/din moarte arta vieţii”.

Autorul îşi mărturiseşte empatia cu poetul anemonelor Vincent, destinul şi un pat de spital îi leagă spiritual: „pictor avatar campestru / fluviul feţelor lui Crist / chiparosul stejar / clocotul grâului // clopoţit de maci” folosind metafore picturale de o negrăită prospeţime şi culoare: „tu ori săditorul tău // plus pictorul avatar / semănând grâului / spitalul Ceahlăului / nu l-om picta // din uscate culori / mai o şănţuire / a sărutului înflorit / nunţile norilor // pe grâna chiparosului / încotro s-o apucăm / de-am fi macii / mocăniţa neagră // sunt chiar în fereastra / spitalului / perdele însorite / trezia spulber // viziunii / în munţi obscurizaţi / în chiparos înjunghiind / aripa îngerească // spre hohotul bolgiilor / respirăm aerul nebunului / anul tabloului / urmat de prefissi notizen// când mi-ar mai / trebui timp / de somn după drum” (Cămila).

Munţii, miriştea, zarea, lanul, grăunţele, „lumina măghiran” , dar şi frumosul natural ori cel artistic zămislit de minţi şi mâini creatoare sunt categoriile şi elementele de care se foloseşte autorul în discursul său.

Cuvinte sonore şi insonore, muzicale şi mai puţin melodioase („ocultare”; „zgrăbunţă”; „magog”), constituie cărămizile edificiului poetic pe care George Anca îl clădeşte pentru noi, atent, nu neapărat la materialele de construcţie, cât la scopul final al monumentului spiritual. Uneori este greu de urmărit ideea, prin labirintul etimologic atât de divers al poetului: „stau renilor de saniu / a luneca terţine / străluci năluci de staniu / pe locul fără cine // sandala pe mandala / de-a morii alandala / mai calce capitala // Salerno pe închise / Provenţa la Remy se / în aer porolise” (Mă aflu în uraniu) – deşi poemul începe foarte frumos: „mă aflu în uraniu / deposedat de sine / ori scaldul fără craniu / la mai închise mine”.

Fie că eufonia nu întotdeauna este perfectă, fie că autorul posedă un spirit ludic şi îi place să se joace inventând şi reinventând cuvinte sub imperiul rimei, suntem scoşi uneori în afara spaţiului liric, în favoarea universului abstract, cu excedent de neologisme ori de cuvinte al căror înţeles se lasă cu greu descifrat, dar nu lipsit de o oarecare eleganţă stilistică şi de relevanţă „mă ţin: mă ţin de Pârscov Avignon /medievalelor speranţe / din merele spre bastion / la paradisuri coate stanţe // de nici myssorian amvon / Khalil n-ar rotunji libanţe / mi-oi avatar daimonion / picta van goghienei Franţe // lăsăm pe Rhone cocardă / cu norii să ne ardă / secerătură bardă // am fi îndoitura / pe pască ura gura / demonilor asura”. Mărturisesc că a fost destul de greu să mă ţin, gâfâind, alergând cu sufletul la gură, după ideea propriu-zisă, care se lasă prinsă anevoie.

Limbajul dada ar fi o palidă amintire-n oglindă, pentru că în acele experimente construite pe jocul dibace al silabelor, al vocalelor în alternanţă cu consoanele, cu asonanţele şi cu rimele repetitive, se creea o anumită muzicalitate şi un ritm susţinut al versurilor, cu bătaie pe anumite sunete-cheie.

Autorul are strofe cu monorimă: „scăpate expectaţii: scăpate expectaţii / cu doctorul scăpaţii / prieten de libaţii / liberţi agonizaţii // uitaţi-vă afară / zvârliţi-vă pe scară / din cerişte scărară / pe jarişte de vară” – pentru ca terţinele finale să aducă un suflu nou şi să formeze ideea de sonet iniţial: „o oră îmi mai dară / carenţei din patern / comandă sonetară // moi ţarine pe stern / de-a grâul să răsară / părintelui etern” (Scăpate expectaţii).

Aceleaşi sonuri de un lirism distorsionat şi în „Premersă călăuză”:
„premersă călăuză / aripile pe duză / ori îngera lehuză / premeargă-ne ecluză // parcată parcă morii / secaţi şi sicomorii / secante mendatorii / în loc de iluzorii // şi un Khalil Gibran / Van Gogh american / român myssorian // aleargă-se algie / pictată profeţie / perspectivată ţie”.

Jocuri lingvistice frecvente cu invenţii cel puţin ciudate: „trăim pe ace negre / culcându-ne pe zegre / trezindu-ne în pegre” (Persoana); dar şi verbe precum: a se maradona, a soneta, de-a grâul; a dodia; a perspectiva; adverbe pe măsura acestor verbe: igrasiate, premersă, o şănţuire, munţi obscurizaţi; comandă sonetară, aromire montană; secerătură bardă, etc., substantive precum: saniu, libanţe, somnambulanţe, duză; natră, ş.a.

Metafore cum sunt: „trezia spulber”; „hohotul bolgiilor”; „străluci năluci de staniu”; „sandala de mandala/ de-a morii alandala”; „în aer porolise”; „mi-oi avatar daimonion”; „myssorian amvon”; „cerişte scărară” (frumos!) „premeargă-ne ecluză”; „secante mendatorii”; „aleargă-se algie” „infanticidului intifada” ; (eventual abracadabra!); „mântuind smântei cârstei”;„durerându-ne Graal”ş.a. – toate acestea implică un bagaj lingvistic încărcat de preţiozităţi.

Iată că întâlnim şi o poezie monorimă: „zbate-te: zbate-te mă zbat / galben şi palat / moalelui ouat / de la scăpătat // nu m-ai sonetat / că m-ai săgetat / nu m-ai săgetat / că m-ai dodiat // trece-mă terţină / râului de vină / păcii salamină //chiparosul altul / numelui cu psaltul / tăietorul daltu-l”.

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Interferențe actuale româno-indiene în poezia lui George Anca” →