Umbră pe apă
apun de tine flămând.

Când am deschis fereastra s-a furișat pe pernă
Înnobilând pereții cu raze de argint
Și îmi părea o vrajă ce o doream eternă
Și tu părându-mi luna, am prins să o alint.

Era precum azima ce o făcea bunica,
Așijderea de caldă, având miros celest,
Și când am prins-o-n brațe nu a rămas nimica
Și azi la ambasada vieții fac protest.

Și cer dumnezeirii de consecvenț-o boabă:
Ori luna să mi-o lase, ori eu să-ți fiu pictat
Pe șevaletul pleoapei, să mă săruți degrabă
Ca pe un sfânt cu barbă din ceruri evadat

De nu, în astă noapte cu praștia în mână
Dobor din ceruri luna pentru a-mi fi cadână.

Și-n fiece apus, valsând cu seara
Bat clopote de bronz la Timișoara.

Din când în când colind prin munți o noapte
Sperând să mă găsesc pe-un plai uitat,
De vise și de dragoste drogat
Sustrag în nopți cu lună stele coapte.

Din când în când întind spre cer aripa
Și scutur slove albe de cireș,
În tentativa de-a trăi dau greș
Pe cruci de doruri răstignindu-mi clipa.

Din când în când speranța-n mine naște
Și plec cu fericirea-n surghiun,
Îmi este noaptea ieslea din Crăciun
Iar zorii albi ai zilei îmi sunt paște

În rest, cocor țipând pe cer tomnatic
Mă simt în lumea voastră cal sălbatic.