Unirea Bucovinei cu România

Sextil Puşcariu a stat câteva zile la Iaşi, fiind primit în audienţă, după cum am văzut, de Rege şi Regină, apoi de primul ministru Coandă, a avut întâlniri cu oameni politici, Ion I. C. Brătianu, Al. Lapedatu, N. Iorga. Discuţiile se refereau la modalitatea concretă de înfăptuire a unirii şi viitoarea situaţie a Bucovinei în cadrul României întregite. După aceste contacte, Sextil Puşcariu a avut o lungă convorbire, ,,într-o cameră la hotelul Binder” (I. Nistor), cu preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, I. Nistor, despre care acesta mărturiseşte că a fost decisivă. În cursul discuţiei, desfăşurată în condiţiile cele mai amicale, Nistor l-a informat despre situaţia politică din România, despre demersurile refugiaţilor pe lângă guvernul român, programul lor politic şi planul de acţiune. După ,,un viu schimb de vederi” (Nistor), cei doi (,,vechii prieteni”) cădeau de acord că problema Bucovinei cerea o grabnică soluţionare în sensul unirii ei cu Regatul României, pentru a demonstra lumii voinţa românilor din Bucovina şi Transilvania de a se des face de Monarhie. Consiliul Naţional avea să ajungă la înţelegerea că rapiditatea desfăşurării evenimentelor nu mai îngăduia tratative sau alte tribulaţiuni, ci, după chemarea armatei române, să se voteze unirea cât mai curând posibil.

După încheierea acestor întâlniri, refugiaţii au fost invitaţi să revină în Bucovina, astfel încât Sextil Puşcariu, împreună cu Ion Nistor şi ceilalţi membri ai Comitetului, s-au întors la Cernăuţi, la 23 noiembrie 1918, iar în Piaţa Unirii, au fost întâmpinaţi cu căldură de bucovineni. După sosirea la Cernăuţi, Ion Nistor, preşedintele Comitetului foştilor refugiaţi, a avut o întâlnire cu preşedintele guvernului, Iancu Flondor, căruia i-a înmânat un mesaj din partea guvernului român de la Iaşi. Apoi cei doi s-au întreţinut îndelung în legătură cu viitoarele acţiuni politice şi pregătirea condiţiilor pentru unirea Bucovinei cu România.

La 12/25 noiembrie 1918, a avut loc o nouă şedinţă a Consiliului Naţional, la care a participat şi mitropolitul Bucovinei, Vladimir Repta. În cadrul şedinţei, George Tofan, vicepreşedintele Comitetului refugiaţilor, rostea următoarea declaraţie: ,,Procesul istoric de veacuri al neamului nostru se lichidează azi. În aceste momente înălţătoare, noi, refugiaţii şi voluntarii datoriei împlinite, întindem frăţeşte mâna celor rămaşi acasă, care şi-au păstrat nepângărită conştiinţa, în dorinţa sinceră de a munci împreună la ridicarea ţării şi a neamului. (…) Suntem înainte de toate aderenţi intransigenţi ai unirei necondiţionate şi desăvârşite a tuturor ţărilor (provinciilor) româneşti, în hotarele lor etnice şi istorice, într-un stat naţional unitar, căci numai astfel poporul nostru îşi va putea realiza menirea sa istorică. La dezlegarea tuturor problemelor de interes obştesc vom fi conduşi de cele mai largi principii democratice”, recunoscând ,,fiecărei minorităţi naţionale dreptul de-a se dezvolta liber în cadrele statului românesc unitar…”. În aceeaşi şedinţă, Consiliul a fost completat cu 12 fruntaşi dintre refugiaţii şi cvoluntarii bucovineni, Dr. I. Nistor, Dr. N. Carabioschi, Dr. Dim. Marmeliuc, Dr. Aurel Morariu, George Tofan, Gavril Rotică, Victor  Eugen Botezat. Consiliul a hotărât apoi convocarea Congresului General al Bucovinei, la 15/28 noiembrie, pentru ,,stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul român”.

La 15/28 noiembrie 1918, într-o zi de joi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-a întrunit Congresul General al Bucovinei. Erau prezenţi cei 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional (printre ei, Vasile Alboiu-Şandru), 13 delegaţi ai ucrainenilor, 7 ai germanilor şi 6 ai polonilor. Se aflau de faţă, ca invitaţi, reprezentanţii Transilvaniei, Gh. Crişan, V. Deleu şi V. Osvadă, şi cei ai Basarabiei, Pant. Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan şi Gr. Cazacliu, precum şi cei ai armatei române, în frunte cu generalul Iacob Zadic. Pe lângă delegaţi şi invitaţi, se aflau la Cernăuţi, mii de locuitori veniţi din toate colţurile Bucovinei. Lucrările au fost deschise, la ora 11, de Pr. Dionisie Bejan, preşedintele Consiliului Naţional, care a arătat că menirea Congresului este aceea de a îndeplini ,,dorul şi aspiraţiunile pe care poporul nostru le nutreşte şi le păzeşte cu vrednică sfinţenie de un secol şi jumătate”. După deschidere, el a propus ca preşedinte al Congresului pe Dr. Iancu Flondor, care a fost ales în aplauzele asistenţei, iar secretar a fost desemnat Dr. Radu Sbiera.

A urmat la cuvânt preşedintele Iancu Flondor, care a prezentat Moţiunea de unire a Bucovinei cu România: ,,…considerând că, în 1744, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei…şi că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine (…), astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară…s-a prăbuşit…, cel dintâi gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care totdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. Drept aceea, noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: ,,Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

Motivarea moţiunii (Declaraţiei de unire) a fost făcută de prof. Ion Nistor, care a arătat: ,,Naţiunea română este una şi nesdespărţită de la Nistru până la Tisa. Aceeaşi obârşie, acelaşi grâu, aceeaşi doină, aceleaşi datini şi obiceiuri. Dară vitregia vremilor a împiedicat pe înaintaşii noştri de a crea un stat naţional unitar, care să cuprindă neamul întreg în hotarele lui etnice”. Mai târziu, ,,s-a ,,destrunchiat” Moldova lui Ştefan, prin răpirea Bucovinei, mai apoi a Basarabiei”. (…) Astăzi, când…Austria s-a prăbuşit…, noi, ajunşi   stăpâni deplini pe hotarele noastre, declarăm actul de cesiune de la 1775, nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia   fusese ruptă. (…) În timpul din urmă s-au făcut planuri de a împărţi Bucovina în două cu urmaşii pribegilor ruteni, care se adăpostiseră pe vremuri în ţara noastră. Dară…, noi, românii, singurii păstrători ai vechilor tradiţiuni politice, istorice şi culturale din această ţară, ne vom împotrivi acestor tendinţe nelegiuite, fiindcă am fi nişte urmaşi netrebnici ai vitejilor noştri înaintaşi, dacă ne-am întoarce la sânul patriei mame (române) cu moştenirea ştirbită”. Reprezentantul polonezilor bucovineni, Stanislaus Kwiatkowski, s-a pronunţat pentru unire, recunoscând drepturile românilor asupra Bucovinei, iar delegatul germanilor, Alois Lebouton, s-a pronunţat în acelaşi sens. Apoi Moţiunea de unire a Bucovinei cu România a fost pusă la vot, fiind acceptată cu unanimitate de voturi, într-o atmosferă de mare însufleţire.

Mulţimea de români bucovineni a dat glas entuziasmului naţional, iar o ediţie specială a ziarului ,,Glasul Bucovinei” saluta hotărârea adoptată: ,,Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinţii noştri, care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi dezrobit”. După votarea unirii, Congresul a adresat o telegramă regelui Ferdinand, prin care i se aducea la cunoştinţă ,,Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României”. Telegrama a fost urmată de mesaj de salut al regelui: ,,Salut cu nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul general al Bucovinei…a hotărât unirea completă a Bucovinei cu Regatul român. (…) În această clipă înălţătoare, gândul meu se îndreaptă oamenii patrioţi, care, cu toate suferinţele îndurate în cursul vremurilor, au ştiut să ţină vie în inimile poporului memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi sentimentul naţional, pregătind astfel…ziua binecuvântată de azi”. Actul unirii Bucovinei a fost adus la cunoştinţa reprezentanţilor Puterilor Aliate de la Iaşi, pentru a notifica guvernelor respective ,,votul unanim al Congresului General al Bucovinei şi a le tălmăci sentimentele noastre de veşnică mulţumire şi recunoştinţă”.  

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (74)” →