Jurnalist–scriitor ori scriitor–jurnalist sunt două profesii care – nu de puține ori – își împrumută una alteia „uneltele” și subiectele. Se întâmplă chiar ca textul însuși să poată fi încadrat deopotrivă într-un gen sau altul. Căci atunci când spiritul de observație și talentul narativ se îngemănează sub același condei, rezultă, fără îndoială, o scriere cu cert caracter literar, creând totodată și impresia de autenticitate.
Un astfel de scriitor, care și-a folosit cu pricepere experiența îndelungată de jurnalist (radio-tv) este Veronica Balaj, autoarea romanului „Amiază nevindecată”, publicat în 2018, la editua „Victor Babeș” din Timișoara. Aceasta nu este însă prima carte cu caracter literar a jurnalistei. Pe coperta patru a romanului, editura informează cititorii asupra activității autoarei , enumerând câteva dintre volumele anterioare: „Ne tirez plus!” (proză scurtă), „Cu îngerul la arat” (ediție bilingvă română-engleză), „Le café de bouquiniste” (poeme), „Baltazara” (roman), „De șapte ori viața” (proză scurtă), „Carnavalul damelor” (roman), „Între noi, soarele nordic” (proză poetică), „Poeme în civil” (ediție bilingvă română-engleză), „Puzzle venețian” (proză scurtă), „Piruetă pe catalige” (poeme, ediție bilingvă română-germană), precum și alte volume bilingve (română-ebraică, română-spaniolă, română-engleză).
Chiar dacă cititorul nu ar fi familiarizat cu scrierile Veronicăi Balaj (aceasta și din motive obiective, căci știm cu toții care este regimul circulației cărții, precum și cel al tirajelor) din lectura recentului roman va descoperi o autoare care este înzestrată cu arta de povestitor, care deține știința tehnicii narative, a gradării acțiunii, care stăpânește talentul creionării unor personajje viabile. Imagine și cuvânt, cele două „arme” ale unui jurnalist îndreptate spre un fir narativ care să închege o poveste – aceasta ar fi pe scurt „arsenalul” cu care Veronica Balaj a pornit pe drumul facerii/ scrierii acestui roman.
Titlul însuși – Amiază nevindecată – surprinde și incita curiozitatea, un „truc” pe care un jurnalist îl știe și îl aplică. „Amiaza” înseamnă mijlocul, timpul împlinit al zilei, dar e și metafora mijlocului vieții; „nevindecarea” sugerează însă, prin negație, neîmplinirea unei amieze care n-a ajuns să își îndeplinească rostul.
Din parcurgerea întregului eșafodaj narativ, cititorul înțelege în cele din urmă că structura acestuia se sprijină pe curgerea temporală. Este vorba așadar despre timp, căci acesta e permanent subînțeles în firul narativ. Viața se derulează în timp, iar cele două protagoniste, Teodosia și Anca, sunt surprinse de autoare spre amiaza vieții (nel mezzo del camin, cum una dintre ele o spune direct într-o scrisoare), derulându-și, prin tehnica romanului epistolar, firul amintirilor spre un trecut nu prea îndepărtat („Sensul e unic, doar spre trecut. Mereu înapoi”, o spune și Teodosia la un moment dat).
Dar însăși structura narativă a romanului e gândită de autoare cu punctul culminant la mijlocul derulării acțiunii, la „amiaza” cărții, poveștile de viață ale celor patru cupluri devenind miezul întregului eșafodaj romanesc. Vasul de croazieră pe care Teodosia se îmbarcă și călătorește trimite tot la ideea de timp, de curgere, iar naratoarea remarcă în câteva rânduri îngemânarea a două contrarii – mișcarea acestuia și situarea pasagerilor într-un spațiu închis, static aparent. Călătoria se petrece astfel, în mod direct, în spațiu, și indirect, în timp, sugerată prin diverse tehnici narative – scrisori, rememorări generate de întâmplări prezente, de locuri și oameni întâlniți pe vapor. Ca o madlenă proustiană – un obiect, o figură, o culoare, un glas – declanșează întoarcerea în timp și rememorarea altor momente ale vieții.
Vasul poate fi înțeles însă în sens și mai general ca o metaforă a vieții înseși, un spațiu limitat al fiecăruia, pe întinderea căruia întâlnirile cu semeni sunt și ele limitate. Teodosia face parte dintre pasagerii de pe vapor, dar, ca în viață, nu-i întâlnește direct și nu petrece un timp anume decât cu unii dintre ei, pe când cu alții întâlnirile sunt ocazionale, fulgurante, iar cu majoritatea nu are prilejul intersectării (chiar dacă, teoretic, ca și în viață, în timp și spațiu, sunt contemporani). Spațiul limitat al vasului și prezentul în care sunt surprinși pasagerii trimit, firesc, cu gândul la viața fiecărui om, trăitor într-un anumit loc și într-o anumită perioadă.
Însuși rolul pentru care Teodosia călătorește pe mare – ca organizatoare a unui concurs intitulat „Nunta de argint” la care s-au înscris patru cupluri (din Canada, Germania, Italia și Serbia) – trimite tot la ideea temporală. Fiecare cuplu își povestește viața în doi, își derulează astfel în sens invers principalele întâmplări petrecute de-a lungul timpului.
Prin scrisorile pe care și le trimit una alteia cele două prietene, pe lângă consemnarea faptelor din prezentul povestirii, cele mai multe sunt rememorări, întâmplări și trăiri dintr-un timp anterior. Fiecare scrisoare derulează regresiv episoade ale unei iubiri pierdute, coroborând nararea acestora cu analiza lor spre înțelegere și depășire. Continue reading „Mihaela ALBU: Înapoi pe firul timpului, dintr-o „Amiază nevindecată” – o carte a Veronicăi Balaj”
Valeru Ciurea este un mare risipitor de sine. Această vocaţie a artistului, căci despre o risipire artistică vorbim aici, şi-a descoperit-o cu precădere, după 1990, când, după câteva încercări în alte domenii, să le zicem non-artistice, reuşeşte să se decidă – o alegere fericită, pentru noi, obştea consumatorilor de artă, de frumos – a alege calea creatorului, a celui care caută, relevă stări şi fenomene, produce emoţie semenilor săi cu unelte când mai simple, când mai complexe, când mai austere, când mai moderne, când solitar, când în echipă. Aşa se face că-l întâlnim pe Valeru Ciurea în numeroase împrejurări care au presupus arta, fie ea scenică, fie fotografică, fie filmică, fie populară, fie literară. Dar nu s-a ferit nici să înveţe şi să aplice cât mai bine de la o etapă la alta, profesional vorbind, de la o vârstă la alta, nici părţile tehnice implicate în producerea unei act artistic, aşa că şi-a însuşit operatoria video, fotografia artistică, editarea de carte, panotarea expoziţiilor, apoi chestiuni de management, cum ar fi organizarea şi coordonarea de proiecte culturale, atragerea de simpatizanţi într-ale artelor, descoperirea şi valorificarea unor creatori – interpreţi, actori, artişti populari etc – valorificarea unor potenţialuri creatoare de la sat ori din nuclee urbane. Sub ochiul artistului Valeru Ciurea, au apărut colective de creaţie, s-au închegat proiecte artistice – teatrale, literare, etnografice, video-documentare, fotografice – multe depăşind aria locală, înscriidu-se pe cea naţională, altele depăşind-o pe aceasta, practic, ieşind peste graniţe şi făcând cunoscute concepte şi realizări ale sale sau, mai ales, ale unor confraţi artişti ori colective de creatori.
Tablou de Martin Missfeldt
ÎMBĂTRÂNIRE
Cenaclul literar “Radu Stanca” de la „Centrul de Vârstnici nr.2” din Cluj-Napoca desfășurat în 8 ianuarie a anului 2020 a avut ca temă: „Eminescu, cizelator al limbii române și rolul bisericii în realizarea Unirii”.
