„Pătrunderea vieţii de dincolo în viaţa de aici,

   prezenţa ei în fiecare moment al istoriei,

   constitue înţelegerea mistică a existenţei.”

                          (NAE IONESCU)

   Pasărea-timp, dacă nu te rânduieşti în vreme, prin vreme, deasupra vremii, vine si smulge pe toate cele ale sale, clipele, zilele, anii, zorile, azurul, rotirile, lundu-şi zborul înalt deasupra depărtărilor inefabile unde străjuiesc stăpânirile celeste. Rotirea timpului omului trebuie să fie vremea roţii daco-tracice a menirii vieţii cu urcuşul şi coborâşul său, vremea devenirii sale, a dacului-român nemuritor, vremea sufletului tău frumos înveşmântat întru menirea serafică lăsată de Dumnezeu. Sufletul trebuie permanent să se rotească deasupra vremii pentru a putea îmbrăţişa deopotrivă pământul şi cerul, astfel încât negrăita bucurie să-ţi cuprindă inima. În rotirea timpului tău trebuie să aşterni permanent vremea în care se aşează Dumnezeu, pentru a-ţi aprinde tăria cugetării, pentru a-ţi lărgi la infinit tăria simţirii, pentru a-ţi înălţa, ca o cupolă peste timp şi spaţiu, tăria voinţei în care să ardă continuu ţelul luminat ales.

   Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea s-a întrupat dintru plămada nemuritoarea a meleagurilor argeşene, dospită întru tărâmuri milenar-legendare, întru toate strălucirile cereşti ale creaţiei harice, precum şi întru toate menirile pământeşti carpatin-universale, consfiinţindu-se astfel, prin profetismul său creştin ortodox, ca una dintre cele mai emblematice figuri ale gândirii serafice, ca unul dintre cele mai puternice ecouri de rezonanţă mistică, ca unul dintre cele mai proeminente simboluri ale memoriei seculare a dacoromânilor.

   PETRE ŢUŢEA, în viziunea românului american (am avut bucuria neştearsă de a-l cunoaşte şi preţui), cel care îi închină o cultică Crestomaţie – un Mănunchi de eseuri, evocări şi articole elaborate de unele dintre cele mai alese personalităţi ale Culturii ortodoxe române, care l-au cunoscut şi iubit pe Profetul argeşean,  îl zugrăveşte ca pe valahul care „era de o inteligenţă orală proverbială. Fascina printr-o gândire aforistică, şocantă, dacă avem în vedere mediocritatea din imediata noastră apropiere”, iar profesorul – filosof Gheorghe Vlăduţescu, îndrumătorul meu la cursurile de Filosofie, sublinia după iniţierea sa în Tratatul de antropologie creştină, vol. I, al celui care era supranumit când „Socrate al Bucureştilor”, când „Socrate al României”, că geniul Profetului argeşean „nu a stat în răspuns, ci în întrebare.” (Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion, Bucureşti, 2010, p. 5-6)

   Împodobite cu licuricii sidefii ai nopţii stelare, clipele gândului alb, curat, strălucitor, primenitor, pogorâtor din argintul harului, împrăştie peste aria timpului nostru albastru, lumina divină a cuvântului dătător de viaţă, răsfrântă în mireasma faptelor aurii, a ctitoriilor bune, a zidirilor de seamă, a îngemănărilor deosebite, a creaţiilor miraculoase, surprinzând angelic bunătatea văzătoare, mesianică în tot ce oglindeşte şi fiinţează natura, astfel încât în lămurirea ei sibilică, vestalică se pogoară sublima privire a lui Dumnezeu, Cel Care dă vremii vrerii Omului, timpul creştinului ortodox, a Valahului prin excelenţă, tăcerea, acea Mare Tăcere, ce grăieşte necontenit mărgăritarele – cuvinte ca pe o simfonie dăinuitoare de limpezime, ca pe un tril de ciocârlie, ca pe o rapsodie de privighetoare sau ca pe o încântare psaltică de vecernie mănăstirească, Lumină lină, unde se pogoară, se repogoară, unde se aşează, se reaşează şi se îmbrăţişează cunoaşterea ca sălaş al iubirii, stârnind continuu setea timpului fără să astâmpere vreodată spaţiul sideral, unde totul devine nemărginirea înveşmântată în porfira verde regală, divină a transcendentului.

   Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea şi-a construit meditaţia, contemplaţia şi s-a reconstruit filosofic în cultura creştin-ortodoxă dacoromână, urcând pe culmile marilor momente, devenite monumente miraculoase ale gândirii universale, devenin unul dintre marii artişti ai cugetării, ai „moşirii” cuvântului, precumpănitor interogativ-aporeic în sensul în care întrebarea naşte răspunsul întru relaţia omului creştin cu sinele său, cunoscându-se, recunoscându-se, descoperindu-se, redescoperindu-se, reîncreştinindu-se prin Suferinţă, Libertate, Adevăr şi Iubire.

   În răstimpul curgerii timpului prin vremea dăinuirii noastre toate încercările peste care se pogoară mai ales suferinţa trebuie călăuzite înspre căile bucuriei, întâi ca acceptare, mai apoi ca înţelegere, întâi spre cunoaştere, mai apoi ca înţelepciune, întâi ca trăire, mai apoi ca iubire, întâi ca menire, mai apoi ca suprafiresc, întâi în plan metafizic, mai apoi în extazul mistic, pentru a se depăşi omul din condiţia de fiinţă umană temporală în cea de persoană creştină, spirituală veşnică, astfel că înţelegerea devine convorbire, iar cunoaşterea comuniune, anulând timpul şi spaţiul.

   Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea prin geniul său subtil interogativ, profund şi strălucitor, înălţător şi provocator, răscolitor şi primenitor dă naştere unei antropologii creştine dintre cele mai emerite şi erudite opere cu caracter spiritual religios, care se alătură cu cinste capodoperelor filosofice ale lui Aristotel, Platon, Seneca, celor teologice ale sfinţilor Theotim I Filosoful, Dionisie Areopagitul, Ioan Casian, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Gură de Aur, papa Grigore cel Mare, Bernard de Clairvaux, Simion Noul Teolog, Grigorie Palama, Iustin Martirul şi Filosoful, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, operelor lui Kant, Hegel, Heidegger, tratatelor lui Henri Bremond, Hans Urs von Balthasar, Alexander Schmemann, Dimitrios Ballanos, Vladimir Lossky, Christos Yannaras, Olivier Clement, scrierilor filocalico-sofianice ale sfinţilor Nicolae Cabasile, Nicodim Aghioritul, Nicolae Velimirovici, Iustin Popovici, sau cele mistico-profetice ale lui Mihail Eminescu, Nae Ionescu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Nil Dorobanţu, Vasile Băncilă, Ioan Ianolide, Nichifor Crainic, Virgil Maxim, Mircea Vulcănescu, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Lucian Blaga, Radu Gyr, Ioan Alexandru, Aspazia Oţel – Petrescu, Maica Teodosia – Zorica Laţcu, Mircea Eliade, Ernest Bernea, Dumitru Stăniloae, Dimitrie Bejan, Sofian Boghiu, Artur Gabriel Silvestri, Mihail Diaconescu.

   Dacă, unii teologi ortodocşi de marcă, precum Yannras şi Schmemann, arzând mai mult în creuzetul metafizic aţâţat de focul apus, de jeratecul mocnit sub cenuţă al spiritualităţii apusene, consideră creştinismul ca o „nereligie”, dar care a adus tuturor religiilor Apocalipsa, teologii mistici ortodocşi vlaho-români, fiinţesc şi consfinţesc prin HRISTOS şi prin Suferinţa întrupată Iubirii în perioada de maximă prigoană şi aprigă persecuţie creştină a secolului al XX-lea, CREŞTINISMUL CA SINGURA RELIGIE VIE – DĂTĂTOARE DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ VEŞNICĂ.

   Dacă, în general marii teologi sunt oamenii împliniţi religios, filosoful creştin Petre Ţuţea este un teolog ortodox desăvârşit!

   „SOCRATE al DACOROMÂNILOR” – Petre Ţuţea a mers cu paşii săi grei, încărcaţi de naţionalism – creştin cu fruntea înaltă, semeaţă, brodată de azurul carpatin, în purpură serafică de profet, cu intuiţie de mare pedagog, cu aură de clarvăzător pustnic – ascetic, cu porfira demnităţii regale, cu flamura onoarei şi sabia cavalerismului peste suveranitatea spiritului vremii sale şi după.

   După 13 ani şi jumătate a frecventării „cursurilor” postdoctorale prin academiile şi universităţile sistemului totalitar concentraţionist, dincolo de marea sa personalitate, rafinată, subtilă, autoritară şi sublimă a lumii naţional-universale, Petre Ţuţea a devenit o PERSOANĂ HRISTICĂ care, şi-a reînfiat poporul român, scoţându-l din impactul istoric, al normalităţii, al necesităţii biologice, transcendându-l deci, (o parte a lui, cea bună), dintr-o tisteţe metafizică într-o mistică a chemării, a devenirii, a definirii etnico – religios – spirituale. Din universul celular – penitenciar el a făcut Capelă strălucirii sufletului său, adorând cerul dreptei credinţe şi venerând pământul Strămoşilor săi. A pătimit pentru geniu şi a compătimit idiotul. „Geniul nu apare decât prin ierarhia cerească a speciei umane şi funcţia idiotului – sunt oameni care sunt idioţi – e pozitivă, că fără el nu am înţelege nici geniul, nici normalitatea.” (Dialogul între Petre Ţuţea şi Lucian Despa, în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel Stănescu…, p. 159)

   În afară de sine, omul, creştinul se luptă, se înfruntă, se confruntă cu timpul şi spaţiul, derulând legăturile de cauzalitate răsfrânte asupra tuturor faptelor sale, analizând toate efectele ce se imprimă vieţii sale, cele asupra vieţii semenilor care urmează aceeaşi Cale a luminii Adevărului, observând în acelaşi fel şi pe cele asupra naturii înconjurătoare de care suntem indisolubil legaţi prin timp şi spaţiu, prin legile ei naturale întocmite de Dumnezeu – Atotcreatorul, dar şi răul celor răi, al  ateilor şi al creştinilor deopotrivă cu care se împletesc năpustindu-se apocaliptic asupra Binelui.

   Doctorul în Drept, Filosoful prin excelenţă, Teologul fascinant al Agorei creştin – ortodoxe, Dacoromânul argeşean a intrat programat prin prigoană şi persecuţie religioasă în închisoarea – emblemă a comunismului, alături de zecile de mii de alţi camarazi, Fiii Aleşi ai României, Eroi şi Martiri deopotrivă, drept, dârz, demn, geniu, creştin, erudit, raţional, cucernic şi a ieşit tot cu fruntea sus, vertical, neînfrânt, plin de onoare, profet, mistic, mărturisitor, cult, iertător, înduhovnicit.

   În paradigma timp – spaţiu ce se pogoară ca o cupolă serafică de Sus, din cerul vieţii, intervin pentru om, pentru creştin, legăturile fireşti şi suprafireşti, precum natura, arta, şcoala, educaţia, istoria, literatura, filosofia, religia, părinţii, neamul cu suferinţa şi iubirea sa în toată durata existenţială a lumii imanente.

   Ţăranul pune o singură întrebare naturii: Natură, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu cine sunt eu?

   Sunt Mama Mamei tale. A doua mamă!

   Artistul zugrăveşte o fascinantă întrebare magnificei arte: Artă, de unde pogoară frumuseţea ta desăvârşită, pentru a mă înălţa privirii tale de extaz?

   De la sublimul Creaţiei divine, Poemul Frumuseţii absolute a lui Dumnezeu!

   Învăţătorul adresează o întrebare smerită şcolii formatoare: Şcoală, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu ce trebuie să te învăţ eu?

   Învaţă!

   Pedagogul rosteşte înflăcărat o întrebare Educaţiei: Educaţie, ce trebuie să fac eu, ca tu să mă educi pe mine?

   Educă-te!

   Istoricul are şi el o sinceră întrebare către istorie: Istorie, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu cine este Neamul meu? Cine este Lumea înconjurătoare?

   Cel drept, cel rămas în istorie! Trebuie să-ţi cunoşti Neamul pentru a cunoaşte lumea şi trebuie să cunoşti lumea pentru a-ţi cunoaşte Neamul!

   Filologul se adresează Limbii sale Literare: Limbă, de unde vine graiul tău dulce, suav, înmiresmat că să ştiu cum să te cânt mai duios, mai frumos, mai divin?

   Din inima mare cât iubirea şi din sufletul frumos cât cerul al dacoromânului!

   Filosoful creştin prins în labirintul cunoaşterii sale, rosteşte două întrebări cunoaşterii: Cunoaştere, spune-mi cât cunoşti tu, ca să mă pot cunoaşte pe mine?

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA (partea a IV-a)” →