La bunicii din Verşeni, copilul Mihail era în împărăţia candorii. Minunile acelor vremuri se petreceau pentru el sub părul bătrân din mijlocul ogrăzii , pom „mare şi rotat”. Sub copacul acela „ca un glob de lumină”, în nopţile sărbătorilor de primăvară, aştepta el, de Paşti ,”în străiţe nouă” şi cu emoţie evlavioasă, mângîierea pe frunte” a Creatorului. Avea încredinţarea că acolo, sub părul înflorit al bunicilor, „se poate arăta Dumnezeu”. Emoţia micului creştin era aşa de puternică de Paşti, încât era convins că nici Bică, motanul bunicilor, nu trebuia să rămână un păgân în faţa revelaţiei pascale. Aşa că, se străduia cu tot dinadinsul să-l înveţe şi pe el să facă cruce, măcar cu limbuţa, dacă nu cu lăbuţa, asociind ostenelii sale şi vorbele: „În numele Tatălui /Şi-a Fiului / Şi-a Sfantului Dumahin” („Dumahin” e „licența” copilului Mihail, rezultată din pronunția deformată și unită a cuvintelor „Duh” și „Amin”).
Tot sub părul bunicilor din Verşeni, pe vremea când pentru el a număra însemna a se opri „în preajma lui cinci”, îl chema mama să stea pe „pocladă” lângă ea, ca să-i dăruiască mângâierile sale materne .Se petrecea aceasta „în lungul zilelor tihnite de august”, când, din primele pere coapte ale părului, se făcea un fel de cidru local. Copilul, iscoditor, privea cum „se tăiau pere în patru şi se aşezau într-un fedeleş de lemn, cu apă de izvor”. Nu era însă încredinţat acest „martor bănuitor” că mustul „urma să fie numai bun de băut tocmai pe la Sântămăria cea mică”. Temerea lui avea temei: „…am început să am bănuiala că uncheşul (Vasile) desfudă în urma mea fedeleşul”. Şi, ca să dezlege misterul, micul detectiv se dădea după colţul casei şi-l pândea „cu jumătate de frunte şi cu-n ochi”.
În acelaşi păr al copilăriei sale de la Verşeni, copilul Mihail a descoperit ciocănitorile „pătate cu alb şi roşu”, pe care le-a urmărit fascinat „bocănindu-l în tot lungul zilelor de iarnă ca să-i scoată de sub coajă gângăniile”.
Sub părul bunicilor de la apa Moldovei încerca el, copilul cu nesaţ pentru cunoaştere, „clipind din gene”, să înţeleagă şi să afle ce spun femeile din sat care făceau „sobor la pocladă”, avâd-o amfitrionă pe mărunţica lui bunică, Anghelina. Aceasta, ne mărturiseşte scriitorul de mai târziu, avea „însuşiri oratorice”: rostea vorbe ritualice la înmormântări şi praznice, „vorbe cu răsunet în adâncimea timpului, avînd o noimă şi pentru viitorime, căci astfel lumea se strică şi se cufundă în ticăloşie”. Atunci când nepoţelul, venit la Verşeni din târguşorul Paşcanilor, zăcea în fierbinţeala bolilor copilăriei, bătrânica şi „babe descîntătoare”, întâlnite la soborul de sub păr, rosteau la capul său „vorbe vii din acelaşi trecut, care-şi trăieşte încă puterea magică”.
Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (II)”
Nu de mult, într-o dimineaţă, Menaşe l-a ajutat pe unul Benedict, care stătea neputincios pe marginea drumului pentru că i se descărcase bateria. Deşi se grăbea şi cu toate că nu-l cunoştea nici măcar din vedere pe individ, Menaşe a oprit, a deschis capota automobilului şi l-a „încărcat” pe respectivul. Mai târziu s-a adeverit că gestul fusese mai mult decât salvator, întrucât acest Benedict era proprietarul unei reţele de magazine de desfacere a salatelor şi tocmai se grăbea la o importantă întâlnire de afaceri.
Un poet al căutărilor pentru înțelegerea misterului divinității este poetul Teofil Mândruțiu, autor a mai multor volume de poezie. După ce a debutat la vârsta de 16 ani, autorul, fost cadru militar, își exersează harul talentului în înțelegerea zilei “când o să vină poruncind a fi lumină “ (Drumuri pe sub mare ) Domnul Dumnezeu.
Sunt acasă în țara părinților mei, mai mult a lor decât a mea, pentru că am ales să trăiesc la capăt de lume, în Arțaria. Dar România e și casa mea.
Miorița este „una dintre marile creații clasice din literatura universală.” Așa a afirmat profesorul universitar austriac Leo Spitzer. Miorița conține idei luminoase și sublime, exprimate cu aceeași măiestrie literară ca în cele mai valoroase opere din literatura universală. Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa țară? Occidentalii admiră Miorița, iar părerile noastre sunt divergente. Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Atât legionarii cât și comuniștii și-au susținut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s-a sprijinit pe Miorița, apoi a interzis-o în școli, iar în cele din urmă a îngăduit-o. După căderea comunismului, se discută iarăși să fie interzisă în școli, pe motiv că ar fi psihic destructivă, dăunătoare individului și națiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moștenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmașilor? Lasă ce are mai de preț și mai folositor.
Nu până demult
În lumea noastră dezlănțuită și-n „cercul nostru strâmt în care/ norocul ne petrece”, fenomenul George Roca, planeta George Roca, reprezintă o oază de idealism și esența bunătății. Scrie și declamă poezii, e prozator și editor, migălește creația lui și a celor două mii cinci sute de colaboratori îndrumați, lansați, făcuți cunoscuți pe tot mapamondul, oameni care, majoritatea i-au devenit prieteni, nu numai de condei, ci și de suflet.
În universul închisorilor comuniste „fenomenul Pitești” ocupă un loc special, prin atrocitățile sălbatece și scârboase ce s-au petrecut acolo. Împrejurarea că acele grozăvii s-au făcut pe seama studenților și elevilor închiși, tineri curați la suflet și avântați, încă mai mult adaugă încărcătură neagră acelui fenomen.