Dr. George ANCA: Planul lui Dumnezeu şi Grădina Maicii Domnului

Identitatea ortodoxiei latino-române în viziunea lui Ioan Paul al II-lea

Lumină dulce, clară,

O, maică prea curată

Şi pururea fecioară,

Marie!

Vom ţine minte întotdeauna pe Ioan Paul al II-lea recitând, în româneşte, la Roma şi în Bucureşti, Rugăciune – către Maica Domnului – de Mihai Eminescu.

„Mâine mă voi duce în România. E prima dată când merg într-o ţară în care creştinii sunt în majoritate ortodocşi.” (6 mai 1999). În avion: „Noi am declanşat cearta, nu avem noi acum dreptul să stabilim pacea” (1). (Toate ziarele centrale româneşti au publicat discursurile papale şi patriarhale din zilele de 7-9 mai 1999, de unde sunt luat citatele atunci când sunt menţionate alte surse).

Adresându-se iarăşi, la întoarcere, credincioşilor din Piaţa San Pietro, în 12 mai 1999, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea , înainte de a-şi rosti, încă o dată în româneşte, „bucuria pentru întâlnirile de neuitat trăite în Bucureşti”, a sintetizat, în şapte puncte, luminile vizitei sale în România, ca după „planul lui Dumnezeu”, în „Grădina Maicii Domnului”: „Gândindu-mă la situaţia politică existentă până nu cu mulţi ani în urmă, cum să nu văd în acest eveniment un semn elocvent al lucrării lui Dumnezeu în istorie? A prevedea o vizită a Papei ar fi fost atunci cu totul de negândit, dar Domnul, care călăuzeşte paşii oamenilor, a făcut posibil ceea ce din punct de vedere uman părea irealizabil”; „Amintind că, după o răspândită tradiţie populară, România este numită „Grădina Maicii Domnului”, aş dori să o rog pe Sfânta Fecioară, în această lună care îi este dedicată, să înteţească în sufletul creştinilor dorinţa deplinei unităţi, pentru ca împreună să fie ferment evanghelic. O rog pe Maria ca iubitul popor român să crească în valorile spirituale şi morale, pe care se fundamentează orice societate pe dimensiunea omului şi atentă faţă de binele comun. Ţie, cerească Mamă a Speranţei, îţi încredinţez mai ales familiile şi tinerii, care sunt viitorul iubitului popor al României”. Harul divin-omenesc învăluie, în mai dreaptă, înaltă judecată, identificarea şi recunoaşterea ortodoxiei româneşti: „Cu acest pelerinaj am dorit să aduc un omagiu poporului român şi rădăcinilor sale creştine, coborând, conform tradiţiei, din lucrarea evanghelizatoare a Apostolului Andrei, fratele lui Simon Petru”; „Recurgând la izvoarele sale culturale şi spirituale autentice, România a moştenit cultură şi valori atât de la civilizaţia latină – cum atestă limba însăşi – cât şi de la cea bizantină”; „Naţiunea română s-a născut o dată cu evanghelizarea şi în Evanghelie va găsi lumina şi puterea de a-şi împlini vocaţia de a fi punct de confluenţă a păcii în Europa următorului mileniu.”

În mesajul trimis de către Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sanctităţii Sale Papei Benedict al XVI-lea, se spune: „Relaţiile dintre Bisericile noastre au cunoscut , în ultima perioadă, o înflorire deosebită, graţie deschiderii ecumenice a Papei Ioan Paul al II-lea, predecesorul Sanctităţii Voastre.(…) Păstrând vii în amintirea noastră dragostea, preţuirea şi respectul manifestate faţă de ţara noastră – pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o ’Grădina Maicii Domnului’ – ne exprimăm nădejdea că Sanctitatea Voastră, ca unul ce aţi fost apropiat colaborator al său, veţi păstra şi sprijini acest dialog, întru împlinirea dorinţei noastre comune de realizare a unităţii depline a Bisericii” (2).

„Planul lui Dumnezeu”

Acesta este titlul unei cărţi-decalog a fostului Papă, tradusă şi în româneşte, pe care studenţii de la Facultatea de Teologie-Litere a Universitatăţii „Valahia” din Târgovişte şi-au apropriat-o. „Prin cuvintele Papei, prin lungul drum al anilor pe care i-a parcurs, el a reuşit să ne ofere nouă, românilor, şi mai ales tinerilor, un mod de cunoaştere a sinelui. Noaptea întunecată a sufletului – „la noche oscura del alma” (Juan de la Cruz) – trebuie învinsă, pentru că Dumnezeu e cu noi”.

Supravieţuind atentatului asupra sa din 13 mai 1981, Ioan Paul al II-lea a mărturisit: „Sunt din nou îndatorat Sfintei Fecioare… Pot eu oare să uit că evenimentul din Piaţa Sf. Petru a avut loc exact în ziua şi la ora când s-a arătat prima dată Maica lui Hristos sărmanilor copilaşi, moment ce este sărbătorit de peste şaizeci de ani la Fatima, în Portugalia? În acea zi…i-am simţit extraordinara protecţie maternă, care s-a dovedit a fi mai puternică decât glonţul ucigaş.” (3).

Nancy Reagan, la moartea Papei, în aprilie 2005, i-a glorificat împreună, pe Papă şi pe Ronald Reagan: „ au fost foarte asemănători…actori…iubeau natura…sporturile, împărtăşeau titlul de Mare Comunicator…aveau un minunat simţ al humorului… când Ronnie a fost împuşcat în ’81, Papa a fost împuşcat în ’81… au fost foarte, foarte asemănători. Şi-au încrucişat multe cărări”. (4).

În 20 decembrie 1989, în faţa a 600 pelerini, Papa, de sub aureola sfinţeniei, va da îndemn de supravieţuire „tuturor cetăţenilor dragului popor român”, după ce cu o zi înainte gloanţele regimului comunist făcuseră victime în Timişoara. (5). Căderea comunismului „ a fost ca şi cum Hristos a dorit să descopere că limita impusă răului, al cărui artizan şi victimă este omul, este, în definitiv, Milostivirea Sa Dumnezeiască” (6).

La 8 mai 1999, în Palatul Patriarhal din Bucureşti, discursurile celor doi Întâistătători de Biserci, urmaşul Apostolului Petru şi urmaşul Apostolului Andrei, au început prin aceeaşi invocare a dumnezeirii: „Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datoreşte unui plan de iubire al Sfintei Treimi, care, în ajunul Marelui Jubileu, a voit ca noi, succesorii acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea reîntâlnire” – Ioan Paul al II-lea; „întâlnirea de astăzi este vrerea Tatălui şi lucrarea Duhului Sfânt”; „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm” – P.F. Patriarh Teoctist. Mass-media au generalizat, aproape, o astfel de percepţie. „Toţi românii, dar şi străinii au simţit ca un dar al lui Dumnezeu rugăciunea comună a celor două Biserici.” – P. S. Gherasim, Episcopul Râmnicului. „ ’Iubiţi-vă unul pe altul, după cum Dumnezeu vă iubeşte pe fiecare dintre voi’ – mă însoţeşte acest îndemn al Maicii Tereza. În puterea iubirii acesteia, care este mai întâi a Sfintei Treimi şi pe urmă a noastră, în iubirea Învierii sale ne rugăm în aceste zile zbuciumate, sub acoperământul Maicii Domnului, pe care deoptrivă o cinstim” – Ioan Alexandru, (7). „Am putea oare înţelege până la capăt miracolul eliberării popoarelor din Europa răsăriteană, dimpreună cu toate urmările lor, ilustru simbolizate azi de prezenţa Sanctităţii Voastre, fără un plan divin?” – Emil Constantinescu, preşedintele României.

„Dumnezeu a vrut ca eu să devin preot”, Dumnezeu a vrut ca Papa Ioan Paul al II-lea să vină în „România noastră”, cum ar fi numit-o cel al cărui nume, Voytila, e asociat cu cel de Voicilă (8), cel care a sanctificat pe Ieremia Valahul.

„Grădina Maicii Domnului”

„Cuvântul se face grădină, după asemănarea raiului” – Sfântul Grigorie de Nyssa.

„Arborele vieţii ascuns în mijlocul Edenului a crescut în Maria. Ieşit din ea, şi-a întins umbra asupra universului şi şi-a răspândit fructele la cele mai îndepărtate ca şi la cele mai apropiate popoare.” (9).

Ioan Paul al II-lea, Rugă către ocrotitorii Europei:

O, Sfinţilor Chiril şi Metodiu,

care-n asprul apostolat misionar

aţi rămas profund ataşaţi

de Biserica din Constantinopol

şi de Sediul Roman al lui Petru:

faceţi ca Bisericile surori,

Biserica Catolică şi cea Ortodoxă,

depăşind prin iubire de Dumnezeu şi adevăr

elementele de dezbinare

să poată ajunge-n curând

la mult dorita unificare! (10)

Maria – „Mama astrului care nu apune niciodată”, „zorii zilei mistice”, „răsăritul soarelui gloriei” -, ne arată Orientale lumen, pe Hristos (11). „Rugămu-ne-ndurărilor, /Luceafărului mărilor” (Eminescu), a recitat, eufonic, Papa Ioan Paul al II-lea, cumva separat, în eterul sfinţeniei poetice .Între teologia divinizării a Sfântului Atanasie cel Mare şi a Sfântului Irineu – „Dumnezeu s-a făcut Om pentru ca omul să se îndumnezeiască” – şi încarnarea Evangheliei în culturile native evanghelizate de Sfinţii Chiril şi Metodiu, ortodoxia românească se va fi regăsind în genericul Răsărit Creştin, în cele două mari capitole şi subcapitolele lor – „Cunoaşterea Răsăritului Creştin. O experienţă a credinţei” („Evanghelie, Biserici şi Cultură”, „Între memorie şi aşteptare”, „Monasticismul ca model al vieţii baptismale”, „Între Cuvânt şi Euharistie”, „O liturghie pentru tot omul şi pentru tot cosmosul”, „O privire limpede spre descoperirea de sine”, „Un părinte în Spirit”, „Comuniune şi serviciu”, „O persoană în relaţie” „O linişte adoratoare”) şi „De la cunoaştere la întâlnire” („Experienţele unităţii”, „Întâlnirea unuia cu celălalt, cunoştinţa unuia cu celălalt, lucrul împreună”, „Călătoria împreună spre Orientale Lumen”).

Continue reading „Dr. George ANCA: Planul lui Dumnezeu şi Grădina Maicii Domnului” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Blocajul României sau alegerile care nu schimbă nimic…

I. Aceeaşi realitate politică
Care sunt cele mai bune reflecţii care le putem face după alegerile politice? Să găsim prilej de meditaţie la natura sufletului nostru, la tiparele noastre de gândire, la reprezentările noastre mentale ale lumii, care, în cele din urmă, se traduc în alegerile noastre – politice sau nepolitice. Altfel spus, să descoperim adevăratele gânduri din spatele acţiunilor noastre.
Rezultatul ultimelor alegeri politice a fost previzibil. N-a dezamăgit pe nimeni, decât pe cei care aşteptau cu adevărat o schimbare de discurs şi de valori în România, şi care, de obicei, se regăsesc în minorităţile de votanţi. Care aleg pe acei candidaţi ce nu înregistrează, individual, mai mult de 2-5 procente. Altfel spus, majoritatea românilor se pot declara (relativ) mulţumiţi de rezultatul alegerilor.
Dar, paradoxal, tocmai asta e problema. Majoritatea se pot declara mulţumiţi. Mulţumiţi de nişte alegeri care, realmente, nu schimbă, nimic. Mulţumiţi de nişte alegeri făcute pe tiparul unei gândiri-buclă, care alege alte măşti, alţi actori – dar aceleaşi roluri.

II. Impasul gândirii
Poporul român are, din acest punct de vedere, comportament şi tipare de dependent. E ca omul ce fumează ţigări de 30 de ani, şi caută să-şi însănătoşească stilul de viaţă alegând alte mărci de ţigări, mai cu filtru, mai electronice, ori cu câte-o gumă de mestecat. Dar continuă să fumeze. Căci niciodată nu s-a gândit că rezolvarea problemei lui este să renunţe cu totul la ţigări. Aşa şi noi. Fumăm aproape aceleaşi idei, de 30 de ani, cu mici variaţii, aceleaşi clişee interşanjabile, ajustabile, rebranduibile, înregistrate în programul candidaţilor mainstream care cumulează peste 80-85% din voturi. Şi prin asta nu lăsăm aproape nicio şansă unor alte idei, mai autentice, mai non-mainstream, mai dureroase dar mai sănătoase în acelaşi timp, care rămân, cumulat, undeva sub zona de 10-15% din spectrul voturilor. Şi prin asta, ca narcomanul sau dependentul de ţigări, ne asigurăm că rămânem „în buclă”, şi continuăm perpetuarea ciclului.
Şi oare unde gândim greşit? Să luăm 3 tipare de gândire care sar primele în faţă, şi după care se orientează la vot – prioritar măcar – poate 80-85% din români. Fiindcă tiparele de gândire sunt simptomele cele mai relevante ale diagnosticului stării noastre. Ele ar putea fi reduse şi simplificate în felul următor: „Să nu se mai fure”; „Vrem o schimbare”; „Vrem un nivel de trai mai bun”. Pâine şi justiţie. Până aici toate par în regulă. Sunt dorinţe rezonabile, sunt drepturi, sunt necesităţi. Dar, oricât de ciudat şi paradoxal ar părea, tocmai ele sunt parte a problemei. Adică, atâta timp cât vom pune aceste dorinţe în faţă, primele – să nu se mai fure, vrem o schimbare – setăm realitatea politică în aşa fel încât ne asigurăm că va continua să se fure, şi că nu va fi, realmente, nicio schimbare. Doar o rocadă de roluri şi de imagini. Pare ciudat şi absurd, nu-i aşa? Dar să vedem, în logica duhovnicească, de ce nu e. Căci nimic pe lume, nici măcar alegerile politice, nu se pot sustrage legilor duhovniceşti pe care le-a lăsat Dumnezeu.

III. Materia care fură spiritul
Iată, lumea e un amestec de materie şi spirit. Prin orice facem pe lume, ne înclinăm, ne deplasăm uşor mai mult către materie sau mai mult către spirit… Nimeni nu poate trăi pur în spirit, şi nici pur în materie. Dar e suficient să prefere ca omul materia spiritului, e suficient ca materia să reprezinte 60%, sau 70% sau 85% sau 90% din viaţa unui om, ca organismul lui fizico-spiritual să se îmbolnăvească. E suficient să pună în faţă, ca priorităţi, acele gânduri, idei, motivaţii care conduc la îmbunătăţirea – din punctul lui de vedere – a traiului material, ca traiul lui general să fie compromis. Şi chiar ideea de justiţie, în forma în care e exprimată – „Să nu se mai fure” – a ajuns o paradigmă tot a existenţei materiale. O justiţie a pâinii. Oare la asta să se fi redus adevăratul spirit al justiţiei? Căci iată, chiar şi în domeniul politicii – sau mai ales în domeniul politicii –, a lăsat Dumnezeu să funcţioneze această lege imuabilă a sănătăţii existenţei: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea [mâncarea, îmbrăcămintea – n.n.] se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Traducând mai pe înţelesul vieţii cetăţii, am spune: căutaţi mai întâi lucrurile care vă fac bine spiritual, care vă educă, care vă însănătoşesc spiritul, care vă cultivă ca oameni integri, şi aşa veţi găsi o împlinire raţională şi cumpătată şi a nevoilor voastre materiale. Căutaţi să vă vindecaţi mai întâi de ideile, de poftele, de „nevoile” care vă îmbolnăvesc gândirea, şi care vă fac să nu aveţi acces aproape niciodată la fericirea de lucrurile pe care le aveţi. Care vă deposedează de bucuria lucrurilor pe care le aveţi, aproape imediat ce le-aţi dobândit, sau care vă împiedică să le dobândiţi vreodată, fiindcă aveţi o gândire care asigură că veţi abuza de ele şi le veţi risipi. Gândul lui Dumnezeu, parafrazat, ar putea fi următorul: „Dragii mei, sunteţi prea împătimiţi de ideile materiale şi de justiţia pentru lucrurile materiale pentru a fi vrednici să stăpâniţi, cu adevărat, materia”.
În România, de 30 de ani, se reproduc, în genere, aceleaşi idei înrudite cu materia, şi foarte puţin cu spiritul: salarii mai bune, pensii mai mari, medicamente compensate, autostrăzi, locuri de muncă etc. etc. Desigur, cu justiţia aferentă. Printre ele, îşi fac locul, timid, şi alte idei, care îndrăznesc să spună, cumva, că spiritul trebuie să stea înaintea materiei: întâi educaţia sănătoasă, susţinerea familiei şi a căsătoriei, a vieţii religioase, a culturii de calitate, a naşterii şi natalităţii, a femeilor în criză de sarcină, protejarea drepturilor românilor din afara graniţelor etc. S-ar părea că aceste din urmă idei n-au nicio utilitate pentru nivelul de trai imediat, şi de aceea, cei mai mulţi români le resping, sau le socotesc naive. Şi totuşi, s-ar putea ca tocmai aceste idei pe care urechea noastră le refuză, de 30 de ani, să fie acea recuperare a spiritului care ne va ajuta să stăpânim materia, să ne chivernisim mai bine economia, să devenim stăpâni mai raţionali şi mai cumpătaţi peste nevoile noastre. Să ieşim din roata hamsterului care pedalează într-una pentru „nivelul de trai”, o roată care nu se opreşte niciodată. Aceste idei, simplificate, ar putea suna aşa: „Să se ajute familia să nască şi să crească copii”; „Să avem educaţie, cultură şi viaţă religioasă respectată”; „Să muncim şi să facem lucruri de calitate pentru noi”. Bineînţeles că oamenii care pun în faţă aceste valori îşi doresc şi ei un nivel de trai mai bun. Bineînţeles că şi ei îşi doresc un viitor pentru copiii lor. Dar înţeleg, cumva, drumul către acel viitor nu poate trece decât printr-o aşezare sănătoasă, disciplinată, a spiritului în faţa problemelor materiei. Că au nevoie de nişte resurse prime, de natură mai degrabă spirituală, ca să poată să gestioneze şi să stăpânească universul material.
Şi acum, scurt-circuitul pentru gândirea noastră! Unde ne duc mereu, iarăşi şi iarăşi, acele idei materiale puse ca priorităţi pentru viaţa noastră – „Să nu se mai fure; vrem un nivel de trai mai bun”. Pâinea şi justiţia pâinii. Iată unde ne duc. Oamenii care tind să considere aceste idei ca prime valori, care le setează ca priorităţi, sunt gata să facă acel gen de alegeri în viaţă care – tocmai ele – subminează de la temelii întemeierea unei societăţi drepte, responsabile, capabile să-şi creeze şi să-şi gestioneze bogăţia. Implicit să şi-o apere. Mai concret, iată unde ideologia „unui trai mai bun” loveşte societatea românească exact în resursele de bază, care i-ar fi asigurat o viaţă dezvoltată şi echilibrată: natalitatea, forţa demografică şi de muncă şi familia.

IV. Blocajul traiului mai bun – avortul şi familia „planificată”

Astfel, românii care urmăresc cu dinadinsul „un trai mai bun”, mai înainte de orice altceva, sunt setaţi mental ca nişte patroni capitalişti. Ei vor să maximizeze profitul, în toate sectoarele vieţii, fără nicio consideraţie pentru bunăstarea întreprinderii şi calitatea vieţii lucrătorilor. De unde vine şi se susţine, de fapt, profitul. De pildă. Tinerii vor un trai mai bun, mai întâi de toate. Prin urmare, vor să-şi asigure, mai întâi, o carieră, un viitor, un trai cât mai „stabil”. Şi cât mai repede, dacă se poate. De aceea, nu sunt pregătiţi să se căsătorească, să-şi realizeze acel „trai mai bun” prin motorul familiei, prin alocarea resurselor într-o comuniune naturală binecuvântată de Dumnezeu, şi care le-ar da imboldul spiritual să prospere. Consideră că responsabilitatea de tată şi de soţ le-ar încurca dezvoltarea lor ca fiinţe economice, ca homo oeconomicus. De aceea, nu-şi cer prietenele în căsătorie (mai ales dacă şi ele vor să se „stabilizeze” mai întâi), şi, dacă le lasă însărcinate, le cer să nu nască (să avorteze), fiindcă le-ar incomoda toate opţiunile de viitor pe care ei le-au gândit pentru un „trai mai bun”. Prin asta, se văduvesc ei înşişi şi văduvesc România de un om care-l trimite Dumnezeu pe lume pentru români, şi care – dacă-l gândim în termeni economici – înseamnă forţă demografică, forţă de muncă şi tineri care vor sprijini şi vor asigura pensia populaţiei vârstnice. Fac mai târziu un copil (rareori doi), către vârsta de 30-35 de ani, şi se opresc acolo, poate din cauze obiective şi relativ justificate, anume că se apropie infertilitatea precoce sau alte probleme de sănătate. Relativ justificate, fiindcă ei înşişi au împins ciclul naturii umane către „târziul” vieţii, din punct de vedere al procreaţiei. Dar intervin, cel mai adesea, preferinţele subiective, adică părinţii putând încă să aibă al 2-lea sau al 3-lea copil, blochează naşterea celorlalţi (prin avort sau contraceptive), ca să nu le afecteze stabilitatea şi nivelul de trai pe care ei înşişi l-au conceput ca fiind dezirabil. În paranteză, legile demografiei ne spun că România se va stinge încet dacă fiecare familie nu naşte în jurul mediei de 2,5-3 copii sau mai sus. Revenind, acei 1-2 copii din familie, când ajung la vârsta facultăţii, tind să urmeze pattern-ul de gândire al părinţilor lor (eventual chiar încurajaţi de aceştia), caută un „nivel de trai mai bun”, emigrează şi nu se mai întorc, lăsând ţara fără o resursă, tradusă inclusiv în PIB, şi părinţii fără un suport real, cu un viitor de bătrâni singuri. Nu se întâmplă întotdeauna, dar se întâmplă suficient de des ca să devină o problemă cronică. Aici, modelul vicios de gândire, prioritatea „traiului mai bun” se perpetuează la următoarea generaţie, cu efecte mai dureroase pentru generaţia anterioară, care-şi vede consecinţele în timp ale alegerilor sale la scara a 20-30 ani. Aşadar, iată unde loveşte ideea bunăstării cultivate cu orice preţ: chiar în copii, în familie, în vârstnici şi în viitorul ţării. Pune „traiul bun” în faţă şi distrugi o ţară… Ciudat, nu-i aşa? Dar după legea spiritului care trebuie să primeze materiei, după legea lăsată de Dumnezeu, nu e deloc ciudat. E urmarea de neevitat.
O, ce fireşti sunt legile lui Dumnezeu! Ce-ar zice înţeleptul nostru Mântuitor, dac-ar veni pe pământ şi ne-ar vedea cum spumegăm împotriva unui partid, împotriva păcatelor şi a furturilor lui, dar cu desăvârşire orbi la ale noastre…? Ar zice aşa, poate întocmai ca lapidatorilor femeii desfrânate, gata să ridice piatra: „Aceşti oameni au furat bani şi bunuri, dar voi, prin avort, aţi furat fiecare o viaţă, aţi furat o ţară de copii ei. Aţi furat viitorul ei. Cine are mai mare păcat?”. Şi ce am putea răspunde logicii dumnezeieşti a Mântuitorului nostru?

V. Pariul pierzător al emigraţiei
Şi-acum, iată, am atins al doilea vlăstar vicios al ideologiei „traiului mai bun”: emigraţia. Economia românească era mult prea slab pregătită să deschidă porţile românilor pentru a lucra în afară, după aderarea la UE în 2007. Altfel spus, nu eram pregătiţi să pierdem 3-4 milioane de români, aproape un sfert din populaţia şi din forţa de muncă a economiei actuale. Desigur, e dreptul fiecăruia să-şi caută o viaţă în bunăstare, aşa cum o înţelege el. Dar iată ce se întâmplă când „bunăstarea” devine ideea principală care tractează viaţa, şi dictează alegerile de muncă, de familie, de mediu cultural şi, în cele din urmă, de românitate în sine: se subminează însăşi „jocul”…! E ca o parabolă religioasă, aproape. Românii, unii dintre ei, au plecat pentru o şansă de a-şi afirma talentul, posibilităţile şi, poate, chiar identitatea. Aceia, fie că s-au întors, fie că au rămas, îşi afirmă şi îşi susţin acolo unde sunt tradiţia şi identitatea de români, prin educaţia şi credinţa lor şi a copiilor lor. Alţi români, poate cei mai mulţi, au plecat cu prioritatea acelui „trai mai bun”, lăsând românitatea pe planul doi, şi lăsându-şi copiii să crească în altă cultură şi credinţă, şi dezangajându-se în mod real de bazinul demografic şi uman care i-a creat. Însă şi unii, şi alţii, indiferent de motivele personale, sunt parte inevitabilă a acestei ecuaţii nerezolvabile. Nu înseamnă că e de nevindecat, chiar şi de la distanţă, dacă fiecare compătimeşte, nu judecă, şi pune inima „acasă”. Poate că România este o mamă săracă – comparativ cu alte standarde de viaţă – dar este totuşi, „mama”! Ea a crescut aceşti copii, bine-rău, cum a putut, şi există o lege a compensaţiei lăsată tot de Dumnezeu, o poruncă divină ce spune aşa: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da ţie” (Ieşirea 20, 12). Poate ni se pare nedreaptă această lege. Poate ni se pare absurdă, şi fiecare are libertatea lui. Poate ni se pare că n-are nicio legătură cu economia. Şi totuşi, românii plecând fără întoarcere, în număr tot mai mare, ceva se întâmplă cu ei, dar şi cu noi. Cu toţii pierdem un fel de… binecuvântare. Binecuvântarea „mamei”. Căci foarte uşor îţi vine, uitând de tine, să uiţi s-o mai cinsteşti pe „ea”. Şi nici nouă, şi nici lor, în mod real, nu ne e „mai bine”, şi nici nu ştim dacă „vom trăi mulţi ani pe pământ”. Sau poate că asta e ideea – fie că trăieşti mulţi sau puţini ani pe pământ –, acei ani să fie binecuvântaţi, să fie lângă „mama”… Şi aşa se explică şi paradoxul: românii pleacă de-acasă ca „jocul să fie jucat mai bine”. Şi-ajunşi peste graniţe, votează şi-aşteaptă ca acasă jocul să fie jucat mai bine. E conştiinţa fiecăruia şi nimeni nu poate să dicteze altcuiva viaţa. Dar există o lege minunată care spune: „cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 2). Adică, dragi români emigraţi, fraţi şi surori, meditaţi un pic la acest adevăr lăsat de Sus: „fără voi, jocul nu poate fi jucat mai bine”! Toate entităţile umane, toate inteligenţele, toate pasiunile, toate creierele şi posibilităţile româneşti care ar fi putut îmbunătăţi „jocul” – au ieşit din joc. Şi dacă au votat tot pentru acei candidaţi din spectrul 80-85% care fac apologia „traiului mai bun”, înainte de orice altceva, dacă au votat tot pentru „schimbare şi să nu se mai fure”, dacă au votat tot contra unui partid, în loc să dea o şansă acelor candidaţi din spectrul 5-10% care pun spiritul şi caracterul românesc înaintea bunăstării cu orice preţ – înseamnă că „jocul” nu se va schimba niciodată. Trăim şi batem cuie singuri în crucea poporului român, în devenirea lui, pentru că nu vedem altceva decât o salvare prin pâine şi prin materie. Şi prin justiţia pâinii şi a materiei. Ochii noştri sunt incapabili să distingă lumina, să adulmece lucrurile perene, durabile, care nu se pierd de pe o zi pe alta, şi pe care se construieşte cu adevărat un trai bun, stabil şi cumpătat.
Iată, să stăm din nou în parabolă cu Bunul şi Dreptul nostru Mântuitor. Tocmai pe tema emigraţiei şi a politicii de-acasă. Oare nu ni se vor muia picioarele…? Poate ne vom plânge la Mântuitorul şi vom aştepta îndreptăţire din partea Lui: „Doamne, uite cum politicienii de-acasă lipsesc ţara de resursele ei…”. Dar dacă judecăm aşa, vom fi judecaţi după aceeaşi măsură. Şi ce vom zice dacă vom auzi teribilul răspuns: „Da, dragul meu, dar tu ai lipsit ţara de tine însuţi”. Dacă am fi tăcut, nici Domnul nu ne-ar fi judecat că am emigrat. Ştie El că toţi căutăm un soi de stabilitate vieţilor noastre. Dar am dat drumul gândului de judecată: „Dar cei de-acasă…”. Şi iată, s-a întors judecata Domnului către noi. Teribil şi minunat! Iată cum veşnica logică îndreptăţită e corectată de Domnul. Iată cum numai logica pocăită, a asumării răului personal, are şansă să clintească lumea spre o fărâmă de bine şi de schimbare reală.

VI. Ieşirea din logica acuzării
În final, avem cu toţii ochi şi urechi: „Cine are urechi de auzit să audă” (Matei 11, 15). Şi nu vom putea spune că „n-am ştiut”, „n-am auzit”, fiindcă ne uităm toată ziua la Pro-Tv sau la Antene, sau ascultăm Europa Fm sau Radio Zu, sau citim Adevărul, şi nu apucăm să auzim şi altfel de candidaţi, şi altfel de programe, şi altfel de idei… În adâncul sufletului nostru, ştim ce ne îmbolnăveşte, dar refuzăm, batem din picioare, ne revoltăm şi ne îndreptăţim. Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Blocajul României sau alegerile care nu schimbă nimic…” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Arhitoleranţa românilor creştini uzurpă Adevărul ceresc şi pământesc (cazul Boia Lucian)

„A fi român în ţara ungurească era o

crimă în faţa cârmuitorilor acestei ţări,

clădite, din veac, pe temelia fărădelegilor.”

(pr. dr. SEBASTIAN STANCA)

Arhitoleranţa creştinilor români ortodocşi este împotriva Iubirii şi a Dreptăţii lui Dumnezeu, Care ESTE ADEVĂRUL – VIAŢA – IUBIREA – LIBERTATEA absolută.

Arhitoleranţa creştin-ortodoxă a vlaho-românilor nu este nici ceva firesc, uman, nu este nici o virtute cardinală şi nici o virtute evanghelico-creştină, fiindcă am asuma Iubirea lui Hristos, Dragostea lui Dumnezeu, fără evidenţa Dreptăţii Sale, uzurpând astfel Adevărul absolut, nemaiavând deci nimic din moştenirea spirituală divină, nici Iubire, nici Dragoste, nici Dreptate, nici Adevăr, nici Libertate, nici Veşnicie.

Vina cea mare nu o poartă sfertodocţii, semidocţii, parveniţii, proletarii comunicării, slugoii dezinformării, calomniatorii, detractorii, alogenii, urâtorii de Frumos, de Adevăr, de Hristos, de România – Grădina Maicii Sale, ci toţi Românii creştin – ortodocşi care nu iau ATITUDINE prin cuvânt grăit, prin cuvânt scris, prin faptă, prin instituţii, prin organisme neguvernamentale, prin asociaţii culturale, prin cenacluri, prin reviste, prin Sinodul Bisericii Ortodoxe, prin forumul Academiei din România, prin Uniunea Scriitorilor din România, pardon, îmi cer iertare, ultimile trei entităţii dau semne că nu mai sunt de mult în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului său drept măritor creştin.

Atitudine se poate lua prin orice fel de manifestare, dar ATITUDINE SĂ FIE!

Faptul că după ATITUDINEA diversă a unor ROMÂNI VEGHETORI de ŢARĂ, ei, epigonii, pigmeii, blasfemitorii rămân aceeaşi, continuând însă cu şi mai multă ură viscerală să profaneze Neamul, adică Biserica lui Hristos, deci pe Însuşi Dumnezeu, ne autorizează să fim fermi, să fim verticali, să fim dârzi, să stăm de veghe, să nu ne clătinăm, să nu îngenunchem, să ne apărăm, să luptăm, să nu ne dezbinăm, să nu ne lăsăm frânţi, să putem birui pururea vrăjmaşii Naţiei noastre.

În faţa Naţiei noastre şi a lui Dumnezeu nu putem merge şchiopătând, nu putem merge târâşi, nu putem sta pe loc, nu putem da înapoi ca racul. Îngenunchem în faţa lui Dumnezeu şi a Neamului pentru rugă şi binecuvântare, pentru a ne ridica întăriţi, zeloşi crezului şi elanului nostru de neatârnare, de libertate, de suveranitate.

Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune în parabola Sa, să întoarcem şi celălat obraz, adică obrazul drept, nu se referă la lovire, la pălmuire, la înjosire, la vasalitate, la robie, la stigmatizare, ci la ATITUDINE în spiritul Dreptăţii, în spiritul Adevărului.

A întoarce spatele DREPTĂŢII Neamului înseamnă a uzurpa ADEVĂRUL divin!

A întoarce spatele ADEVĂRULUI ceresc înseamnă de fapt a răstigni DREPTATEA Neamului întru care l-a hărăzit Dumnezeu!

În evidenţa ATOTŞTIINŢEI, în AULA Autorităţii Divine Hristice Absolute, Întreita Putere – Autoritate a lui IISUS HRISTOS ca Învăţător – Profet, Preot – Arhiereu şi Împărat – Judecător, cei care dezertează de la ADEVĂR, adică LAŞII, MIŞEII, TRĂDĂTORII de pe orice treaptă s-ar afla, se automutilează spiritual, se chircesc moral şi devin sterpi sufleteşte. Adică, pierd din perspectiva realizării întregului ca fiinţă şi persoană, rămânând o dâră fizică cu fîlfâirile unor zdrenţe de conştiinţă, precum oastea lui Hamza paşa, înfiptă în pădurea de ţepi de la Giurgiu a celui mai drept Voievod vlaho-român VLAD ŢEPEŞ, atârnând între stârvurile descompuse şi trenţele rupte fluturânde.

V L A D Ţ E P E Ş

… Măria Ta, îndură-te şi scoală,/ De sub povara lespedei bătrâne,/ Dă iar prin veac un iureş, o năvală,/ Stropşeşte ţeasta hoardelor păgâne// Şi fă să crească rânduind în vârfuri/ Călăii toţi traşi în frigări ca mieii,/ Priveliştea pădurilor de stârvuri,/ Să tremure de-a pururi toţi mişeii! (Dr. Ionel Zeană, armân, deţinut religios, poet, Golgota Românească, Soc. Cult. Lamura – 1995)

Cei care decad din misiunea şi vocaţia de învăţător – profesor (plinătatea de îndrumător, formator, educator), nu mai ajung nici măcar la înălţimea CATEDREI.

Faptul că s-a îngrijit editorial de Trilogia MARIA Regina României, nu-i aduce nici o prestanţă, ci cel mult o ipostază ştiinţifistă, care nu-l apropie de VATRA ROMÂNEASCĂ a ISTORIEI, ci de nişte tăciuni fumigeni prefăcuţi în cenuşă.

Ce doreşte profesoraşul Boia Lucian?

Trădând Adevărul şi slugărnicind mistificarea ne cere să facem acelaşi lucru?!

Să folosim ca surse pentru adevărul istoric acceptat de maghiari, doar „născocirile”, „dovezile”, „teoriile” cardinalului Leopold Kollonich, Franz Joseph Sulzer cu fantoma sa Geschichte des transalpinischen Daciens, Johann Christian Lieser Engel cu trucajul agoniei Geschichte des Ungarischen Reiches und seiner Neberlander, Halle-1804; Fortsetzung der allgemeinen Welthistoire durch eine Gessellschaft von Gelehrten in Deutschland und England ausgeferigel, John Iacob Gebaur cu Geschichte des Ungarischen Reiches, Viena-1813; ori himerele, ororile şi fărădelegile unor Verboczi Istvan, Albert Apponyi, Lajos Kossuth, Istvan Tisza, Julius Wlassics, Francisc Fodor, Albert Berzeviczy, Oliver Eottevenyi, Miklos Horthy, George Lukas, Bela Foldes, Emil Nagy, Eugene Horvath, Joseph Karl Eder, Robert Roesler, Mihai Roller, Endre Barabas, Tom Lantos, George Soros, Victor Orban, Laszlo Tokes, K.W. Johannes, Kelemen Hunor etc.

Să nu fi auzit oare profesoraşul Boia Lucian de marii noştri Înaintaşi ISTORICI, FILOSOFI, TEOLOGI, POEŢI, STOLNICI şi PEDAGOGI thraco-geto-daco-români, Luminaţii Şcolii Traco – Geto – Dace Ortodoxe pre /post Hristos: Aristophan, Herodot, Strabon, Seneca, Cato Major, Diodor din Sicilia-Tracul, Pliniu cel Bătrân, Cotys I, regele-poet, sf. Dionisie-Areopagitul, Pomponius Mela, Carpacrat din Alexandria, Tertulian, Dexip, Berosus, Eutropius, Eusebiu de Cezareea, episcop, sf. Împărat Constantin cel Mare (307-337), sf. Ioan Casian, Procopiu de Cezareea, Iordanes Gotul, Clausius Claudianus, Paulus Orozius, Zosimes, Ştefan de Bizanţ, Anicius Manlius Severinus Boethius, Leonţiu de Bizanţ, Ioannes Lydes, Isidor de Sevila, Nestor, Niketas Choniates, Gheorghe Kedrinos, Mihail Psellos, cel mai mare enciclopedist al veacului al XI-lea, Kekaumenos, Theodoros Prodomos, Ioannes Kinamos, Nicolaus Calicles, Nicephoros Blemmyotes, Alonso de Cartagena, episcop, Gonzalo de Hinoso, episcop, Leonic Calcocondil, Claudius Salmasius, Joanes Magnus Gothus cu celebra sa Historia de omnibus Gethorum Sueonumque Regibus, Poggio Bracciolini, în Diseptationes convivales, 1451, Enea Silvio Piccolomini-papa Pius al II-lea, în Historia rerum ubisque gestarum locorumque descriptio, 1489, Nicolaus Olahus, mitropolit vlahoromân, regent şi vicerege maghiar, J. Vadianus în, Epitome trium trerae partium, Asiae, Africae et Europae compendiarum locorum descriptione, continentes, Tiguri, 1534, Johannes Lebel cu, De oppido Thalmus, 1542, Antonius Bonfinius, cu Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basilae, 1568, Bonaventura Vulcanis Brugensis, cu faimoasa lucrare De literis et lingua Getarum sive Gothorum, Lyon, 1597, Carolus Lundius, Antonio Maria Graziani în De Ioanne Heraclide Despota, Johann Troster cu Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia. Das ist Neue Beschreibung des Landes Siebenburgen, Nurnberg, 1666, Udrişte Năsturel, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Andrei Şaguna, Miron Costin, Ion Neculce, Eudoxiu Hurmuzaki, Constantin Hurmuzaki, Nicolae Densuşianu, Ioan Inochentie Klein, episcop greco-catolic, înnobilat baron de Maria Tereza şi expulzat de papa-vicarul lui Hristos 19 ani pe un maidan al ghenei sale pontificale, Simion Bărnuţiu, Aurel Popovici, George Pop de Băseşti, Ioan Georgescu, Ioan Hannia-vicepreşedinte al ASTREI (1867-1870), Nicolae Popea-episcop de Caransebeş, mb. al Academiei Române (A.R.), Ilarion Puşcariu-arhiereu vicar, al Arhiepiscopiei Sibiului, preşedinte al ASTREI (1889-1901), mb. A.R., A. D. Xenopol, Nicolae Bălcescu, Nicolae Bălăşescu, afirma pe la 1848, în Gramatica sa, Cazabo Emmauskoe Sveatoe Blagovestvovanie, că, că românii, în suta XII, pe la anul 1100 d. Hr. ar fi avut în limba română tradusă Liturghia”, Mihail Eminescu, Bogdan Petriceicu Hajdeu (vorbitor a 22 de limbi), Ioan Crişan, dr. în Istorie cu teza Beitrager zur Geschichte der Kirklichen Union der Rumanen in Siebenburgen unter Leopold I-Sibiu, 1882, dr. Nicolae Bălan-Mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. Ioan Lupaş, mb. A.R., dr. Silviu Dragomir, mb. A.R., dr. Onisifor Ghibu, mb. A.R., dr. Romulus Cândea, mb. A. R., dr. Nicolae Colan, mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. dr. dr. pr. prof. univ. Dumitru Stăniloae, mb. A.R., doctor honoris causa al mai multor Universităţi de prestigiu, dr. dr. Nicolae Popoviciu, episcop de Oradea, dr. dr. dr. Teodor Bodogae (vorbitor a 12 limbi), dr. dr. dr. Nicolae Mladin-mitropolit al Ardealului, dr. dr. pr. prof. univ. Ştefan Lupşa din Miersig-Bihor, mb. ASTRA, dr. dr. pr. prof. univ. Sofron Vlad, dr. dr. dr. pr. prof. univ. Milan Şesan (vorbitor a 7 limbi), dr. pr. prof. univ. Mircea Păcurariu, mb. A.R., dr. Nestor Vornicescu-mitropolit al Olteniei, mb. A.R., dr. dr. Antonie Plămădeală-mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. dr. prof. univ. Theodor M. Popescu (vorbitor a 8 limbi), mb. A.R., Constantin Gane, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, P.P. Panaitescu, Gheorghe I. Brătianu, Ion Nistor, A. Gociman, Constantin Giurăscu, Dinu Giurăscu, Constantin Papanace, Pr. Ion Moţa, Pr. Dumitru Bălaşa, Pr. Dimitrie Bejan, dr. pr. prof. univ. Gheorghe Drăgulin, Ştefan Pascu, mb. A.R., David Prodan, dr. Şerban Milcoveanu, Vasile Posteucă, Gheorghe Racoveanu, Iosif Constantin Drăgan, Mircea Muşat, Ion Pătroiu, Narcis Zărnescu, George Giuglea, Vladimir Colin, pr. dr. Sebastian Stanca,dr. Marija Gimbutas,dr. Aurora Petan, Silvia Păun, Maria Dogaru, Ioana Vintilă Rădulescu, Ecaterina Goga, Ana Maria Coman, Maria Bărbulescu, Gheorghe Gabriel, Nicolae Miulescu, Pandele Olteanu, dr. Artur Gabriel Silvestri-filosof al culturii, prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, prof.univ.dr.hbt.Gheorghe Buzatu, Radu Stan Carpianu în Lex antiqua Valachorum, Cornel Bârsan,prof.univ.dr.Ioan Scurtu,prof.univ.dr. Gheorghe D. Iscru, gen.(r) Radu Theodoru,prof.univ.dr. Ion Coja,prof.univ.dr.comandor(r)Jipa Rotaru, dr.gen.(r)Grigore Stamate,prof.univ.dr.Cristian Troncotă,prof.univ.dr. Corvin Lupu, Alexander E. Ronnett,prof.univ.dr Ioan-Aurel Pop- președintele A.R., Ioan Popoiu, Paul Păltănea, dr. prof. univ. arhid, Constantin Voicu, Teroarea horthistă în Nordul Transilvaniei, Biserica Strămoşească din Transilvania în Lupta pentru Unitatea Spirituală şi Naţională a Poporului Român,dr.col. Constantin Moşincat, George Roca, Constantin Mustaţă, Ion Măldărăscu, Ion Mazere-Luneanu/ Gelu Neamţu, cu Masacrul de la Luna-Septembrie 1848, sau cercetători care nu s-au dezis de adevărul istoric precum, Edward Gibbon, I.C.Schuller, Jawaharlal Nehru, Lovendhal-Papae, Paul Joseph Schafarik, J.F. Neigebaur în (Beschreihing der Moldau unde Walachei- <<Cronologie>>, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859), Franknoi Vilmos cu tulburătoarea A Hunyadiak es a Jagellok Kora 1440-1526, Budapest, 1896, ori Ekstrom Par Olof, Louis de Valle Poussin în magistrala lucrare (Histoire du monde, Indo-europeens et indo-iraniens. L’inde vers 300 av. J.C.), Karl Marx cu celebrele sale Însemnări despre români, Jaques Matter, J.A. Vaillant, La Roumaine, I, 1844, A.de Gerando, La Transylvanie et se habitants, Paris 1845, Amedee Thierry, Julius Jung,, E.A. Bielz, L. A. Florus, Jerzy Colendo, Jacob Ziegler Landav, Iulius Jungetu, A. Dopsch, C. Tagliavini, K. Jaber, Ernst Gamillscheg cu Uber die Herkunft der Rumanen, Berlin, 1940, Gustav Kisch, F. Altheim, Giono Lupi, Paul Bataillard, Jules Michelet, Edgar Quinet, Elias Regnault, jurnalistul evreu-american Milton G. Lehrer cu La Transylvanie – terre roumaine, R.W.Seton-Watson, în A History of the Roumanians from Roman times to the completion of Unity, Cambridge, 1934, sau de Paul Veyne care atrage atenţia celor hărăziţi să slujiească ISTORIA, că le este interzis categoric şi imperativ să construiască „realităţi” pe fundaţia unor pseudo teorii, în Comment on ecrit l’histoire suivi de Foucault revolutionne l’histoire – Cum se scrie istoria, Foucault revoluţionează istoria, Editions du Seuil, 1971, ori de celebrii jurnalişti contemporani de la CERTITUDINEA, Miron Manega, Nagy Attila, sau chiar de maghiarii Csallany Deszo, Huszti Andras, cu O es ujj Dacia, 1791, Josef Kemeny, Josef Ladislau, sociologul Joseph Diner-Denes cu La Hongrie. Oligarchie. Nation.Peuple, Tibor Joo cu provocatoarea <<Nouvelle revue de Hongrie>>, chiar mentorul lui Boia Lucian, Endre Barabas, discipolul lui Joseph Karl Eder şi al lui Robert Roesler, persecutorul Şcolii româneşti din Ardeal, recunoştea totuşi evidenţa majoră şi milenară a valahilor, Az erdelyreszi nepfajok birtokarandya în „Kozgazdasagi Szemle, 1905.

Să nu fi auzit săracul profesoraş nici de celebrele CULTURI ale civilizaţiei dacice: Antina-Mehedinţi, Precucuteni,/ Cucuteni,/ Dudeşti,/ Hamangia,/ Starcevo-Criş,/ Gârla Mare,/ Basarabi/ Sân-Nicolau Mare, Sanctuarul de la Căscioarele, lângă Dunăre (cca. 5000 de ani î.d.Hr., Biertan, Moigrad, Moineşti/ Poduri-Bacău, (Soborul zeiţelor – 21 de statuete feminine/ Vestalele, cultul focului), Arcul de Triumf de la Salonic (sec. IV.d.Hr., Enisala/ Babadag – Tulcea, Trufeşti-Bacău, Liubcova Caraş Severin, Cârna/ Dunăreni – Dolj, Savestari – Durostor, Cernavodă, Techirghiol, Sălcuta, Boian, Vadastra, Teiu, Gumelniţa, Petreşti, Hârşova, Sighişoara, Porolisum, Potaisa – Turda, Cioclovina – Tismana – Gorj, Drobeta – Turnu Severin, Izlaz, Celei/ Sucidava, Buridava, Histria, Romula – Reşca – Mehedinţi, Băiceni – Iaşi, Agighiol -Tulcea, Sîncrăieni – Harghita, Şimleul Silvaniei, Pietroasele – Buzău, Herăstrău -Bucureşti, etc.

Sau mai recenta consacrare a cetății de la Sântana –Arad, descoperită de un colectiv format din : dr. Peter Hügel, Victor Sava (Complexul Muzeal Arad), Florin Gogâltan (Institutul de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca), Baoqūan Song (Ruhr-Universität Bochum, Germania), Dorel Micle (Universitatea de Vest Timişoara).

Echipele de arheologi au reuşit să descopere doar o mică parte din uriaşa cetate de la Sântana. În schimb, cu ajutorul tehnologiilor de ultimă generaţie, au fost efectuate măsurători magneometrice, cu ajutorul cărora a fost „desenată” cetatea. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Arhitoleranţa românilor creştini uzurpă Adevărul ceresc şi pământesc (cazul Boia Lucian)” →

Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (IV)

Însoţitorul său la vânătoare, prin imperiul zăvoaielor şi gârlelor de pe malurile Moldovei, era aici, la Verşeni, unchiul Vasile, preferatul său dintre fraţii mamei. Mai ales lui îi citea nepotul de la Paşcani cărţile aduse cu el. Mihai era mândru de starea socială a unchiului său, care „fusese în ciobănie şi făcuse bani cu oile”. Era în acelaşi timp sensibilizat de starea lui civilă neîmplinită. Unchiul Vasile rămăsese multă vreme „flăcău tomnatic”. Nepotul îl privea deseori cum îşi ungea pletele cu unt, se îmbrăca frumos şi pleca seara în sat „însoţit de toiag”. Era „înalt şi spătos, bine legat”. Îşi aminteşte de strigătura alcătuită de el, „în pilda vieţii” sale de bărbat „fără noroc”: „Fruză verde siminoc/ Toată lumea-i cu noroc,/ Numai eu fără noroc/ C-am iubit peste soroc.” Până la urmă, unchiul Vasile s-a însurat, dar a murit devreme, „către cincizeci de ani”, ca urmare a „ruinării trupeşti” de pe urma vieţii de păstor. A rămas în urma lui un fecior, Gheorghe, cu care Mihai a avut relaţii speciale. Îi trimitea acestui urmaş direct al unchiului său preferat cărţi de la oraş, destinate celor din sat, cunoscători de slovă. Gheorghe Ursachi le ţinea într-o lădiţă cu lacăt şi le împrumuta sub ameninţarea că nu vor mai avea vad la sipetul cu cărţi cei care nu vor folosi cu grijă darul vărului său, scriitorul.

Amintirile sale despre prietenia cu unchiul Vasile de la Verşeni, de pe vremea când îşi făcea ucenicia de vânător în lunca Moldovei, sunt şi cele legate de complicitatea unchiului în improvizarea încărcăturii pentru arma sa de vânătoare. Îşi aminteşte că atunci când termina „muniţiile”, până-i soseau altele de la Paşcani, vâna cu „zburături” din plumbi de la cartuşele de armă Martini. Îl învăţase acest „meşteşug” unchiul, care-i procura şi plumbii.

Fascinaţia vânătorii la Verşeni a avut ca debut împuşcarea unei raţe sălbatice după o „perdea de răchiţi născută din izvoarele prelinse de sub maluri” . Precocele vânător avea credinţa că pasărea doborâtă de el era prima raţă împuşcată pe aceste locuri, unde raţele care poposeau la apa Moldovei „nu fuseseră prigonite, îngrozite şi detunate de nimeni, până s-a înfăţişat la malul topliţii un prunc al acestor oameni paşnici care nu fac nici un rău vietăţilor din bălţi, ierburi şi hugeaguri”. Doar de „vulpile care-şi scurmau vizuinile la dealuri aveau a se păzi raţele, care trăiau aici ca într-un rai”. Tot la Verşeni a doborât cel mai mare iepure din „cariera” sa de vânător, trofeu pe care, „cu părul vâlvoi şi inima bătând de emoţie”, abia reuşi să-l „stăpânească din zvârcoliri” . După ce le trimise scrisoare părinţilor săi (la Paşcani) despre isprava sa vânătorească, tatăl său îl consacră vânător, cu oarece ironie, arătându-se mirat tare de mărimea iepurilor „din acea parte de ţară” unde „petrecea ” fiul său.

Răţoiul vănat în acea zi şi becaţinile din alte zile erau gătite de „bătrânica”, dar „nu pentru foamea mea”, precizează vânătorul, căci el nu s-a putut hotărî să le atingă după ce le curmase viaţa. Nici din iepure, cealaltă „dobândă”, n-a gustat. Nu astfel de profit urmărea el prin vânătoare. Acestă ocupaţie ancestrală, „cu rezenonţe adânci în memoria colectivă”, era hrana pentru „capacitatea receptivă” a viitorului mare prozator. „Individualitatea răscolitoare a unui peisaj ” ori „timbrul unic al unei privelişti” din lunca Moldovei germinau acum , pentru a deveni apoi „poezia grandioasă a naturii”, scrisă de un „Ovidiu magistral născut în Dacia noastră” .

Vânătoarea şi pescuitul „nu pot fi stăpânite în resorturile lor interioare fără o prealabilă iniţiere”, fără cunoaşterea tainelor meleagurilor şi a „vieţuitoarelor asupra cărora se răsfrângeau aceste îndeletniciri ancestrale”. Bunicul său de la Verşeni era mare cunăscător al vietăţilor bălţii. El îşi îndemna nepotul să le „deprindă numele”, să „le cunoască înfăţişarea” şi îl învăţa pe Mihai „cu dragoste acest meşteşug”. De pe malul Moldovei din dreptul Verşenilor , nepotul de la Paşcani privea cum ” pe sub sălcii vechi, într-o apă curată cu prundiş la fund, pe sub maluri nalte unde ondulau fire subţiri de rădăcini, bunicul a intrat cu crâsnicul lui şi cu vălul de mlajă”, pe care le avea ascunse în zăvoi, între nişte tufe .”Mergea în curgerea apei tulburând-o cu vălul pe care-l purta cu un picior, săltându-l şi scufundându-l. Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (IV)” →

Germain DROOGENBROODT: Chengdu

Sculptură de Su Dongpo, museul Du Fu, Changdu, China

Chengdu *

Norii plutesc deasupra munților de jad
asemeni trecătoarelor schimbări istorice

Du Fu

Creșteau voioase florile
și-n jurul lor era totul de-un verde
la fel de pașnic și de visător
ca urșii panda tolăniți pe ramuri.

Vibrau în aer poezii
pe limbi neînțelese.
Chineze vorbe, oare prevesteau
Schimbarea presupusă?

Pașii și jocul fascinant
poetului nu-i alungară tulburarea,
rămase meditând îngrijorat,
la mersul vremurilor viitoare.

GERMAIN DROOGENBROODT

Traducere Gabriela Căluțiu Sonnenberg

În amintirea Festivalului Internațional de Poezie din Chengdu, China 2019

***
* La festivalul de poezie din Chengdu, poeții chinezi nu și-au recitat, ci și-au strigat poeziile în public. Prin cuvântul „Schimbare” poetul face aluzie la SUA, care sunt pe cale să-și piardă poziția de lider mondial, fiind înlocuite treptat de China. Vremurile noastre moderne se caracterizează prin lipsa lor de conținut, prin proteste și demagogie. Asemeni lui Du Fu, care a trăit în timpuri agitate, poetul își manifestă îngrijorarea față de viitorul Umanității.

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 408(16 –31 Octombrie)

Dragii mei enoriași!

Rugă pentru Țară. Părinte, Împăratul cerului și al pământului, al veacurilor și al speranțelor noastre, spre Tine înalț această rugă la ceas târziu de noapte. Mi-e sufletul zbuciumat ca marea în furtună, mi-e teamă de ziua de azi, de ziua de mâine, de viitorul ce se conturează la orizont. Nu mă rog pentru mine, – sunt zgaibă fără preț -, ci pentru Neamul meu ce vine din neguri de vremi și se îndreaptă spre veșnicii. Mai mult ca oricând el are nevoie de ajutorul Tău spre a nu se poticni.

Ai fost cu noi, Părinte, de când am fost în fașă. Ne-ai așezat aici, la răscrucea relelor și-n drumul tâlharilor. Ne-ai dat o țară cum nu e alta mai frumoasă, în care ai așezat toate minunățiile și bogățiile lumii. Au venit peste noi ca să ne ceară pământ, și apă, și aur, și copii, și grâne, și miere, și sare, și bani și tot ce se găsea ori nu se găsea pe aici. Din toate punctele cardinale s-au slobozit peste noi hămesiții vremii, fie că au fost perși, fie romani, fie goți, fie avari, fie pecenegi, fie cumani, fie slavi, fie tătari, fie maghiari, fie turci, fie austrieci, fie ruși sau nemți sau alte nații. Mereu am fost printre cizmele coloșilor, gata-gata să ne strivească.

Cu unii ne-am luptat până la ultima picătură de sânge și de multe ori am reușit să-i batem și să-i alungăm; cu alții am încheiat înțelegeri și i-am ținut departe dându-le din toate ale noastre. Numai Tu, Părinte al veacurilor, mai poți ști cu câte bogății ne-am plătit dăinuirea noastră pe aceste plaiuri. Și, totuși, bunul cel mai de preț nu ni l-au luat, deși atâta ar fi vrut… ! Am reușit să ne păstrăm sufletul! L-am fi păstrat și l-am fi apărat de-ar fi trebuit să dăm și cenușa din vatră. De l-am fi pierdut pe el, am fi pierdut credința, limba, doina, jocul, portul, modul de a fi și a gândi, într-un cuvânt, am fi pierdut identitatea noastră.

Părinte bun, numai orbi de-am fi și n-am înțelege că doar mila Ta și ajutorul Tău ne-au ocrotit și ne-au adus până astăzi prin istorie. Numai orbi de-am fi și n-am vedea cum au pierit ca fumul acei coloși care au vrut să ne radă de pe fața pământului. Ei au pierit și noi am rămas. Despre ei se mai vorbește în câte-o carte de istorie, noi, poporul acesta mic și resfirat pe toate văile Carpaților, poporul acesta care Te-a avut pe tine întotdeauna reazim și stăpân a supraviețuit și vrea să meargă mai departe, până la sfârșitul veacurilor. Fără Tine am fi fost ca un trib risipit de barbari, ca atâtea altele, despre care doar Tu mai știi.

Părinte al veacurilor, toți ne-au luat bogățiile materiale, pământești. Astăzi au venit alții, mult mai periculoși, care ne vreau sufletul nostru, care vreau să rămânem o amintire pentru generațiile viitoare. Ni se risipește Neamul, Părinte, ne rămâne țara pustie! Cu fiecare înmormântare rămâne și câte o casă încuiată pentru totdeauna. Avem nevoie de ajutorul Tău să schimbăm gândurile și mentalitățile confraților noștri. Fă Tu ceva, ce noi nu putem, ca să ni se întoarcă cei plecați acasă, să-și iubească țara mai mult decât banii străinilor. Fă-i Tu să aibă mai multă încredere în viitor, să-și lase copiii să vină pe lume, să nu le fie rușine că sunt români. Fă-i Tu, Doamne, să se bucure de viață, să nu mai fie atâta tristețe pe fețele românilor Tăi.

Te-am iubit, Doamne, prin moșii și strămoșii noștri. Pământul românesc este îngrășat de carnea și de sângele celor ce au apărat bisericile și mânăstirile Tale, credința creștină ortodoxă. Pământul românesc este plin de oseminte și de moaște ale sfinților, pe care numai Tu îi știi. Pământul românesc este împodobit de casele Tale, pe care Ți le-am zidit în fiecare așezare tocmai ca să fii cu noi, cât mai aproape de noi. De două mii de ani Îți înălțăm rugăciuni, cântări, colinde și liturghii, cum poate nici un alt popor n-o face, tocmai fiindcă am înțeles că fără Tine suntem pulbere și vânt. Suntem ai Tăi, nu ne lăsa în ghearele pierzării.

Dă-ne, Doamne minți deștepte, inimi mari, puterea de a alege oamenii cei mai potriviți și capabili, care să ne conducă. Avem nevoie de conducători înțelepți, buni patrioți și buni creștini, oameni care să se dedice trup și suflet Neamului, ci nu intereselor proprii. Dă-ne, Doamne, conducători înțelepți, care să știe să ne conducă printre stâncile amenințătoare. Dă-ne, Doamne la cârma țării oameni care să ne dea legi menite să aducă dreptatea adevărată în țară, să facă să renască entuziasmul și dragostea de viață și de patrie, dragostea de muncă și de învățătură, încrederea în oameni și în instituții. Ajută, Doamne, Neamului românesc să nu se risipească și Țării să nu se destrame. Ajută-ne, Doamne, să nu ne pierdem credința și nădejdea, să nu ne pierdem dragostea de Tine și de ale Tale. Fă, Doamne, să fie pace-n lume, între popoare și-ntre oameni, în noi și în casele noastre.

Ține-ne, Doamne, ca să – Ți mai cântăm și de aici înainte colinde de Sărbători. Așa păcătoși cum suntem, dar suntem ai Tăi dintotdeauna și Te iubim și noi după puterea noastră. Ocrotește-ne cu puterea și cu dragostea Ta acum și până la sfârșitul veacurilor, amin.

Sfaturi părintești. Redăm mai jos continuarea Omiliei despre invidie a Sfântului Vasile cel Mare, fiindcă ni se pare a fi de mare actualitate și necesară pentru mulți:

,,Ce poate fi mai pierzător decât această boală? Este distrugerea vieţii, ruina firii, vrăjmaşă a darurilor dumnezeieşti, împotrivire faţă de Dumnezeu. Cine l-a pornit pe demon, începătorul răutăţii, la război împotriva oamenilor? Oare, nu invidia? Prin invidie demonul s-a arătat pe faţă luptător împotriva lui Dumnezeu; s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; şi, pentru că n-a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om.

Şi Cain, cel dintâi ucenic al diavolului, s-a purtat la fel. Diavolul l-a învăţat şi invidia, şi uciderea, surori una cu alta întru nelegiuire, pe care şi Pavel le-a alăturat prin cuvintele:,,Sunt plini de invidie, de ucidere”. Ce a făcut Cain? A văzut cinstea dată de Dumnezeu fratelui său şi s-a aprins de gelozie; a omorât pe cel cinstit de Dumnezeu, spre a lovi pe Cel ce l-a cinstit. Pentru că nu putea să lupte cu Dumnezeu, a schimbat lupta împotriva lui Dumnezeu în ucidere de frate. (…)

Un astfel de om a fost Saul, care a prefăcut în pricină de luptă împotriva lui David marile binefaceri primite de la acesta. (…)

Invidia este un fel de duşmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate.

Pe scurt, binefacerile îmblânzesc pe duşman; pe invidios, însă, şi pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult. Şi cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără şi se arată mai nemulţumit. Şi este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putinţa să-i facă bine decât mulţumire de pe urma binefacerilor primite.

Pe care fiară n-o depăşesc invidioşii prin răutatea lor? Pe care animal neîmblânzit nu-l întrec în sălbăticie? Câinii se îmblânzesc dacă le dai de mâncare; leii devin supuşi dacă sunt îngrijiţi; invidioşii însă se sălbăticesc şi mai mult dacă li se poartă de grijă.

Cine l-a făcut rob pe Iosif, care era liber prin naştere? Oare, nu invidia fraţilor săi? Cu acest prilej este vrednic să te minunezi de nebunia acestei boli (…). Prin rânduiala lui Dumnezeu, însă, viclenia lor s-a întors împotriva lor. Că, prin fapta cu care socoteau că împiedică prezicerea, prin aceea au deschis drumul împlinirii viselor. Într-adevăr, dacă n-ar fi fost vândut, n-ar fi ajuns în Egipt, n-ar fi căzut, datorită curăţiei lui, pradă uneltirilor femeii desfrânate, n-ar fi fost aruncat în temniţă, nu s-ar fi împrietenit cu slujitorii lui Faraon, n-ar fi tălmăcit visele în urma cărora a primit conducerea Egiptului şi nu i s-ar fi închinat fraţii lui, veniţi la el din pricina lipsei de grâu.

Treci cu mintea la cea mai mare invidie care a luat naştere cu prilejul celei mai mari fapte din istoria lumii; este vorba despre invidia provocată de furia iudeilor împotriva Mântuitorului. Pentru ce L-au pizmuit? Pentru minunile Lui! Ce scop au avut minunile Lui? Mântuirea celor din nevoi! Flămânzii erau hrăniţi, şi Cel care-i hrănea era prigonit şi duşmănit; morţii erau înviaţi, şi Cel ce le dădea viaţă era privit cu ură; demonii erau alungaţi, şi se uneltea împotriva Celui care poruncea demonilor; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau şi orbii vedeau, iar Binefăcătorul era alungat. În cele din urmă, au dat morţii pe Cel care a dăruit viaţa, au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au osândit pe Judecătorul lumii. Până acolo au adus răutăţile invidiei!

Şi cu această singură armă, începând de la facerea lumii şi până la sfârşitul veacului, pe toţi îi hrăneşte şi pe toţi îi doboară diavolul, distrugătorul vieţii noastre, el, care se bucură de pierderea noastră, el, care a căzut prin invidie şi vrea să ne doboare şi pe noi împreună cu el prin acelaşi păcat.”

Plânge Cerul. În revista ,,Apărătorul Ortodox” de la Chișinău am găsit o foarte interesantă poezie cu acest titlu, semnată de regretata artistă Tamara Buciuceanu. O adevărată surpriză. Iat-o:

„Plânge Cerul pe tot omul
Cel neroditor ca pomul,
Care stă să se usuce.
Plânge, Cerul, Domnul plânge,

Plânge Maica-n rând cu Sfinții,
Cu strămoșii și Părinții,
Ce-au ținut credința dreaptă,
Nu din vorbă, ci din faptă.

Plânge Ștefan moldoveanul
Și ne ceartă Brâncoveanu:
,,- Voi, născuți din mame sfinte,
Vreți credința a vă vinde ?

Eu și fiii mei ne-am pus
Chezași la Domnul Iisus
Pentru tine, neam al meu,
Că nu-L vinzi pe Dumnezeu!

V-am lăsat biserici sfinte,
Vreți credința a vă vinde ?
Viața toată să vă fie
Ca o Sfântă Liturghie!

Să va fie ajutorul
Crucea și Mântuitorul!
Fiți voi neamul luminos,
Candelă pentru Hristos!”

Plâng icoanele-n Altare
Pentru a noastră nepăsare,
Pentru cei ce-n chip frumos
Vor să-L vândă pe Hristos.„

In memoriam: Prof. Maria Untaru. Am cunoscut-o la Liceul Economic de la Tr. Severin. Era profesoară de Limba Română cu ștate mult mai vechi decât ale mele. Când m-am dus la acea școală, m-a impresionat clasa a XI-a B, la care dânsa era dirigintă. Parcă erau copiii aleși, strecurați, unul mai bun decât altul. Erau îmbrăcați curat, chiar elegant, dar simplu, erau foarte respectuoși, atenți, conștiincioși. Vorbeau frumos, gândeau profund, aveau păreri proprii, știau să-și argumenteze ideile. A fost destul ca să le dau o lucrare de control și pentru mine au fost o adevărată revelație. Scriau frumos, caligrafic, îmbrăcau subiectele într-o limbă cursivă, plăcută, lucrările lor erau adevărate bijuterii literare.

Într-o zi am fost invitat de Doamna Prof. Maria Untaru la un cenaclu literar. Aflase dumneaei despre mine că sunt un scârța-scârța pe hârtie și nu putea să rămână indiferentă, să nu mă atragă spre preocupările dânsei și ale elevilor iubitori de grai românesc. Acolo la cenaclu am fost uimit de seriozitatea temelor abordate, de maturitatea discuțiilor. Elevii Doamnei Maria Untaru discutau ca niște specialiști în limba și literatura română. Unii au citit creații proprii, proză scurtă, poezii, eseuri. Erau splendide. Greu puteai să înțelegi că niște copii care urmau o secție reală, care se pregăteau pentru un domeniu economic, stăpâneau atât de bine limba și literatura română și cum ei înșiși erau creatori de texte literare. Fiindcă tot făceau referințe mereu la Șerban Cioculescu și la cărțile lui de critică literară, când mi s-a dat cuvântul le-am povestit și eu despre întâlnirea și discuțiile pe care le-am purtasem cu ani în urmă cu Șerban Cioculescu la Biblioteca Academiei din București. Cele relatate de mine au fost receptate cu mult interes.

După acel cenaclu s-a stabilit între mine și Doamna Prof. Maria Untaru o relație de stimă și respect reciproc, de prietenie chiar. De multe ori în recreații ședeam de vorbă în cancelarie și-mi relata despre planurile, realizările și decepțiile sale. Mi-a dat mai multe cărți alcătuite din creațiile elevilor săi iubitori de limba română, indiferent de clasa din care făceau parte, am devenit colaborator la revista literară ,,Mercur”, pe care o scotea de câteva ori pe an. Toate publicațiile acestea erau realizate din banii Doamnei Untaru.

Am văzut-o de multe ori tremurând de emoție pentru elevi ai săi care participau la olimpiade și concursuri literare, am văzut-o explodând de bucurie când astfel de elevi erau clasați pe primele locuri la nivel național, am văzut-o plângând în hohot, când o elevă premiantă la olimpiada națională primise recompensă doar … 300 lei. ,,-Biata Nadia este orfană. Ea este ca o mamă celor doi frați mai mici. Ea face curățenie în casă, gătește, îi ajută la teme și-și face și temele ei. Tată-său e un alcoolic și nu o ajută cu nimic, ba dimpotrivă. Când a venit de la București, am îndrăznit s-o întreb ce are de gând să facă cu cei 300 lei câștigați la Olimpiadă. Mi-a spus că-și va cumpăra o ramă pentru ochelari. De o lună i-au căzut ochelarii, s-a rupt rama și s-a chinuit așa, mioapă, să se pregătească pentru olimpiadă, pentru teme! Se merită, părinte, să muncească un copil ca un rob, să fie clasat pe locul doi la nivel național și să primească atât cât să-și ia o pereche de rame pentru ochelari?”

Doamna Maria Untaru era tipul de dascăl total, dascălul care se topea la catedră, care era în stare să-și dea și sufletul pentru ca să vadă rodind în puii de oameni din fața sa frumusețea artei, manierele civilizate, cultura solidă. Făcea parte din categoria dascălilor de elită, care au împodobit învățământul românesc. Nu cred că este vreun fost elev al său, care să nu-și amintească toată viața de dânsa, care să n-o așeze alături de proprii săi părinți în memoria și în sufletul său.

Din momentul când a aflat că este purtătoarea unei boli fără leac, Doamna Prof. Maria Untaru s-a resemnat. A devenit tristă, absentă, interiorizată. În timp ce ochii îi priveau undeva spre orizont, sufletul îi plângea neputincios. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 408(16 –31 Octombrie)” →

Mircea Dorin ISTRATE: VAIDACUTA satul fără hoți și fără câini (versuri)

ÎMBĂTRÂNITUL SAT

Știți satul fără hoți și fără câini

În care-n zi se trec doar două pâini?

În care s-a uitat gustul la bere

Și nu mai este râvnă la avere?

În care nu-i mai colb pe ulicioară

Că-i înierbată toate și-i în rouă?

Iar strugurii se uscă sus, pe casă,

Că nimănui de ei nu îi mai pasă?

În care turma paște prin grădini

Că locul e de-acuma plin de spini?

În care nu e ceartă, nu se-njură

Că s-a uitat de mult ce-i aia ură?

În care-i liniște și pace preacurată

Că nu-s copii în larmă ziua toată?

În care clopotul îmi bate-odată-n an

Și în cutia milei, nu-i un ban?

În care urma carului cu patru boi

E-n amintirea ce-o purtați cu voi?

Nu mai mugește-o vită înjugată,

S-annămolit fântâna cu găleată,

De mult pe-aici nu scârție-o portiță

Că-i îmbrăcată toată-n foi de viță,

Bețivi nu sunt, că nu-i mai sfânta crâșmă,

Iar școala s-a hâit cu ani în urmă,

Copii nu îs nici măcar de-o colindă

Să mi-o înalțe către cer, din tindă,

Povești nu spune nimeni că-s uitate,

Precum de-acuma-s vechile păcate.

Ce-i satul ăsta? Satul cu bătrâni,

Fără de hoți și câini fără stăpâni,

Ei îmi trăiesc cea ultimă clipită

Rememorându-și vremea de ispită,

Când satul lor avea și hoți și câini

Și n-ajungeau l-amiază două pâini,

Când viața pe aici era frumoasă

Că soarta lor era mai norocoasă,

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: VAIDACUTA satul fără hoți și fără câini (versuri)” →

Dorel SCHOR: Aventuri incredibile

Nu de mult, m-am întors dintr-o expediţie în Himalaya. Reuşisem o mică performanţă urcând pe toate cele paisprezece vârfuri de peste 8.000 de metri ale acestui uriaş sistem muntos. Bineînţeles, mă mândream cu escaladarea dificilului Chomolugma, dar nu-mi era ruşine nici cu înâlţimile Karakorum, cu uriaşii Makalu şi Kanken Junga, şi nici cu coborârea pe valea Alaknadei.

Domnul Ghezuntertoit mi-a propus să ţin o mică expunere în faţa unui cerc select de prieteni, vecini şi cunoştinţe în care să povestesc despre frumuseţea sălbatecă a peisajului, despre vârfurile fără zei ale acoperişului lumii, despre defileurile întunecate, piscurile de ghiaţă, hăurile nesfârşite… Am acceptat modest, iar gazda, amabilă şi afabilă, a anunţat asistenţa:

– Veţi asista la relatarea unor aventuri incredibile…

După o clipă de linişte, pentru impresie, am început:

– O călătorie în munţii Himalaya trebuie pregătită cu câteva luni înainte. Orice amănunt este important, de la pasta de dinţi care nu are voie sa îngheţe şi până la pulovărul uşor şi călduros.

– Aşa un pulovăr am cumpărat noi la un magazin de pe Oxford street la Londra, acum doi ani! a precizat doamna Brodiciche. Şi ce credeţi? M-am întâlnit cu cineva care a cumpărat anul ăsta acelaşi lucru cu preţ dublu. Le-am spus că e din cauză de brexit. Imediat am ştiut!

– Condiţiile sunt din ce în ce mai dificile, am reluat eu imperturbabil. Pe măsură ce urci… Mai ales tabăra de noapte ridică probleme deosebite. La un moment dat, este imposibil să găseşti un teren potrivit pentru cort….

– Exact ce am păţit noi la Geneva, îşi aminteşte domnul Ştrudelman. Ce aventură! Am tras la un hotel de patru stele pentru că era imposibil de găsit ceva mai ieftin. Am plătit o grămadă de bani şi am primit un pat mizerabil. Elveţienii ăştia dau cu un spray care miroase a săpun, dar cerceafurile sunt neschimbate. Bani să iasă!

Mi-am dres vocea şi am continuat ca şi cum n-aş fi fost întrerupt:

– Am vut două călăuze. Cu toate că în Himalaya eu mă simt ca acasă, ştiu că nu e bine să porneşti fără însoţitori locali. De aceea am angajat o călăuză nepaleză şi o călăuză tibetană… Ca să nu rătăcim drumul.

– La Paris, intervine Manole, am întrebat un poliţist unde e strada Ics. El ne-a explicat, noi am pornit la drum şi după o juma de oră ne întâlnim iar cu el. Iar îl întrebăm, dânsul iar ne explică, punem şi gipiesul, iar pornim şi, n-o să mă credeţi, peste o juma de oră, peste cine dăm? Tot peste el! Aşa de trei ori. A patra oară am renunţat, să nu ne creadă terorişti sau cine ştie ce suspecţi. Dar dacă aveam o călăuză…

Continue reading „Dorel SCHOR: Aventuri incredibile” →

Corneliu NEAGU: Tăcerea din adâncuri

TĂCEREA DIN ADÂNCURI

Adaug speranțe la ziua ce vine,

le scot fără grabă din râu de tăceri,

cu gândul și fapta, dar vorbe puține,

pot încă să fac mai mult decât ieri.

Privesc înainte, privesc în trecut,

așez peste astăzi și ziua de mâine,

din noaptea uitării scot visul pierdut,

aduc demnitate să pun peste pâine.

Cuvinte prea multe nu am de rostit,

le-așez cu răbdare în vorbe curate,

când timpul îmi dă un răgaz potrivit,

le pun cu migală-n poeme pe toate.

Citindu-le-n taină, găsesc alinare,

sau vrajă-mbrcată în haine sfințite,

cuvânt prin cuvânt ajung, fiecare,

cu rouă cerescă pe doruri rănite.

Stau încă de veghe la poarta uitării,

cu gânduri de strajă în strai auster,

păstrez, cu răbdare, la umbra tăcerii,

al lumii nescris și liturgic mister.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

11 noiembrie 2019

Al. Florin ŢENE – Un obiectiv ce trebuie să stea pe agenda jurnaliștilor: de ce este blocată învățarea inovatoare*

Decalogul 26 pentru ziariști

1. Printre multele obstacole care împiedică apariția învățării inovatoare, patru au o importanță deosebită: mentalitatea, rămânerea în proiect, folosirea eronată a puterii și existența impedimentelor structurale.

2. Distanța dintre învățarea cibernetică și cea umană este egală cu pasul dintre menținere și inovație.

3. Diferența dintre acestea este egală cu cea dintre conservarea valorilor și inovarea lor, dintre autoreglarea automatelor și participarea oamenilor și dintre menținere și inovare.

4. Cursa înarmărilor este un obstacol serios în calea învățării inovatoare.

5. Aproape jumătate din oamenii de știință din lume sunt angrenați în cercetarea și dezvoltarea militară.

6. Presa are un rol important în ameliorarea cursei înarmărilor și instalarea păcii în lume.

7. Secretul și misterul din domeniul militar contaminează inevitabil dezvoltarea învățământului civil.

Continue reading „Al. Florin ŢENE – Un obiectiv ce trebuie să stea pe agenda jurnaliștilor: de ce este blocată învățarea inovatoare*” →