după o vreme,
poate aceeași vreme
ce îmi rostuia așchiile sărite din timpul pierdut,
am învățat să suspend clipele
de lampa cu fluturi ce nu mor
în lumina ultimei aripi
după o altă vreme
cu aceeași denumire a absenței fără motiv,
am început să las umbra clipelor
să proiecteze în gol,
scuze plimbate de la un capăt la altul
al fugii de mine
când ajung să ating indiferența
cu degetele nepăsării de întâmplări,
mă trezesc în aceeași vreme,
cu un deja vu sub tâmpla inimii,
luând zilele de la capătul nopților,
fredonînd pe trotuarul fără pași,
refrenul aceleiași
surzenii a trilului privighetorilor
Încă o vreme,
se așează în lumină
și se dezbracă ușor uimită,
de o nouă trăire!
TRECĂTORI ȘI TRECERI
În orașul cu prea mult asfalt
sufletul calcă în bălțile
iluziilor neastupate,
afundându-se printre dale de piatră
aruncate la întâmplare de
visele care și-au schimbat forma
( ce ciudat,
pasul se mulează pe lumina alba
ivită din fundătura tunelului
care se joacă cu umbra umbrelor!)
Nu știu încotro mă poartă sunetul
tocurilor ce rezonează cu plumbul din
încă o toamnă ce-și smulge din radacini
copacii
Aș vrea să văd soarele
de dincolo de atâtea absențe,
să rad în nebunia fugită din zborul
ce planează deasupra unui cuib de cuci
însă,
nicio raza de alb nu își amputează umbrele
dacă,
în orasul cu prea mult asfalt,
sufletul va rămâne o trecere
pentru pietoni mereu grăbiți
ÎNTRE AZI ȘI CE O SĂ MAI FIE !
O întrebare lamentabilă
îndesând cuvintele între linii de răspunsuri
fără marcaje cu dublu sens,
îmi desenează cifrele de la 1 la o viață,
pe un popas care seamănă cu
deșteptarea altui timp
Pe lângă drum,
zăresc suspansul unui declin ce își agață ghearele
de carnea hulpava a luminii de la capătul tunelului
și eu,
mă impiedic de pământ
Noroiul îmi pătrunde în ghetele pline de soare
dar,
învălui telurica teamă de tălpi fără zbor,
în eliberarea albului din eclipsa
ce naște prea mult gri
Mă încăpățânez să cred că dezechilibrul
este o stare de imponderabilitate
a timpului care știe doar să curgă
obsesiv,
ireversibil,
plictisit,
între un amurg
și ce o fi să mai răsară
Las să crească firul de iarbă
fără să întreb dacă iarna s-a așternut în tablou,
lângă o altă amintire
CUVINTELE CIOCAN
cad ca o bucată de fier
pe aripa unui fluture care își pierde în zbor,
crisalida.
Când zgomotul lor sparge timpanele luminii,
sufletul
se transformă într-o potcoavă
în care bați piroane de cer negru,
încercând să repari apoi silabele
cu virgule ce nu mai pot lipi un punct…
și de la capăt
Inima,
ia locul unui repaus în colțul ringului
tăcerii,
așteptând prelungirea knockout-ului
de pe mănușa ce a castigat încă o durere victorioasă
Îți înalți fruntea
dar,
,,regarde le ciel”
rămâne doar o expectativă,
când rânjetul mistrețului cu colți de argint
strigă
,, Je ne regrete rien”
Ce gol s-a creat între aer, albastru, tu și acele cuvinte!
————————–
Mariana GRIGORE
Noiembrie 2019