Emilia POENARIU SERAFIN: Eminesciana (poeme)

Odă ție, Emin bădie !

 

Seara-i sus pe deal bădie, pune crizanteme-n geamuri

Luna ca împărăteasa, peste ceruri înstelată,

Iarna-i meșter de Luceferi, suflă lumânări pe ramuri

Iar pe bolta cursă smoală, stelele prind de se ceartă.

 

Eu cu ochii verde codru stau și-ți buchisesc iar versul,

Văd pe uşa de la surâ, teiul, scuturat de floare.

Plopii mulți și fără număr de-ar străpunge Universul

Și mă ningă fiori Celeste-n ziua ta, de sărbătoare.

 

Vântu-n codrii de aramă de-mi vuiește rău pădurea,

Plopii fără soț, pe lacul , umbresc floarea ta albastră,

Buciumul sună cu jale, de nu mai aud securea,

Doina ,cânt din veșnicie și din slova ta, maiastră.

 

Iar ce cântă-n slova asta, ramul, râul mi-s prieteni

Tu, Luceafăr nepereche, mi-ai îmbogățit și versul,

Ochi plecați pe altă cale peste Cer, nepământeni,

Ne veghează limba noastră, ne veghează Universul!

 

,,Când de tine n-om mai ști

Garantat, ne-om prăpădi ” !

 

 

Eminesciana

 

Cheamă – mă iubite, cheamă

Lângă suflet, la izvorul

Ochilor de cer, albastru

Să-mi alin, în tihnă , dorul.

 

Să chem păsările lumii

Să-ți aducă stele-n dar,

Să-i furăm, în şagă lunii

Noaptea, primului pătrar.

 

Să ne-ntindem lângă, , lacul”

Dintre codrii cei albaștri,

Şi doi nuferi, din cei galbeni,

Să-i desprindem, dintre aştri.

 

Iar lumina pân’ ,, la steaua ”

S-o cuprindem în secunde

Şi dorința, din luceferi,

Mângâiată-n plopi, sub umbre…

 

Flori de tei deasupra noastră,

Tu, deasupra mea, rămâi

Fi-voi floarea ta, albastră

Tu, iubirea mea, dintâi…

 

Şi bolnavi de-atâta noapte,

Să fugim, în altă lume…

Să luăm, în dor, păcatul

Şi Iubirea – n rugaciune.

 

 

Luceafăr trist

 

Incă-ți dezmierzi privirea pe poteci

Prin goana noastră putredă și rece

Când viața asta moartea și-o petrece

Ne strângi cu sârg cuvinte pe-unde treci.

 

Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Eminesciana (poeme)”

Emilia POENARIU SERAFIN: Strop cu strop (poezii)

O halcă de pământ

 

Din trupul tău smulg halca de pământ

Și îmi dospesc o gură, cu mulți dinți…

Dar n-am să pot din el, bunici, părinți,

Cu el mai pot o gură de mormânt.

 

Și n-am să pot nici mărul copt la gard

Nici iarna ca să fie mai geroasă…

Dar ce-a rămas, simțirea îmi apasă,

Scântei îl fac la somn, doar cât să-l ard.

 

Cum n-am să pierd un bulgar de pomană

Am să-mi clădesc, la casă, înc-un deal…

Ciopor de oi, un fluier, si-un caval

Și-un suflet de bătrâni în colț de strană.

 

Iar de mai am, promit că-nghit pământul

Să-l pot păzi… de hoarde de golani…

N-am să-l donez și nici nu-l vând pe bani

Îl dreg ogor să-mi seamăn tot cuvântul.

 

Iar de-mi rămâne fir din drag pământ

Îmi fac o turlă…să coboare sfinții…

Sub ea îmi pun toți moșii și părinții

Și plec și eu, cu ei…în Cerul Sfânt…

 

 

Strop cu strop

 

Unde ești de nu te pot atinge

Unde-ai adormit? În care loc ?

Puricii sunt  pâclă în cojoc

Și afară ninge!

 

Văd că te-a uitat și Dumnezeu

Drumul tău spre Iad și spre osândă

Lupii împrejurul tău la pândă

Fără ,, lepedeu” !

 

Trupul frânt de piatră, azi slabit

Prin boicot și din necuviiță

Cu altare sparte-n pocăință

Chin strivit  !

 

Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Strop cu strop (poezii)”

Emilia POENARIU SERAFIN: Sculați români

Sculați români

 

Sculați români cât mai avem un mâine
E timp o veșnicie și de plâns
Că țara drept în suflet mi-a pătruns
Noi dezbinați mai rău decât un câine.

Sculați români că ne-a umplut durerea
Și văd că-i stinsă lampa la spital
Iar paznicul pierdut făr’ de pumnal
Ne spintecă, așa i-o fi plăcerea.

Sculați români că-i de ultima dată
Când gura ne mai scapă vre-un surâs
Nu-i timpul mort, dar nici nu e de râs
Eu nu-l găsesc pe cel ce n-are pată….

Sculați români, e vatra condamnată
Nici nu mai știu de e cu-adevarat
Și nici dacă Viteazul ne-a iertat
Că o găsim pe dânsa…vinovată…

Sculați români, străinul te străbate
Din câte-l văd nu are Dumnezeu
Iar ochiul său împunge numai rău
Nu mai dormi prin viața de păcate.

De te trezești ‘om mai avea un mâine
Și POATE-o veșnicie și de plâns
Meleagul meu prin suflet mi-a pătruns
Și-mi caut peste tot un doț de pâine !

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

17 noiembrie  2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Retorică

Retorică

 

Un boț de lut, şi-atâta tot
Cu gândul prins într-o visare
Străină – n lumea asta…mare
Trăind un vis…aşa cum pot…

Și-mi strâng din muguri, peste ram
În iarna mea, cu mii de stele,
Și-n toamna toamnelor, rebele,
Cu tot ce am, am fost, ori n-am.

De când exist, mă-ntreb de-mi sunt ?
De ce mă nasc…de-mbătrânesc ?
De ce să mor, ori să trăiesc ?
Și cum vorbesc de-mi sunt pământ ?

Iar trupul nins, de ce apune ?
Ori de apune-n ziuă, ce- i ?
De ce ți-e dor, de vrei. ..nu vrei?
Și de ce spui, ce n-ai cum spune?

Ori, poate vrei ce nu se poate ?
Ori vrei esența din tumult ?
Ori poate-ai vrea să te ascult ?
Ori ale tale, toate…toate?

Ori vrei din mine să te-nfrupți ?
Ori ochii mei, brăzdați de stele ?
Coroana gândurilor mele,
Cu trandafirii proaspăt rupți ?

Mă trec și eu dintr-o mișcare
N-am cum aici…să dăinuiesc,
Și poate DA… ori NU… iubesc ,
Mă trec și eu…ca fiecare…

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Noiembrie  2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Poesis

Tăcere

 

Mă uit pe mine până când
Un nor pufos catifelează
Zăpada ce mă scânteiază
Și ninge, ninge, scufundând…

Pădurea e predată-n moarte
Ori doarme un năstrușnic vis
Când cerurile s-au deschis
Cuminți… ca filele de carte.

Dar eu învăț să mor uitată
Cu sufletul de flori brodat,
Ori de vre-o iarnă îmbibat
De liniștea mea sărutată.

Încerc să-mi ,, hodinesc” făptura
Pe nori, deasupra, călărind,
O rază stinsă aprinzând,
Și tac să nu-mi găsească gura.

Ori uit de mine, până când
Un nor pufos mă descifrează,
Strângând zăpezi ce scânteiază
Și tac, zăpada… ascultând….

Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Poesis”

Emilia POENARIU SERAFIN: Poesis

Te iubesc distinsă doamnă !

 

Ca o zână despletită în lumina asta, doamnă
Din privirea mea flămândă, te îmbrac și te dezbrac,
Mă adun și mă împrăștii, fiindcă nu mai știu ce fac
Iar prin mine Infinitul prinde tot de se răstoarnă.

Zici c-ai moștenit Pământul și te-ai îmbrăcat în codru
Ochii tăi de jună primă în lumina gălbioară
Razele de Cer coboară și s-au prins de aripioară
Bat din aripi fluturi galbeni în tremolul lor celebru.

Vezi , iubirea-n mine crește ‘bolnăvindu-mă de moarte,
Parcă ești din altă piesă, dar nu știu în care act,
Fă cu mine învoială, fă cu mine vre-un contract
Eu, te fac stăpâna lumii, ori în suflet semn de carte.

Mi te-ai revărsat în sânge, ești în mine scumpă doamnă,
Cum să mă dezbar de tine, cum de tine mă dezbrac?
Iau din Ceruri lumânarea și-o aștern peste colac
De nu-mi ești în tot și toate fluturi cântă imn funebru !

 

 

Pe o margine de gând

 

Cu mine de-o poveste: Ce iute trece viața,
Cad urme de regrete pe-o margine de gând
Iar altele de-a valma, prin mine tremurând
Și pleacă mai departe schimonosindu-mi fața.

Prin porii disperării erup muguri de brazi
Și mă transformă toată, cum sunt eu, mai ciudată
De uit de ce mi-e vorba în mine transformată
Cu soarele-n cădere, nu-i vremea să te arzi.

Dar clipa următoare de-n mine-o să rămână
N-ai să-i găsești cotlonul prin care s-a ascuns
De vine următoarea, cine să-ți dea răspuns,
Ori de m-adună-n dată de-o palmă de țărână.

Pe unde-i Ziditorul ca-n ea să sufle viața ,
Să pot cu Eu de vorbă, pe-o margine de gând
Ori vine toamna rece, cu iernile… pe rând
De-mi plouă a pustie, schimonosindu-mi fața…

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Octombrie 2019

Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Poesis”

Emilia POENARIU SERAFIN: Flăcări ancestrale

Flăcări ancestrale

 

Cu ochii ninși ori fără de culoare
In unde pulsatorii, abisale
De nici nu știi, fluide ori cristale
Ori inodor, ori insipid, ori cu savoare…

Ori nu mai ai nimic de respirat
Atât de mare, falnic Univers,
Și obosești cu gândul de prea mers
Ori nu te-auzi în timpul murmurat.

Și nu găsești nici picături de rouă
Nici ochiu-n care lacrimă să plângă
Iar mâna dreaptă poate-i mâna stângă
Ori nici nu sunt, ori poate-s amândouă.

Te soarbe spațiul, ori te sorbi pe tine
Și nu-i nimic ce să așterni in versuri
E unul doar, ori multe Universuri
Și cum să zbori să le găsești mai bine ?

Stau pe nimic, contemplu Universul
Cu mintea mea ce-alunecă-n Abis
Ori e aievea, poate că-i un vis
De teama mea, abandonez demersul.

Și mă transform în lumea de cristale
Țărână grea , ori lut sub mângâiere
Cu dinții strânși mușcată de tăcere
Cu firul frânt în flăcări ancestrale.

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Octombrie 2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Mândro !

Mândra mea cu ochi de vară și cu părul de mușcată
Am văzut trecând aseară cum sta altu-n pasul tău
Mă rugam la Cer să-mi cadă să mă vadă Dumnezeu
Trupul meu, flamând că varga vrea să-mi fii îmbrățișată.

 

M-am rugat la vânt să-ți cânte seara, doine de iubire
La pădure să-ți descânte doar te scoate din păcat
Stâlpul porții, proptit bine, până când sunt eu plecat
Iar o umbră, grea și ștearsă să-ți rămână amintire.

 

Mândra mea din sânul toamnei și sărut de mere coapte
Și cu trupul ars, țărână, cum e vara, roditor,
Te-ai înmiresmat în vine și te trec din dor, în dor
Simt cum urlă lupii-n mine când te vad cu altu-n noapte.

Mândra mea icoana serii cum e vara nesfințită
Te-ai mutat la mine-n suflet și te-ai împletit prin gând
Te prefaci în așteptare și mă-ntreb doar până când ?
Să nu rămâi fată-n prispă, tristă ori dezamăgită !

Mândra mea dedată nopții ce duci glas de randunele
Hai, dezmiardă-te prin mine cum făceai și-n alte nopți
Și cu mine, și cu altul, știi prea bine că nu poți,
Să fugim in lumea largă să ne-ascundem după stele.

Mândra mea duci marea-n valuri pe nisipul cel mai crud
Ia clepsidra de la Soare, niciun fir să nu măsoare,
Să ne dăm în bobii mării, ori s-o facem ursitoare
Luna, să țină lămpașul dintr-o noapte neagră, nud.

Iar cuprinși de-nfiorare strop, cu strop, să mă pătrunzi,
Bucuria ne sporească peste ochiu-nlăcrimat,
Să ne spumege păcatul și tot Cerul dezlegat
Iar în ochii tăi de mură ploaie de steluțe verzi.

Zorii de ne-ar prinde-n brațe peste zile mai senine
Seara să ne plămădească din descântul cel mai fin
Anii să se bălăcească, ei s-or duce, ei revin,
Eu, cu tine dimpreună, bucuria-n timp ne-aline.

Și-ntr-un gând cuprins pe pace să cuprindem taina nopții
Când îl văd pe altu-n poartă de prin mine rup fiori
Lasă vântul să-ți doinească, eu, din mine-i fac viori
Ori țâțână la poiată…. ori zăvorul… altei porți !

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Octombrie 2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Răzvrătire

Răzvrătire

 

Să nu mai scriu în gând mi-am pus
Cu brușul ăsta de țărână
Nimic în urmă să-mi rămână
Să nu-ntorc fața, nu-s Iisus.

Pe tocul meu m-am răzvrătit
Și nici nu vreau să-l moi în fum
Mai bine nimeni , vreasc în drum
Azi, pentru tot m-am pregătit.

Detest să-mi recunosc menirea
Cu gându-n dor și-n căutare
Privirea lungă, peste zare
Că doar nu-i scrisul mântuirea.

Ce vreau ? O liniște deplină,
Pe-un fir de vară, nu mai mult
Să mă întorc într-un demult
Copilăria mea…vecină !

Că peste toate, mai presus
Nu sunt NIMIC, decât țărână
Un tei din mine să rămână
Că nu-s nici Petru, nici Iisus !

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Octombrie 2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Contemplă

Contemplă

 

Contemplă Cerul, cred că vrei și tu
Acum când pașii nopții se îngână
Hai, amândoi să ne luăm de mână
Nu-mi spune că ți-e teamă: Nu! Nu! Nu !

De când nu l-am văzut simt că-i un veac
Iar noi ne-am bălăcit printre dezastre,
Acolo-i casa. Casa vieții noastre,
Unde-ai să vezi cum suflete se fac.

Asculți tăcerea, cum faci tu…și eu
Privește lung pe Cer plutește-o rană
Iar Paraschieva-i dusă după prană
Și parcă-i supărat. . și Dumnezeu.

Departe-i calea unde suntem noi,
Pe locul unde cresc numai dezastre
Hai ! Amândoi să ne zidim în Astre
Și uită drumul de venit ‘ napoi.

Nu-mi zi nimic ! Contemplă! Cercetează !
Nu vezi că existența nu contează ?

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Octombrie 2019