Alina CRISTIAN: Iubito, e iarăși toamnă!

                  ,,A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.”
-Nichita Stănescu

Iubito, hai se ne-mbrăcăm iarăși de toamnă!
Copacii se dezbracă de veșminte, rămân goi
Iubirea ne găsește chiar printre frunzele moarte
Iar noi, la fel de fericiți că suntem amândoi.

Se-aud pierdut în noapte trubadurii-greierași
Și voci ștrengare de copii din satu-nvecinat
Ce nu se lasă duși în casă prea devreme,
Deși școala le bate-n ușă, ca un ușor oftat.

Iubito, tu ești mai frumoasă-n straiele de toamnă
Strugurii rumeni, sunt acum obrajii tăi, sfioși,
Iar mustul dulce-al buzelor tale, mereu mă-mbată
Ești licoarea zeilor și răsfățata strugurilor copţi.

Cu-a ta nostalgică privire ce mă soarbe,
Încă mă porți peste acele meleaguri, nelumești,
Iar vântul cel ștrengar, cu șoapte tandre,
Mai duce vorba, cum că încă mă iubești.

Nici nu mă mir, iubito, goliţi de sentimente
Nicicând nu pot rămâne, cei ce se iubesc ca noi,
Chiar și copacii goi, vor prinde iarăși viață
Când primăvara cu iubire, îi îmbracă-n straie noi.

Iubito, să n-ai teamă, frigul n-o să ne-ngheţe,
Simțirile și toate, câte ne-au legat treptat
Vom continua să mergem, mereu, mână în mână,
Pe-alei de toamnă, ce an de an s-au dezbrăcat.

——————————–

Alina CRISTIAN

25 august 2019

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Umbra

ai plecat femeie să cânți în corul de îngeri
drumurile sunt astăzi pustii
nu e lună pe cer, nu e soare pe mare
cuvântul plânge pe drumuri târzii

 

întuneric este în mine, în jur
de unde vin și unde curg ape înspumate
mai trec în zbor râzleț
șir lung de gânduri amputate

 

cuvintele au dispărut pe rând
cui azi să cânt balade într-o noapte
frumoasa mea cu ochi fierbinți
tu ai plecat la cer în cor de șoapte

locuiesc acum cu mine, cu timpul și moartea
cad umbre adânci și mă plâng
mă așteaptă în cer nesfârșitul
eu am rămas aici să cânt la lăută, sfârșitul

alunec agonic pe ape
în dansul înserării peste pleoape
cresc imagini himeric pe cer
ce să cer, ce să sper

aș pleca, dar cum să zbor
cu aripi arse de-al meu dor
mi-e sufletul zbucium etern
și durerea mi-e soră și soartă

legat de țărm
nu plâng, nu gem și nu blestem
sunt doar o umbră sau o rană
prin care mă încheg în apă

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

25 august 2019

Elena VOLCINSCHI: Îndrăgostit

Mi-ardea febra la umbra gleznei tale
Și atras de mierea-ți cursă în poezie,
Tânjeam să gust esența păcatelor carnale
Ce-mi sfredelea flămânda fantezie…

Simțeam chemarea avidă, a dorurilor coapte
Sub tremur de zefir pe sâni de așteptare,
Slobozeam libertate fiorului de noapte,
Când patima dorinței mă-mpingea-n căutare…

Avid sorbeam din tine în clipa de visare,
Lava ce se stingea-n profunda-ți dăruire…
Te devoram cu setea prelinsă -n adorare
Și apoi te adunam-n extazul de iubire.

……………………………………………
,,De ce-ai plecat? În vin sălbatic setea-mi se-neacă
Mă doare a ta durere care în mine țipă…
Chitara vrerii nu are cum să tacă
Și mă afundă-n strunele adâncului o clipă,

Când pătimaș la piept te înfășor
Și-n dorul meu durut, îmi este dor”…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(Din volumul IUBITĂ DOAMNĂ, 2016)

Nicu GAVRILOVICI: Cioburi de vise (poeme)

O șoaptă
ți se prelinge pe buze ca o lacrimă…
Zâmbetul tău, cratimă
mi se lipește pe pleoapă.
Coaptă,
aceasta se rostogolește țipând…

 

Umbră pe apă
apun de tine flămând.

 

Poem lunatic

Cu deget de lumină în geam bătu azi noapte
O lună parcă scoasă din cartea cu povești,
Frumoasă ca o zână m-ademenea cu șoapte
Să-mi spună că departe, tu încă mă iubești.

Când am deschis fereastra s-a furișat pe pernă
Înnobilând pereții cu raze de argint
Și îmi părea o vrajă ce o doream eternă
Și tu părându-mi luna, am prins să o alint.

Era precum azima ce o făcea bunica,
Așijderea de caldă, având miros celest,
Și când am prins-o-n brațe nu a rămas nimica
Și azi la ambasada vieții fac protest.

Și cer dumnezeirii de consecvenț-o boabă:
Ori luna să mi-o lase, ori eu să-ți fiu pictat
Pe șevaletul pleoapei, să mă săruți degrabă
Ca pe un sfânt cu barbă din ceruri evadat

De nu, în astă noapte cu praștia în mână
Dobor din ceruri luna pentru a-mi fi cadână.

 

 

Amurg la Timișoara

 

Bat clopote de bronz la Timișoara
Pe malul Begăi încă râde vara,
Pe cerul cu albastru tatuat
Trec gângurind golâmbi în zbor planat

Și-n fiece apus, valsând cu seara
Bat clopote de bronz la Timișoara.

 

 

Cal sălbatic

 

Din când în când mă simt un cal sălbatic
Purtând potcoave șoapte de argint,
Oglinzile din suflet grav mă mint
Simțindu-mă un tânăr nebunatic.

Din când în când colind prin munți o noapte
Sperând să mă găsesc pe-un plai uitat,
De vise și de dragoste drogat
Sustrag în nopți cu lună stele coapte.

Din când în când întind spre cer aripa
Și scutur slove albe de cireș,
În tentativa de-a trăi dau greș
Pe cruci de doruri răstignindu-mi clipa.

Din când în când speranța-n mine naște
Și plec cu fericirea-n surghiun,
Îmi este noaptea ieslea din Crăciun
Iar zorii albi ai zilei îmi sunt paște

În rest, cocor țipând pe cer tomnatic
Mă simt în lumea voastră cal sălbatic.

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Cioburi de vise (poeme)” →

Cristian Gabriel VULPOIU: Aud

Aud necuvinte șoptind,
Din pierdute emisfere
Sentințe închipuind
Pentru tăceri efemere.

Aud un cer răstignit,
Pe raza unui vers
Ninsă de timpul risipit
Și de nimbu-i pauper.

Aud ionii unei clipe,
Și valul în vitralii surde
Pe ale visului aripe
Respir trăiri absurde.

Aud diateza unui val,
În metru-i alegoric
Mă pierd în visu-i abisal
Ce nu are istoric.

Aud ispita unui vis,
Ecouri din penumbre
Ce-n litere de necuprins
Un yin și young ascunde.

—————————–————————

Cristian Gabriel VULPOIU

Claudia BOTA: Păienjenișul se țese

Păienjenișul se țese

 

Stelele răsar în tainica noapte,

Păienjenișul se țese în plinătate,

O carte adună cuvântul din lună,

Secerișul oferă a vieții cunună.

 

Unde sunt visele noastre uitate?

Pe ce traiectorie stau filele semnate,

Când scrumul stă pe portativul anilor,

Melodia e medicament al bolnavilor.

 

Foile îngălbenite și prăfuite sunt parafate,

Decrete ale unor generații cu vise spulberate,

Înclini și declini epoca generației în blugi,

Un salut dezmățat te lasă rece ca să nu fugi.

 

Ai mai vrea să redai sentimente trecute,

Într-o lume uitată-n taverne bogate

Care luau mințile copiilor devastați,

Că libertatea se vinde de cei mascați.

 

Și acum tanti ” Varvara” cască ochii și umblă,

Să adune clienții pentru a reporta o moarte civilă,

Însă jocul murdar e un puzzle necinstit și ordinar,

Istoria se rescrie în piețe printr-un falsificat dosar.

 

Ai mai vrea să prinzi o coadă bolnavă,

Rătăcind besmetic într-o gamă octavă,

Să învie părinții plecați din somn adunați,

Pentru a nu mai trăi într-o lume de turbați.

 

———————————

Claudia BOTA

August 2019

Anatol COVALI: Poeme

Astăzi

 

Astăzi voi râde. Nu voi mai plânge.
N-am încă lacrimi îndeajuns
şi simt în vine rouă,nu sânge,
căci încă-n suflet n-am fost străpuns.

Astăzi din cântec voi face-arìpe
şi spre azururi pornesc în zbor,
să fac în ele cuiburi de clipe
şi să dau viaţă ouălor lor.

Astăzi dorinţa devine boltă,
şi orice visuri le port ca scut.
Smulg din speranţe orice recoltă
şi-o pun alături de un sărut.

Astăzi torc straie noi din lumină
al cărei farmec îl port ca văl,
uitâd că alţii au fost de vină.
Azi cu iubire faţa mi-o spăl.

27 august 2019

 

 

Să nu cedezi!

– Sonet –

 

Să nu cedezi! Ce-ai câştigat păstrează
şi apără-l ca pe un bun de preţ.
Să-ţi fie-ntruna inima vitează
şi sufletul să-ţi fie îndrăzneţ.

Doar astfel poţi rămâne în lumină
fără să-ţi pese că s-a înserat,
că seva care-ţi curge în tulpină
urcă mai greu spre rodu-mbelşugat.

Să-ţi fie conştiinţa veşnic trează
şi să te bucuri de orice dezgheţ
pe care ai să-l simţi în rădăcină.

Încrede-te în tine! Eşti bogat,
căci tocmai când credeai că se termină
viaţa, zâmbind, un început ţi-a dat.

26 iulie 2019

 

 

Totu-i să speri

– Sonet –

 

Totu-i să speri. Atunci aduni putere
şi treci nepăsător peste ce-i greu.
Încrederea învinge-orice durere
dacă în ea speranţa e nucleu .

Să nu-ţi laşi viaţa să ajungă pradă
tristeţii ce pe-aproape stă pândind .
Şi ochii tăi să fie o dovadă
că-n inimă-ţi mari focuri se aprind.

Să fii necontenită înviere
şi în orice impas să crezi mereu
că-n a iubirii splendidă livadă

ai să îţi vezi iubirea-nmugurind
şi sufletul schimbându-se în roadă
spre care mulţi vor năzui cu jind.

25 august 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Poeme” →

Vasile FILIP: Cugetarea – Omul în fața sinelui

Omul se înfățișează și se mărturisește prin faptele sale. Prin cărțile sale – scriitorul; prin tablourile și sculpturile sale – artistul plastic; prin muzica sa – compozitorul și interpretul. Pentru a nu induce sentimentul discriminării, îmi îngădui să afirm că orice om este, într-un fel sau altul, un mic/mare creator. În top, fără îndoială, se situează oamenii de știință, care, la rândul lor, și ei sunt totodată niște artiști.

         Marii gânditori ai lumii au portretizat pe om în fel și chip. Pitagora, de exemplu, a zis că ,,Omul este măsura tuturor lucrurilor”, iar Democrit că ,,Omul este un mic univers”; dar și ,,o ființă sociabilă”, după Aristotel. În timp ce Pindar cugeta că ,,Oamenii sunt visul unei umbre”, Homer cobora mai adânc în realitatea concretă, și crudă, înlăturând fardul metaforic: ,,Nu există ceva mai jalnic decât omul, dintre toate ființele câte respiră și umblă pe pământ”. Apropo: când a trăit Homer? ,,Probabil între sec. 12 și 18 î.e.n.” ‒ ,,precizează” ,,mic dicționar enciclopedic”, care… trăiește din anul 1972 încoace. Cutez a spune că marele gânditor și poet grec este contemporanul nostru. Și încă unul care știe pe-de-rost ce și cum e cu lumea de astăzi, îndeosebi cu cea românească. În care omul-politic și din structurile statului, stâlpii, cum ar veni – se arată marelui public precum ar fi creația satanei, nu a lui Dumnezeu. ,,Homo homini lupus” – ca s-o dăm olecuță și pre lătinie.

         Nu am nici o îndoială că scriitoarea Vavila Popovici nu este străină de cele de mai sus, dar și de multe altele, cunoscând-o și ca un pasionat cititor, nu doar ca talentat scriitor. Cine i-a citit măcar o parte din cărțile de poezie, de proză, de publicistică, de interviuri împărtășește în mod cert această părere. Cugetările, mai ales, adunate ca un rod frumos, începând cu anul 2016, dar pare-mi-se și mai înainte, cărțile purtând alte titluri. Al patrulea cu acest titlu de Cugetări, iată, a apărut în acest an, 2019, și determină scrierea acestor rânduri, care nu sunt de critică literară, ci de adeziune la considerațiile scriitoarei față de lume și viață, față de om în primul rând. Cartea, a cincizecea carte publicată de autoare (cincizeci individuale + zece colective), este intitulată Cugetări / Reflections (2019), scrisă în românește și tradusă în englezește.

         Cartea, de 126 de pagini (format mic), debutează cu un citat – doar patru cuvinte! – din Horațiu: ,,Poezia este și pictură”. După care, imediat, Vavila Popovici întreabă, evident retoric: ,,Pictura, nu este și ea poezie?” Iar eu mă minunez, admirativ: Doamne, încă ce poezie! În continuare, belșug de izvoare de inspirație, în formulări succinte, specifice acestei ramuri literare, care pun în lumină o concepție de viață sănătoasă și un spirit ales, dăruit nu atât sieși, cât semenilor, în scopul înțelegerii acestui îndemn (măcar): ,,Nu ignora sfaturile oamenilor înțelepți. Ei vor aprinde lumini în plus gândului tău”. Iar ,,Gândurile tale ar fi bine să se îndrepte numai spre viitor”... Și ,,Nu te gândi prea mult la o posibilă nereușită a visului tău…”

         Cugetările cuprinse în această carte nu sunt numai formulări succinte și sugestive ale unor adevăruri unanim cunoscute, dar, din păcate, de puțini luate în seamă la modul emotiv-rațional. Ele sunt și prietenești îndemnuri la o Continue reading „Vasile FILIP: Cugetarea – Omul în fața sinelui” →