Unirea Transilvaniei cu România

La sfârşitului anului 1914, pentru românii din Transilvania era evident că înfăptuirea unei autonomii în cadrul Ungariei era lipsită de perspectivă. Încă din octombrie, în contextul participării unei delegaţii la înmormântarea regelui Carol, Şt. Ciceo Pop exprima această convingere într-o discuţie cu Czernin, spunând că ,,în Tisza nu se poate pune nădejde, pentru că este prea meschin şi desigur că nu va face nimic pentru români” (raportul lui Czernin, din 16 octombrie 1914).

Exponenţii grupării radicale în frunte cu Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, trecuţi în România, în toamna anului 1914, au desfăşurat o vie agitaţie în favoarea unirii. Împreună cu alţi români veniţi în ţară, ei au organizat ,,Cercul bucovinenilor şi transilvănenilor din Bucureşti” şi au editat gazeta săptămânală ,,Ardealul”, militând pentru o intervenţie a României în Transilvania. Guvernul lui Tisza protesta energic la Viena împotriva atacurilor ziarului şi cerea interzicerea pătrunderii lui în monarhie. Vasile Lucaciu plănuia răspândirea în Transilvania a unui manifest pentru unire în 100 000 de exemplare.  

În acelaşi timp, pentru a nu angaja P.N.R. în acţiunile organizate împotriva Austro-Ungariei, V. Lucaciu şi O. Goga au demisionat, la 23 decembrie 1914, din Comitetul Executiv al partidului. În declaraţia lor, cei doi arătau că programul P.N.R. din Transilvania nu mai corespundea noilor împrejurări în care se ducea lupta pentru realizarea ,,ideii unităţii politice” a românilor (cf. ,,Românul”, din 23 decembrie 1914). În timpul acesta, Oct. Goga şi S. Mândrescu încercau să organizeze o legiune de ardeleni, care să fie pregătită pentru o eventuală acţiune în Transilvania şi care număra cam 5000 de oameni, la începutul lui 1915. Se urmărea atragerea unui număr cât mai mare de oameni, românii ardeleni erau îndemnaţi prin publicaţii secrete să menţionează că legiunea intenţiona să introducă în Transilvania ,,cărţi revoluţionare”, pentru a pregăti o revoltă a românilor atunci când va începe marşul armatei române. La începutul lui 1915, după unele date, circa 20 000 de oameni părăsiseră Transilvania şi se îndreptau spre România. Liga culturală, în conducerea căreia se afla V. Lucaciu şi O. Goga, sprijinea acţiunea iniţiată de radicalii transilvăneni. Într-un articol din ,,Neamul românesc”, N. Iorga vorbea despre mobilizările românilor din Ardeal, care îşi vărsau sângele pe diferite fronturi şi luptau pentru steagul ,,unuia şi altuia”, dar care ,,nu e al naţiei româneşti” (,,Neamul românesc”, din 10 august 1914).  

Folosirea românilor din Transilvania într-un război străin de interesele lor era abordată critic şi de ziarul ,,Românul”. Astfel, într-o scrisoare din 6 august 1914, adresată lui Goldiş, Tisza îl admonesta pentru faptul că, în aceste timpuri războinice, ,,tocmai ziarul Românul nu s-a sfiit să scrie că, în realitate, numai românii se duc la război, (fiind) consideraţi drept carne de tun şi împotriva cărora există şi azi încă ură”. Lipsa de convingere a soldaţilor români din armata austro-ungară era semnalată de guvernul maghiar, care se plângea la Viena  că ,,unităţile româneşti nu se comportă de loc deosebit în luptă” (telegrama lui Tisza din 22 septembrie 1914). Neliniştea lui Tisza era exprimată într-o scrisoare către episcopul greco-catolic V. Hossu: ,,…Tu singur spui că, dacă România ar interveni în contra noastră, aceasta ar putea să aibă consecinţe de care să ne ferească bunul Dumnezeu. Situaţia aceasta nu  este satisfăcătoare şi voi, conducătorii români cu idei patriotice, ar trebui să vă folosiţi în viitor cu mai multă hotărâre de puterea voastră, ca să îndrumaţi sufletele tinerilor preoţi şi învăţători pe calea patriotismului” (scrisoare din 2 septembrie 1914).

Îngrijorarea sa persista şi la începutul anului următor, într-o scrisoare adresată comisarului guvernamental din Cluj, el relua problema atitudinii românilor ardeleni faţă de conducerea ungară, fapt care-l nemulţumea profund (scrisoarea lui Tisza din 7 ianuarie 1915). Presa română din Transilvania nu răspundea aşteptărilor guvernului, deoarece nu publica declaraţii de fidelitate şi articole binevoitoare faţă de politica statului maghiar (scrisoarea lui Tisza către prefectul jud. Braşov, din 10 martie 1915). Radicalizarea mişcării pentru unitate naţională a influenţat atitudinea unor fruntaşi români din Transilvania. Guvernul maghiar considera pe Iuliu Maniu şi V. Goldiş ca exponenţi ai ,,radicalismului extremist” în Comitetul executiv al P.N.R., iar Tisza regreta că, ,,la rugămintea agitatorului naţionalist V. Goldiş, redactorul celui mai agresiv şi naţionalist ziar, ,,Românul”, a suspendat procesele de presă…” (scrisoarea lui Tisza către Berchtold, din 22 august 1914). Dar V. Goldiş nu cedează, ceea ce-l determina pe Tisza, care constata că în general ,,se manifestă o rezervă în majoritatea cercurilor naţionaliste” şi că ,,tocmai cei de la Arad fac parte din specia cea mai rea”, să ceară prefectului de Arad ,,să strângă dovezi compromiţătoare împotriva lor”. El adăuga că, după război, va trebui ,,să facem o distincţiune între aceia care s-au purtat cinstit şi între oamenii lui Goldiş” (scrisoare către baronul Urban, din 18 mai 1915).

Alături de gruparea de la Arad se situau şi principalii fruntaşi ai P. N. R. cu vederi ferme, radicale, cercuri largi urbane şi intelectuale române din Transilvania. Prestigiul grupării conduse de Iuliu Maniu, V. Goldiş, Şt. Ciceo Pop, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, V. Branişte a crescut mult, în anii războiului, în rândurile românilor din Transilvania şi a celor din Vechiul Regat. Astfel, întrebat de legaţia austro-ungară dacă concesiile guvernului maghiar, exprimate în scrisoarea lui Tisza către Meţianu, sunt suficiente pentru românii ardeleni, Brătianu răspundea să fie consultat în primul rând Iuliu Maniu (telegrama lui Tisza către Berchtold, din 26 septembrie 1914). Reprezentantul legaţiei replica: ,,după câte ştiu, revendicările românilor cresc fără întrerupere şi radicalii, după cum este cunoscut, ridică pretenţii peste măsură…”.

În iunie 1915, situaţia Austro-Ungariei se complica prin intrarea Italiei în război, de partea Antantei, iar la ministerul de externe al monarhiei erau elaborate trei variante în perspectiva cedării unor teritorii către România. În acelaşi timp, la sugestia guvernului german, era organizată la Viena, o conferinţă la care au fost invitaţi A. Popovici, Iuliu Maniu şi V. Goldiş, ca reprezentanţi ai românilor din Transilvania. Scopul urmărit era de a exercita noi presiuni asupra lui Tisza, pentru acordarea de concesii locuitorilor români din Ungaria. Aceasta cu atât mai mult, cu cât la conferinţa de la Teschen, la care participaseră şi cei doi miniştri de externe, Jagow şi Burian, Tisza ,,a răspuns cu un îndărătnic non possumus – în problema românilor” (din memoriile lui Vaida). Guvernul maghiar şi-a arătat nemulţumirea faţă de această acţiune şi, la 17 iunie 1915, Tisza pleca la Berlin pentru convorbiri. Dar cum România îşi păstra neutralitatea, după intrarea Italiei în război, problema concesiilor în favoarea românilor nu mai era de actualitate pentru guvernul maghiar.  

Dar şi la Berlin şi la Viena exista promisiunea de a recunoaşte pretenţiile României, prin cedarea către aceasta a părţii din Bucovina locuită de români, cu condiţia cooperării ei împotriva Antantei. Cât despre Transilvania, guvernul german urma ,,să intervină pe lângă guvernul ungar pentru ca acesta să dispună măsuri în favoarea românilor, facilităţi electorale, şcolare şi bisericeşti”, dar aceste măsuri, (doar promise!), erau prea puţin şi prea târziu! (cf.proiectul de telegramă, din 21 iunie 1915, trimisă din Viena către Czernin). Dar şi acum, în al doisprezecilea ceas, guvernul maghiar tergiversa măsurile promise, lipsind de speranţă chiar şi pe federalişti ca Aurel Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (76)” →