RĂTĂCESC CU-A MELE GÂNDURI
Rătăcesc cu-a mele gânduri prin ispitele trecute
Ce-ndulcit-au clipa vieții trecătoare ca un vis,
Ele fost-au miere-lapte, din cerescuri toate rupte,
Ce acum le țin în taină în a minții ascunziș.
Printre ele, tu ești zâna din povestea nesfârșită
Începută într-o seară printr-o strângere de mână,
Ce ne-a-nfiorat simțirea și-apoi inima grăbită
Ne-a-mbătat cu apa vie, din a visului fântână.
Fost-am dară-n ceea vreme tineri fără de prihană,
Două suflete topite în visare și iubire,
Două suflete-nstelate din cea lume pământeană,
Două suflete curate, clipă de dumnezeire.
Ce a fost apoi e-o taină, pusă-n țandără de gând,
Candelă la vremi trecute, clipe mari de fericire,
Ce pe-a vieții cărăruie, mai apoi din când în când,
Vin amininte să ne-aducă, de trecuta cea iubire.
Ele-s liniște la suflet, leac ce-nlătură durerea
Și necazul și amarul ăstor timpuri încâlcite,
Nostalgii îmbietoare, mari regrete după vremea
Ce a fost atunci, odată, mierea clipelor preasfinte.
*
A trecut demult pe-aicea o pereche fericită,
Ce ținându-se de mână se sorbeau din ochi vrăjiți,
Și-n cuvinte nerostite își jurau în cea clipită
O iubire nesfârșită, cum fac doi, îndrăgostiți.
Azi, pierdută-i a lor urmă în a vremilor uitare,
Vântul șters-a pași care se pierdeau în nemurit,
Frunza toamnei, rătăcită, a murit pe cea cărare
Unde noi am fost odată, lacrimă de fericit.
**
Azi, atât îți cer Mărite, când o fi să plec din lume,
Dă-mi n-apoi clipita-n care eram muguri de iubire,
Și din raiul cel de-atuncea, care-a fost dulce minune,
Mută-ne-n al Tău celestru și ne fă, înveșnicire.
NEMERNICIRE
Cutreierăm cu visul nopții pe neștiutele cărări,
Neclare umbre nebunatic în haos mintea ne-o aruncă,
Urcându-ne-ntr-o clipită în nesfîrșite, large zări,
Ori coborându-ne-n genunea, înfricoșată și adâncă.
Așa-i și soarta vieții noastre, de nu știm cine sorocită,
Ne urcă-n slăvi și ne coboară în neguratele tenebre,
Visăm, sperăm ne fie bine în trecătoarea cea clipită,
Dar căpătăm în schimb la vise, doar vagi și tremurate umbre.
*
Nimicuri, pe un bob de humă și pe de-asupra răi și-avari
Suntem atât cât se lungește cărarea-ngustă-a vieții noastre,
În scurta clipă de trăire toți ne dorim bogați și mari
Și-n fală timpul să ne treacă, până urca-vom sus, la astre.
În loc să ne vedem de treabă, s-avem atât cât să ne-ajungă,
Să fim cu toții buni prieteni, să ne-ajutăm când e la greu,
Noi mai mereu ne facem viața ne fie-ntr-una ca o junglă,
Și adunăm ca apucații, să fie totul ,,doar al meu”.
Așa nicicând n-om fi noi vrednici ne facem raiul pământesc,
Ca să trăim scurtimea vieții în bunăstare, fericire,
Mereu noi fi-vom piaza reauă, sămânța vrejbei din lumesc
Ce o lăsăm la următorii, avere de, nemernicire.
——————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Octombrie 2019