Am uitat să adorm,
când clipitele se scurgeau
în clepsidra minusculă,
privind alung spre pom…
M-am trezit din nesomn,
ridicând ochii spre geam…
Am descoperit în față
chipul tău, pe o frunză din pom.
Te-am privit, primăvară,
soarele încâlzind puternic,
sufletele de gheață,
cu razele tot mai aprinse, afară…
Chiar credeai c-o să uit
despre câte și mai câte,
arar ieșind din armonia-mi,
din spatele geamului de lut?
E mai suavă tăcerea,
pentru a-mi auzi cântecul
din emoțiile toamnei
și ale primăverii, dându-mi mângâierea…
De-ai plecat, să tot pleci,
dar să știi, peste iarnă,
primăvara va-nfrunzi
ca soarele dimineții după nopți reci…
Lasă-ți gândul departe!
Reprivește spre cer!
Apoi, taci și șoptește-ți
Alte gânduri-mister!
Am uitat? Ai uitat?
E prea cald să mai văd
Că e toamnă; acum cred în
Primăvara toamnei din gând imaculat…
Pacea zilei…
Las cerul să-mi însenineze sufletul,
las marea să-mi limpezească rațiunea,
las liniștea să-mi aline cugetul,
las pe Dumnezeu să-mi păstreze vie lumea.
Las în urmă ce, nimic a rămas nimic,
las totul de ieri, din ce-a fost, să-mi rămână un pic…
Las brațele să cuprindă inimi iubite
ale copiilor, veritabile visuri împlinite.
Las stelele să-mi arate lumina
pe drumul ce pășesc, cu soarta-mi senină,
las ignoranța în fața întunericului,
în care, zgomotul e liniștea tăcerii…
Las limitele să limiteze limitații,
las vocile să-și audă inimile moarte,
las zadarnicul să-și scrie zadarnic,
foile goale din golul volum, năpraznic…
Las cerul să-mi vadă menire,
să-mi audă glasul, în tăcere, fericirea,
de a trăi departe de faimă…
Las liniștea să mă cuprindă în taină…
Apus de stele…
O clipă de lumină..cade..
Se face tot mai mică-n depărtări…
Nici vântul nu mai bate-
E haos şi pe alei şi pe cărări….
Mai cade-o stea..
Şi încă una pică….
E tot mai întuneric peste ea-
Căci steaua cade după ce se face mică…
O alta se preface-n meteor
Şi gata….ca un fulg topit
Se stinge şi-i trecut din viitor,
Căci fiecare stea … s-a risipit….
Deşi sunt flori de primăvară
Sub razele de soare-n depărtări,
E tot mai rece care ne-nfioară
Căci stele se topesc în ninse zări.
E tot mai frig pe cerul amorţit
Căci soarele încet se va topi
Şi-n urmă-ne nimicu-i mărginit,
Asemeni stelelor din noapte sau din zi….
Neschimbarea din suflet cu schimbul din chipul tomnatic…
Păşesc pe-acolo unde
Dumnezeu mi-a dat puterea să păşesc
Căci totdeauna din timp El
Mi-a dat curaj ca să trăiesc….
Păşesc pe-acolo unde cred
Că Dumnezeu-mi va arăta
De ce o frunză legănată
Învinge soarta-n toamna sa….
Păşesc acolo unde nicăieri
Nu-mi va şopti cum să păşesc….
Căci Dumnezeu mă va iubi
C-aşa mi-e Tatăl meu ceresc!
Nimic şi nimeni nu-mi rosteşte
Pe unde pot eu să păşesc,
Cât timp nu voi dormi, copiii-mi
Sunt dorinţa ce-o trăiesc.
Eu tac şi Dumnezeu ascultă
Tăcerea care-mi strigă-ntruna,
Pe când ei cred că-s o redută,
Sunt vie, precum este luna.
Ce fac, pe Dumnezeu priveşte,
Precum ce simt sau cum trăiesc…
Degeaba îmi şopteşte cerul…
Căci luna mi-e astrul cersec,
(dar cu pământul meu, frăţesc)….
Păşesc cum vreau, sper, ce-mi doresc,
Să ştie Dumnezeu mereu
C-aceeaşi sunt şi voi rămâne,
Statornică-n pământul meu….
Păşesc şi astfel eu trăiesc…
Cu toamna-n păr şi gând ceresc….
———————————-
Mariana POPAN
Baia Mare
Octombrie 2019
Poem liturgic
Cât mi-e dor în prag de seară,
