Nicu GAVRILOVICI: Medalion liric

Poem liturgic

Asemeni unui pocal,
(poate al sfântului Graal)
porți în vene miresme de îngeri…

Trupul asemeni unui caval
cerșește, corabie pe val,
atingeri.

De tăioase dorințe însângerat,
înger căzut în păcat
vin înspre tine pe ape,

Cerul fie în veci lăudat
că mi te-a pictat
icoană sub pleoape!

 

Miroseai a iubire

Miroseai în seara aceea a lună plină…
Eu mă rătăcisem
în labirintul tristei galaxii.
La prima vedere
te-am iubit și la a doua
și de atunci te iubesc mereu agonizând.

Miroseai a maree și a altceva
al cărei miros nu îl cunoscusem încă
și am plonjat în adâncul speranței
căutându-te.

Miroseai a ceva…și te-am inspirat
cum în copilărie
inspiram bolta cu îngeri,
Iubire!

 

Din nou copii

Am încrustat pe cumpăna fântânii
numele tău, aducere aminte
a unei lumi apuse…
Copilăria
ne-a fost comună mamă
ce ne-a-nfiat cu stele înfrățindu-ne.

Îți amintești
cum în scrânciobul lunii
te legănai de îngeri adorată?
Pe umeri îți curgea argint… pe buze
îți înfloreau trandafirii surâsuri.

Bătrân acum, în ciutură îți caut
icoana murmurând
descântec; unde
ți-ai rătăcit cărările, orfană
a cerului?

Aș da oricât
să te mai țin în brațe
și să îți simt
speriată
cum inima în piept îți bate.

Voi încrusta pe cumpăna fântânii
numele meu…
Astfel
vom fi din nou alături,
copii…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

Octombrie 2019

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Medalion liric”

Mugurel PUȘCAȘ: Roza din toamnă

ROZA DIN TOAMNĂ

 

Cândva-ntr-o toamnă ruginie
Din frunze veştede, sub rouă,
O roză roșie, târzie,
A răsărit sub Lună Nouă.

Vrăjit, din mantia de brumă,
Am resădit planta măiastră,
Să vegeteze-n nouă humă,
La cald, în a iubirii glastră.

Trandafiraşul mic și magic,
A înflorit neîncetat,
Corola lui, profund și tainic,
Prin colorit m-a fermecat.

Apoi căzut-au lin petale…
Floarea în elegiac veșmânt,
S-a-ndepărtat tristuţ în zare,
Plutind pe-adieri de vânt.

Te-aştept cu dor, draga mea veche,
În suflet să-ţi aduc alin,
Să-mi fii a inimii pereche,
Să-ţi fie bine și senin.

Săruturi lude, delicate,
Să-ndepărteze colbul gri,
Din ochii verzi, lacrimi uscate,
Când vei veni din sihăstrii.

Ai pribegit nevrând prin lume,
Pe căi de gheaţă, în neant,
Nisipul în clepsidră curge
Inevitabil şi constant.

Oprește-te pe veci la mine,
În sufletu-ţi prea desuet,
De multişor, ştii foarte bine,
Sălăşluieşte un poet.

Poeme sacre sau profane,
Catrene dulci, stih fermecat,
Păşesc în visuri diafane,
Călcând uşor şi delicat.

Pe cer o pasăre măiastră,
Veghează zborul spre sublim,
E semn de aripă cerească,
Dualul rai… Să ne iubim !

E Lună Nouă, iarăși toamnă,
Toate-s la fel, așa cum ştii…
Reînflorește roza, doamnă !
Mai am un singur dor… Să-mi vii !

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

Mariana POPAN: Primăvara toamnei din gând imaculat…

Am uitat să adorm,
când clipitele se scurgeau
în clepsidra minusculă,
privind alung spre pom…

 

M-am trezit din nesomn,
ridicând ochii spre geam…
Am descoperit în față
chipul tău, pe o frunză din pom.

 

Te-am privit, primăvară,
soarele încâlzind puternic,
sufletele de gheață,
cu razele tot mai aprinse, afară…

 

Chiar credeai c-o să uit
despre câte și mai câte,
arar ieșind din armonia-mi,
din spatele geamului de lut?

 

E mai suavă tăcerea,
pentru a-mi auzi cântecul
din emoțiile toamnei
și ale primăverii, dându-mi mângâierea…

 

De-ai plecat, să tot pleci,
dar să știi, peste iarnă,
primăvara va-nfrunzi
ca soarele dimineții după nopți reci…

 

Lasă-ți gândul departe!
Reprivește spre cer!
Apoi, taci și șoptește-ți
Alte gânduri-mister!

 

Am uitat? Ai uitat?
E prea cald să mai văd
Că e toamnă; acum cred în
Primăvara toamnei din gând imaculat…

 

 

Pacea zilei…

 

Las cerul să-mi însenineze sufletul,

las marea să-mi limpezească rațiunea,

las liniștea să-mi aline cugetul,

las pe Dumnezeu să-mi păstreze vie lumea.

Las în urmă ce, nimic a rămas nimic,

las totul de ieri, din ce-a fost, să-mi rămână un pic…

Las brațele să cuprindă inimi iubite

ale copiilor, veritabile visuri împlinite.

Las stelele să-mi arate lumina

pe drumul ce pășesc, cu soarta-mi senină,

las ignoranța în fața întunericului,

în care, zgomotul e liniștea tăcerii…

Las limitele să limiteze limitații,

las vocile să-și audă inimile moarte,

las zadarnicul să-și scrie zadarnic,

foile goale din golul volum, năpraznic…

Las cerul să-mi vadă menire,

să-mi audă glasul, în tăcere, fericirea,

de a trăi departe de faimă…

Las liniștea să mă cuprindă în taină…

 

 

Apus de stele…

 

 

O clipă de lumină..cade..

Se face tot mai mică-n depărtări…

Nici vântul nu mai bate-

E haos şi pe alei şi pe cărări….

Mai cade-o stea..

Şi încă una pică….

E tot mai întuneric peste ea-

Căci steaua cade după ce se face mică…

O alta se preface-n meteor

Şi gata….ca un fulg topit

Se stinge şi-i trecut din viitor,

Căci fiecare stea … s-a risipit….

Deşi sunt flori de primăvară

Sub razele de soare-n depărtări,

E tot mai rece care ne-nfioară

Căci stele se topesc în ninse zări.

E tot mai frig pe cerul amorţit

Căci soarele încet se va topi

Şi-n urmă-ne nimicu-i mărginit,

Asemeni stelelor din noapte sau din zi….

 

 

Neschimbarea din suflet cu schimbul din chipul tomnatic…

 

 

Păşesc pe-acolo unde

Dumnezeu mi-a dat puterea să păşesc

Căci totdeauna din timp El

Mi-a dat curaj ca să trăiesc….

 

Păşesc pe-acolo unde cred

Că Dumnezeu-mi va arăta

De ce o frunză legănată

Învinge soarta-n toamna sa….

 

Păşesc acolo unde nicăieri

Nu-mi va şopti cum să păşesc….

Căci Dumnezeu mă va iubi

C-aşa mi-e Tatăl meu ceresc!

 

Nimic şi nimeni nu-mi rosteşte

Pe unde pot eu să păşesc,

Cât timp nu voi dormi, copiii-mi

Sunt dorinţa ce-o trăiesc.

 

Eu tac şi Dumnezeu ascultă

Tăcerea care-mi strigă-ntruna,

Pe când ei cred că-s o redută,

Sunt vie, precum este luna.

 

Ce fac, pe Dumnezeu priveşte,

Precum ce simt sau cum trăiesc…

Degeaba îmi şopteşte cerul…

Căci luna mi-e astrul cersec,

(dar cu pământul meu, frăţesc)….

 

Păşesc cum vreau, sper, ce-mi doresc,

Să ştie Dumnezeu mereu

C-aceeaşi sunt şi voi rămâne,

Statornică-n pământul meu….

 

Păşesc şi astfel eu trăiesc…

Cu toamna-n păr şi gând ceresc….

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Octombrie 2019

 

Continue reading „Mariana POPAN: Primăvara toamnei din gând imaculat…”

Ala MUNTEAN: Știi…

ȘTII…

Știi, pentru-o clipă Universu-a devenit pustiu
Și toamna s-a pierdut în stropi de ploaie,
Îți caut iar privirea, chiar dacă e târziu,
Doar raza lunii îmi alunecă-n odaie…

Știi, cerul risipește sfios praful din stele,
Când vocea ta domoală străbate depărtări
Atâtea vorbe dulci șoptești în visele mele
Și gândurile-mi zboară peste mari și țări..

Știi, sunt din nou copilă și sufletu-mi tânjește,
După-ale tale brațe, ce doru-mi îmblânzesc,
Pe-o undă de visare azi dragostea-mi doinește
Și nu-ncetez acuma să-ți spun cât te iubesc!

Știi, pentru-o clipă Universu-a devenit pustiu,
Iar eu privirea-ți caut, chiar dacă e târziu…

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

8 octombrie  2019

Gia STANCULET: Mi-ești lacrimă, dorule, pas de toiag…

Mi-ești lacrimă, dorule, pas de toiag…

 

Mi-e dorul la mine și plânge prăpăd,
egretele toate îmi zboară spre nord,
miroase a toamnă în jur și-ntrevăd
oceane de gând înotându-mi în cord…

Tot dorul mă roagă și îmi spune povești,
pe obraz să-l așez, doar o dată la piept,
o clipă îmi cere, din minute lumești,
eu spun… nu, dar n-ar fi-nțelept…

Între stele să-l las, prin noapte pribeag,
și-ar pierde credința devreme în zori,
e trist și flămând… și aproape beteag,
îndoieli mă incearcă, în speranțe-am fiori…

Mi-ești lacrimă, dorule, pas de toiag
prin nori călător, fără tine ce fac?
ori să vii, ori să pleci prin cărarea de fag…
bun găsit!… bun rămas!… tu alegi și eu tac!

—————————-

Gia STANCULET

Octombrie 2019

(Imagine sursă internet)

Titina Nica ŢENE: Meditaţie

Meditaţie

 

Peste tot sunt frunze ude,
toamna, iată, a venit,
cerul plânge, e cernit
şi-o tristeţe mă cuprinde.

Bruma este peste tot,
iarba nu mai este deasă,
oile se-ntorc acasă,
tânără să fiu, nu pot.

Sunt la fel precum natura,
frunzele se-ngălbenesc,
cu ele mă potrivesc,
căci anii s-au dus de-a dura…

Iarna vieţii sigur vine,
nu pot, Doamne, s-o opresc,
noaptea mă tot perpelesc,
nădejdea mare-i la Tine!

——————————

Titina Nica ŢENE

Cluj-Napoca

Ioana CONDURARU: Poeme

Drumul Crucii

Cine ești tu? Cine sunt eu?
Mă întreb lăsând un leu
Lângă icoana lui Iisus
Și lacrimi curg către abis,
Apoi revăd același drum
Plin de zgură și de fum.
E drumul care duce încet
Acolo sus, la Domnul Drept
Căci nimeni veșnic nu va fi
Chiar dacă Biserici va zidi.
Din lut suntem făcuți la fel
Nu-i important că-i plin de El
Și unu-i mai bogat ca toți!
Suntem destine, stăm la porți
Așteptând acel final
Când pe un catafalc, moral
Toți vom fi duși fără onor
Având în mână un ban ,,chior.”
Prelați și Regi, nu-i important
Cât ești de ,, ștab” sau rang înalt,
Din lut făcuți cu toți suntem
Și tot așa pe rând plecăm.
De ce crezi că fiind mândru
Vei moșteni întreg pământul?
O, te înșeli! Ești mai credul
Pe deasupra și fudul
Fără a gândi un pic,
Că aici nu reprezinți nimic
Decât un om mai important,
Din al tău punct…neinteresant.
Privesc tăcută cum se duc,
Atâtea suflete pe drug
Și închidându-mă străbung,
Al vieții anotimp defunct.

 

Redă-mi

Redă-mi încrederea în mine,
Redă-mi încrederea în noi
Pășind sfioși spre fericire,
Să împărțim iarăși la doi,
Același vis de altă dată,
Aceeași clipă de demult
Amintind că-i mai curată,
Iubirea care ne-a zâmbit.
Eu sunt o rază-n devenire,
Tu îmi ești roua de pe flori
Și coborând sfios la tine,
Te iau cu mine-n aurori.
Mirajul anilor trecuți
Să-i regăsim într-o privire,
Tu cu iubire să mă minți,
Eu să te mângâi în neștire.
Vezi cum pe nori se duc cocorii?
Așa și anii toți se pierd
Și nu-mi doresc să dăm uitării,
Ce-a fost frumos în decalog.
Redă-mi surâsul inocent
Prin floarea inimii perene,
Că nu te vreau să-mi fii absent,
La anii ce se duc alene.

Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme”

Elena TUDOSA: Poeme

Cât mi-e dor în prag de seară,
Să stau lâng-un foc ce arde
‘N brațe la iubirea-mi dragă,
Să-i simt cum inima-i bate.

Cât mi-e dor de un surâs,
De o șoaptă tandră, dulce,
Să mă țină-n brațe strâns,
Capul peste piept să-mi culce.

Cât mi-e dor, dor nesfârșit
În dor aprig mă mistui,
Cum să poți fi dar iubit,
Când a ta iubire nu-i?

Cât mi-e dor și e firesc,
Dorul rău să mă sfîșie,
Toamna vieții să-mi trăiesc ,
Tristă și-n melancolie.

Cât mi-e dor, un dor nespus,
Nopțile mi-s reci,pustii,
Sufăr și -n mine ascuns
Zac temeri,oare tu știi…

Că iubirea mi-e doar vis,
Văl de dor în cer cu stele,
Sufletul tăciune stins,
Searbăd, sleit de putere.

 

Așteptare zadarnică

 

Astăzi mă simt îngândurată,
Tristetea-mi stă alăturea în umbră,
Brutal de singură și neajutorată,
Trec înc-o zi din viața asta sumbră.

Pe drumul ei atâta de anost ,
Îmi port agale-ai mei obosiți pași,
Gândindu-mă la timpul care-a fost,
Pân’ai decis iubite să mă lași.

Astăzi cuvintele îmi sunt amestecate ,
Iar șirul lor deloc nu-l deslușesc,
De tine dragul meu atâta de departe ,
Parcă am încetat să mai trăiesc.

Gândurile prea abătute-mi sunt ,
În frânturi temerile mă-însoțesc,
Doresc ca să aud doar un cuvânt,
Numai atât:un singur te iubesc!

Mă trec prin chinul acestei vieți ,
Si-ntr-o tăcere abisală mă cufund,
Învăluită în amarul cruntelor tristeți,
Unde-aș putea fugi să mă ascund?

Astăzi simt parcă mă topesc de dor,
Asemeni unei lumânări aprinse,
Și nu mă regăsesc de al tău dor ,
Speranțele de-a te avea îmi sunt ucise.

Gândesc la toate care mă-înconjoară,
Însă cât de bizare acum îmi par,
Și numai un cuvânt atât în astă seară
În deznadejde-aștept ,știind că-i în zadar.

Continue reading „Elena TUDOSA: Poeme”

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Trecător pe la porțile iadului

Trecător pe la porțile iadului

 

Am conturat fiecare cuvânt spus sau scris,
l-am încărcat cu semnificații
și doresc încoronarea pierdută demult.

M-am spovedit poemelor mele
în momente de meditație deplină,
am plâns cu ele prin lacrimile dimineții
și ochii mei au rămas de rouă.

M-am poticnit în fiecare clipă,
un trecător pe la porțile iadului
și n-am găsit al drum al căutării
fără să mă opresc la nopțile tăcerii
în care umbrele rămân pe acoperișurile lumii.

De când mă paște întunericul
cu partea mea de contribuție,
se vor netezi zorii și încă o zi
își va desface aripile ca o pasăre
fără să mă pot agăța
de frânghiile cerului
la care vreau să urc.

Lumina fuge printr-un tunel de foc.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Octombrie 2019

Marin BEȘCUCĂ: 15 de octombrie

 

….Lumina mi-a lăsat Scânteia din care
mi-am dat gândul în amnar,
să zicem când zorii se-ntreceau cu cocoșii din cântat,
fără diapazon!
ieșise o mocirlire în filozofia sunetului, capsomani însă,
zorii își făceau de cap, aducând saturnalii întru întâmpinarea
razei celei dintâi…
pe fază totdeauna,
Soarele se zburlea în coadă de păun
și nimicea câmpul de albastru sub razele cu focul dezvelit,
luasem pentru Poema noastră un curcubeu,
dar nu un curcubeu la voia întâmplării,
nu frate Avicena!
aveam curcubeul noastru,
un umblător al tuturor vârfurilor de munte,
un contemplator al tuturor văgăunilor care-și sticlea sufletul
în lacrimile de zăpadă ale munților
care-i știau respirul de metaforă…
metaforă din care ne-am apropiat de ea!
Curcubeu făcându-ni-o,
un curcubeu care ne lăsa mângâiul peste depărtarea
cât un oftat de clipă,
un curcubeu care ne punea de fiecare dată mângâiul pe pervazul neliniștilor,
de unde-l luam sorb cu sorb să ni se fie panaceul…
ruga ne urca serpentinele Credinței,
convinsă că înțelegea Curcubeul de Bacău,
cum puneam intitulare de aproate unui nume…
stați,
mai aveți răbdare preț de-o carată!
diamantul Prieteniei noastre este șlefuit erasmusian,
cu atât mai mult ne plimbăm prin Bacău,
fără să fi mers vreodată prin arterele lui…
și ce miros sângele pe care ea-l risipește-n fiece ungher
băcăuan, ca, mai apoi,
să ia această aromă să o presare munților,
că e zăpadă ori hățiș luxurian,
iată de ce tresărea DILIMANDJARO,
muntele nostru de spirit pe care coboară Soarele
să-și frece amnarul fiecărei raze în parte,
de unde ritualul dimineților noastre se împarte cu DUMNEZEU care ne pomenise de TITANIA,
pentru că de TITANIA facem vorbire-n Poema de doi:
Curcubeul de Bacău!
și DUMNEZEU ne-a dat Îndemnu-I să nu lăsăm timpul,
dară timul…
timpul!
credeți voi, Cinstite Cititorule, că s-a lăsat?
aș!
atâtea bețe-n roate, că ni se stricau șlefuitoarele,
iar erasmiadele refuzau să iasă la strada mare
fără ținută la patru ace…
TITANIA!
iată noua chemare,
Chemare cu toate fasciile divinuluii,
iar când vom declara deschis balul,
nici nu vrem să nu vă-nchipuiți, Cinstite,
calești câte
și ce harnașamente ar avea inorogii…
falii de parsec și margini de găuri teszle vor imita firescul,
dar cu un ochi în șapte-șapte-șapte!
veți sesiza invidiile, invidii, care,
aflam dinainte de a pune vârf de peniță!
puseseră pe fugă fricile tuturor lumilor…
ha-ha!
dar noi ne scoboram de Poemă să ridicăm fileul cerului
atât cât mingea ridicată,
TITANIA să o zvârle-n palatele Polarei,
știe ea sigur de ce noi asta i-o gândeam…
da, Cinstite,
mai supărăm și noi, dar gândul ne este mereu curat,
iar de azi, marți, 15 de octombrie, a lui 2019,
în Pragul 188, din Dumbrava Roșie,
avem Profesorul meu de Prețiozități – MNIERU!
așa că mereu veți găsi așternuturi frumos îmbietoare-n metafora pe care vi-o aducem întru desfăt:
TITANIA Poema Curcubeului de BACĂU!

—————————-

Marin BEȘCUCĂ

15 octombrie 2019