Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (I)

(Amintiri moștenite)

Cum a murit tată-său, Nică Ionașcu

În Delenii de Sus, în anul acela, spre sfârşitul lui martie, dealurile începură deja să-nverzească. Podoaba cea albă a iernii se subţiase încet-încet, lăsând pe ici-colo petice răzleţe de omăt, întârziate de umbra colinelor. În două-trei săptămâni colţul ierbii a învelit de-a binelea costişele dinspre miazăzi ale locului.

Satul dezmorţit dădea semne de învigorare. Pe drumeagurile înglodate, zvântate doar pe frânturile luminate de soarele amiezii, plăvanii cei mari trăgeau acum, în loc de sănii cu tălpoaie de lemn, căruţe cu roţi din obezi strânse de şine nituite, meşterite de rotarii locului. Înaintaşii acestora întocmiseră roţile chervanelor care rostuiau în preajma Podului Înalt, cu patru veacuri în urmă, cele trebuincioase oastei voievodului Ştefan. Şi tot cu boi ca aceştia, cât elefanţii, blânzi şi, în neştiinţa lor, solidari cu soarta celor ce-i ţineau de funie, oştenii-plugari rânduiau atunci tunurile spre mlaştinile Bârladului.

Şi acum era război în ţară. Boii cei mari de la Deleni nu mai erau însă de trebuinţă ostaşilor, căci lumea şi obiceiurile ei s-au schimbat. E drept că bătăliile cele aprige se dădeau în alte locuri. Tunurile bubuiau în partea de jos a Moldovei, înspre munţi. În sat, mai ales ostaşii cei răpuşi şi aduşi la locurile de veci înştiinţau că Ţara era în război. Ca și trenurile doldora de combatanţi şi de fierăria lor ucigătoare, care zdruncinau şinele de cale ferată şi scrâşneau din roţi înspre Bulboaca şi Munteni. Şi lumea multă şi străină, oameni oropsiţi, femei, copii şi bătrâni umblând în pribegie ca să-şi scape viaţa. Un neam mereu călcat de străini: tătarii, otomanii, seminţiile cele mari de prin vecinătăţi. Acum, nemţii…

Şi în vreme de razboi, ca şi pe timp de pace, oamenii îşi urmează însă rosturile firii. La vreme rea îşi pun pietre-n inimi şi îşi petrec viaţa ca şi cum tăria omului ar veni din asprimea greutăţilor lui.

Dintr-o ogradă din Chetrărie, marginea de nord a satului, un băieţandru de vreo cincisprezece ani se căznea să scoată carul din ogradă, De pe prispa de lespezi, lipită cu lut, cu o mână pe-un direg şi cu cealaltă ridicată a grijă pentru ceea ce vedea la poartă, o femeie care părea mai degrabă bunică decât mamă striga de zor la fiu-său:

– Încetişor, Ioane, c-o să ti calce bou’ pi chicior! Lasă că nu-i grabă. Tată-tu o să mai rabde, că n-o fi prima dată. Are la el o sticlă di rachiu cu care o să-şi ostoiască pofta de mâncare.

– Văleu, mamă, ce moale-i glodu’ pi uliţă! Mai bine era dacă legam boii la sanie. Aş ajunge mai repede la stână, îşi dă cu părerea copilul cel răsărit, aproape un flăcău.

-Ţi-o rămas gându’ la omăt, Ioane! Mai bine ia sama să nu ti tragă boii-n şanţ, îi strigă mamă-sa, cu oarece îngrijorare.

Şi, domol, în pasul dobitoacelor, carul urmărit de departe de mama Catrina dispăru după Cotu’ Popii.

Nică Ionaşcu, tatăl băiatului cu boii de funie, se îndărătnicise să iese cu oile-n câmp mult prea devreme în primăvara aceea. Şi asta-i cam supărase pe ceilalţi ciobani din sat. “Bădie Nică, îl necăjeau sătenii, ai iernat la stână? Pesemne că ai de-acum leasa plină di caş. Şi ca mâine-poimâine tunzi oile.” Nică nu era prea vorbăreţ dar avea pentru fiecare o vorbă scurtă şi apăsată: “Măi flecarule, la vorba ta o să-ţi răspundă bâta me’!”

Şi, cu capul în pământ, puţin şchiopătând cu dreptul de la o trântă din copilărie, îşi vedea de treaba lui. Unii spun că ciobanul ăsta vrednic e morocănos de câteva luni în urmă, de când l-au adus soldaţii în sicriu, de la Mărăşeşti, pe fiu-său cel mare. O mândreţe de flăcău! Şi-a smuls părul din cap mamă-sa, de jale.

Cu chiu cu vai, Ion a’ lui Nică Ionaşcu se apropia de stâna lui tată-său. Aşezat pe braţul de paie din coşul căruţei, stropit din cap până-n picioare de glodul copitelor celor care-l scuteau de mersul pe jos, mai plesnea cu biciul din când în când boul cel din brazdă, mai leneş decât celălalt, mai fluiera cu degetele-n gură ca să-i răspundă ecoul cel ţâşnit din coastele de deal… Şi drumul se scurta, parcă înghiţit de gurile boilor.

Aproape de stână, Ion puse mâna streaşină la ochi, scrutând zarea spre ocolul oilor, de unde s-aştepta să-l Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (I)” →

Vavila POPOVICI: Eminescu și dragostea

„Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc”

N. Iorga

Născut ca Mihail Eminovici, la 15 ianuarie 1850, în satul Ipotești, județul Botoșani, poetul Mihai Eminescu a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o mare activitate literară. A fost cea mai importantă voce poetică din literatura română, prozator și jurnalist. A fost activ în societatea literară „Junimea” și a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

Primul poem l-a publicat la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul. Din 1866 până în 1869 a călătorit din Cernăuți, unde își făcuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În acea perioadă s-a angajat ca sufleor și copist la teatru, unde l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 a fost student la Viena, unde a cunoscut-o pe Veronica Micle. Din 1872 până în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui, a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la Curierul de Iași. În octombrie 1877 s-a aflat din nou la București. În 1883 a părăsit Bucureștiul, internat fiind într-un sanatoriu din Viena. De aici a trimis o scrisoare în țară, în care vorbea de demoralizarea sa, exprimându-și totodată dorința: „…să mă satur de mămăliga strămoșească”. În decembrie 1884, după un drum în Italia, la Florența, s-a înapoiat la Iași. În august 1885 a plecat la băi lângă Odessa. În vara anului următor – din București, la băile Repedea de lângă Iași, iar în noiembrie a aceluiași an – la ospiciul de la Mănăstirea Neamțului. În 1887 îi răspunde lui Vlahuță la scrisoare: „Nu te pot încredința cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, de recompensă națională”. În decembrie 1888 vine la Botoșani, se întâlnește cu Veronica și pleacă amândoi la București. În februarie 1889 se reîmbolnăvește, este internat la spitalul Mărcuța din București și apoi – transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, moare în sanatoriul doctorului Șuțu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. La 28 octombrie 1948, a fost ales post-mortem, membru al Academiei Române.

Momentului dureros al pierderii poetului, i-am dedicat poemul: Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare / – după cum dorea – într-o noapte cu lună plină, / nici la o mănăstire, unde să poată asculta / mult îndrăgita cântare „Lumină lină”. / Drumul zbuciumatei vieți s-a închis / într-un țintirim din țara pe care a iubit-o, / și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte: / „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / țara mea de glorii, țara mea de dor? / La trecutu-ți mare, mare viitor”. / A fost o zi a lunii florilor de tei, / Se spune că cerul plângea. / Părea, că ultimele lui gânduri / rămase acolo ca zălog în dar, / Domnul pe pământ le arunca. / „Nemuritor și rece”, poetul în sicriu zăcea. / Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas… / Cu dorul „Luceafărului” / o întreagă națiune a rămas! (Poemul: Ne este dor de „Luceafăr”).

Marcel Proust spunea că „Omul de geniu nu poate da naștere unor opere nepieritoare decât crescându-le după dansul și asemănarea nu a ființei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poartă în sine. Gândurile lui îi sunt, întrucâtva, împrumutate în timpul vieții sale, ele fiindu-i tovarășe. La moartea lui ele se întorc la omenire și o instruiesc”.

Gheorghe Bogdan-Duică (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul său despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciană” – forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoaștem decât prin rodul său, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”

„Un visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind seninătatea abstractă”, este caracterizarea făcută de Titu Maiorescu.

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viața i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase și din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o „perioada veroniană”, când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii și nici despre ziaristica de la „Timpul”, cu toate că ele reprezintă o prețioasă și interesantă componentă a vieții sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia lui de dragoste.

Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regăsit în opera lui. El ne-a învățat să dăm ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a înțelege bucuria, mândria dar și nenorocul de a fi român.

Se spune despre creație că este rodul neliniștii metafizice; Eminescu spunea că „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A trăit intens și a prețuit sentimentul iubirii dăruit omului de către Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii și al frumuseților naturii.

La începutul vieții dragostea-i era senină, frumoasă, luminoasă și părea împlinită, cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete și viguroase, ca în poezia „Dorința”:

Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Și în brațele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ți desprind din creștet vălul,/ Să-l ridic de pe obraz…”.

Iubita îi apare gingașă venind parcă dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedă…”:

Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cireș,/ Și ca un înger între oameni/ În calea vieții mele ieși…

Seninătatea sentimentului erotic și chiar dragostea lipsită parcă de umbre, simțită ca ideală există și în poeziile scrise mai târziu: „Freamăt de codru”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adăuga inegalabile versuri închinate iubirii și naturii din „Scrisoarea IV” și „Luceafãrul”. Iubirea pentru femeie și natură luminează și tulbură ființa, cele două sentimente însumându-se, ajung să aibă o energie cosmică care la un moment dat scapă de sub imperiul voinței, ca o explozie, determinând destinul ființei umane. Sentimentul iubirii este integral, pare infinit; lumea sa de vis, aspirația spre o iubire totală în mijlocul naturii este redată superb în poezia „Lasă-ți lumea”:

Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Vin’ cu mine, rătăcește/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ți se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr-o rariște de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat și dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos.[…] Iată lacul. Luna plină/, Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farmă/ Și visând o-ntreagă lume/ Tot nu poate să adoarmă./ De-al tău chip el se pătrunde,/ Ca oglinda îl alege —/ Ce privești zâmbind în unde?/ Ești frumoasă, se-nțelege./ Înălțimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri!/ Și atât de fericiți!/ Numai luna printre ceață/ Varsă apelor văpaie,/ Și te află strânsă-n brațe/ Dulce dragoste bălaie. Continue reading „Vavila POPOVICI: Eminescu și dragostea” →

Ioan MICLĂU GEPIANUL: MIHAI EMINESCU UNEȘTE ETNIA ROMÂNEASCĂ DE PRETUTINDENI !

– Imaginea luminoasă a lui Mihai Eminescu este întradevăr o identificare naturală a Neamul său românesc. EL reprezintă însăși Limba maternă, melodioasa ei rostire, curățenia expresivității limbii române în creația poetică!

”…Eminescu pentru români este un exponent de neegalat și care se pătrunde cu sacralitate deplină idealului Neamului românesc-dacic, pe care la iubit și cântat și pentru a cărui libertate și-a sacrificat întreaga lui viață.

Mihai Eminescu se naște la 15 Ianuarie 1850, la Ipotești – Botoșani, împlinindu-se azi, 170 de ani de la nașterea lui.

Părinții săi, Raluca și Gheorghe Eminovici erau cu bună cultură, fiindcă tatăl poetului nu era numai un administrator, ci și un căminar, aflăm că el vorbea cursiv 6 limbi, avea o bibliotecă a familiei, la care veneau mari boieri moldoveni să împrumute cărți, unele mai rar de găsit. Micul Eminescu era precum eroul din povestea lui Petre Ispirescu: ”Făt-Frumos născut cu cartea în mână”. Din această bibliotecă el învățase multe, reușind să învețe cititul cu ajutorul mamei sale Raluca, și asta încă din fragedă copilărie. Când ajunse el la biblioteca lui Aron Pumnul din Iași, nu era chiar un novic, ci era copilul încărcat de vise, de chemări interioare spre creații poetice, avea cum se spune pe drept, insuflarea dumnezeească ce îi acoperea îmaginația sa. Frumusețea și duioșenia expresiei receptate deja din familie, punea amprenta lor din primele sale încercări de versificare. Raluca, mama lui Eminescu avea mai mulți copii, frații și surorile lui Mihai Eminescu sunt cunoscuți după numele lor, astfel: Șerban, Nicu, Iorgu, Aglae, Harieta, Matei cel mai tânăr.

Pentru Eminescu veni apoi un al doilea val formator de caractere, acesta fiind al societății, al vieții mature, cu toate frumusețile și durerile aferente în care scriitorimea vremii respective, înota în fel și chip după vitregiile vremilor și imperiilor. Lui Eminescu soarta i-a fost hristică, dornic de adevăr și emancipare a neamului său românesc, stări pe care le observa geniul său a fi procupări principale la statele moderne europene, atunci de ce neamul acesta românesc să fie mai prejos? Acesta a fost marele nostru geniu național Mihai Eminescu.

Să-l reânviem în fiecare zi, în fiecare moment!

Românii din lumea întreagă sărbătoresc această fericită zi de Naștere a viitorului Luceafăr al poeziei noastre românești! EL a reînviat, înfrumusețat și înveșnicit limba românească!

Pentru a cinsti memoria lui Mihai Eminescu, se cuvine a fi redate în primul rând, aprecieri ale unor oameni de seamă, apropiați vremurilor în care a trăit, păstrători ale adevărurilor vieții poetului, scriitorului și ziaristului, eminent în toate, astfel să continuăm respectul și iubirea noastră pentru talentul său de geniu, răsărit parcă anume pentru a înfrumuseța și a înveșnicii poezia neamului său.

Ion Luca Caragiale: ”Era o frumusețe, o figură clasică încadrată de niște plete mari negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – în aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru: un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană”.

Titu Maiorescu: ”Trebuia să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele începătoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca simțire și cele mai înalte gândiri într-o frumusețe de forme, sub a cărui farmec limba română pare a primi o nouă viață”.

Iosif Vulcan: ”Înainte cu douăzeci de ani în o dimineață de februarie a anului 1866, Redacțiunea noastră primi o epistolă din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihai Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea că autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului ne indica un talent adevărat, care avea un viitor frumos în literatura română”.

George Călinescu: ”Junimiștii au chemat așadar pe Eminescu, care n-avea nevoie să-și însușească doctrina politică străină de sine, ca gazetarii de profesiune, numai spre a-și câștiga existența. Eminescu părea junimist și conservator prin structura, prin cultura, prin cercul literar căruia îi aparținea”.

Tudor Arghezi: ”Poetul nepereche” al ghersului românesc.

Mircea Eliade: ”Românii din exil comemorează pe Eminescu după puterile lor, pretutindeni unde i-a aruncat soarta: În Argentina, în Statele Unite, în Canada, în Franța sau în Germania și Elveția.

Nichita Stănescu: ”Eminescu, nu putea să fie nici înalt, nici scund, nici gras și nici slab, nici brunet și nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise și rămase nouă. Adevărata statuie a lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al Odei în metru antic”.

Despre copilăria, adolescența și maturitatea lui Mihai Eminescu, lumea românească și nu numai, nu încetează a se informa, a o cunoaște, a o recunoaște, asemănător interesului omenirii despre viața vreunui sfânt al omenirii. Și, totuși, plămădirea spiritului curat își are leagănul copilăriei în mijlocul familiei, în atenția părinților asupra educației copilului lor, dar și în atenția conducerii unei societăți. Se știe că Eminescu a crescut într-o oarecare rigurozitate din partea tatălui său, căci căminarul din Ipotești era sever în creșterea copiilor săi, dar asta nu la oprit pe tânărul poet ca la maturitatea sa să nu dedice cele mai frumoase versuri închinate Bucovinei și locurilor sale natale, amintindu-și de copilăria sa fericită de la Ipotești. Patriotismul pân la sacrificiu al Poetului geniu se reflectă în versurile sale din poezia CE-ȚI DORESC EU ȚIE DULCE ROMÂNIE!

Înțelepciunea maturității sale ne-o transmite prin acele adânci și filosofice versuri din poezia GLOSSA. Iubirea folclorului nostru românesc ne-o arată Poetul național în acele minunate versuri, de o aleasă frumusețe a graiului românesc, CĂLIN, FILE DIN POVESTE!

Lupta lui Mihai Eminescu pentru emanciparea Românilor, eliberarea idenntității lor din opresiunilor imperiale austro-ungare rămâne partea cea ma valoroasă a muncii sale de ziarist la TIMPUL al cărui redactor era. El a fost și rămâne însăși arhetipul ființei noastre naționale, asemenea unui Hristos arhetip al iubirii universale! Să-l cinstim pe Eminescu în veci vecilor, cât această planetă/stea/ va dăinui, iar în grădina Maicii Domnului românii își vor vorbi Limba existenței, ”comoara pe câmpie revărsată” cum o numea și Alexandru Mateevici la vremea sa! În cei 170 de ani, intelectualitatea românească din România și de pretutindeni nu au încetat a aduce omagiul lor, iubirea și respectul binemeritate Poetului și Luceafărului poeziei românești Mihai Eminescu.

CRĂIASA DIN POVEȘTI

Neguri albe, strălucite

Naște luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le întinde pe câmpie;

S-adun flori în șezătoare

Din paianjen tort să rumpă,

Și anină-n haina nopții

Boabe mari de piatră scumpă.

Lângă lac, pe care norii

Au urzit o umbră fină,

Ruptă de mișcări de valuri

Ca de bulgări de lumină,

Dându-și trestia într-o parte

Sta copila lin plecată,

Trandafiri aruncă roșii

Peste unda fermecată.

Ca să vad-un chip, se uită

Cum aleargă apa-n ceruci,

Căci vrăjit de mult e lacul

De-un cuvânt al sfintei Mercuri.

Ca să iasă chipu-n față,

Trandafiri aruncă tineri,

Căci vrăjiți sunt trandafirii

De-un cuvânt al sfintei Vineri.

Ea se uită…Păru-i galben,

Fața ei lucesc în lună,

Iar în ochii ei albaștri

Toate basmele s-adună.

Mihai Eminescu

(1876, 1 septembrie)

CU MÂINE ZILELE-ȚI ADAOGI…

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANUL: MIHAI EMINESCU UNEȘTE ETNIA ROMÂNEASCĂ DE PRETUTINDENI !” →

Al. Florin ŢENE: Elogiul crimei prin prisma imanenţei tragicului din literatura populară-o eroare morală şi estetică (Răspuns la o dezbatere la propunerea Primului Ministru Ludovic Orban)

Mitul Meşterului Manole, din balada cu acelaşi nume văzut ca elogiu adus jertfei de sine; al “Mioriţei”ca act al acceptării tragicului,adică asumarea conştientă a limitei; al baladei ”Toma Alimoş”, unde crima este justificată prin obţinerea dreptăţii în afara legii, inclusiv al celor creştineşti;la fel şi în”Cântecul lui Vălean”, unde pe un fecior chipeş dar şi muieratic şi fără scrupule, o nevastă, îl ademeneşte cu bucate otrăvite, în urma cărora moare în timp ce ascultă mustrările materne, este o eroare permanetizată de-a lungul istoriei literaturii române.La fel se întâmplă în balada „Miorița” unde crima și hoția este promovată. Din punct de vedere epic și stilistic este o capodoperă a folcorului, dar nu sunt de acord cu crima și hoția care încalcă morala creștină.

De la Alecsandri, Călinescu, Mircea Eliade, Dumitru Caracostea, Lucian Blaga, Z.Cârlugea, Horia Bădescu, pentru a enumera câţiva, au subliniat faptul că aceste bijuterii ale folclorului nostru au adus tragicul ca experienţă individuală sau colectivă la limita dobândirii conştiinţei ”de sine prin tragic ca prilej cultural”(D.D.Rosca), în condiţiile când ”tragedia este experienţă tragică conştientizată într-o formă artistică”.(Gabriel Liiceanu).

Toţi aceşti exegeţi şi cercetători ai gândirii mitice în analizele lor eludează faptul, conştient sau inconştient, că nici o acţiune nu justifică crima chiar şi în folclor. Aceasta fiind ”oglinda” mentalităţii unei comunităţi.Iar dacă comunitatea greşeşte nu înseamnă că are dreptate.

Pornind de la evidenţa că pînă şi în proverbe reducerea la tăcere prin ucidere se poate obţine dreptatea:”Cu mortul, decît viul, giudecată a avea mai lesne”,(“Proverbele românilor”de I.A.Zane), mă face să consider că mentalul popular crima îşi găseşte justificarea în diferite forme mitizate şi mitizante, ca rezultat al unei lungi experienţe de viaţă şi nedreptate.Insă, a face din aceasta o temă, general acceptată de studiu în şcoli şi facultăţi, mă face să cred, după ce zilnic văd pe posturile de televiziune 4-5 crime (pe an se atinge o mie), majoritatea înfăptuite în mediul rural (acolo unde a fost leagănul creatiei populare), să mitizeze un fapt real.Atunci la ce bun a mitiza crima lui Manole?

“Şi ea, vai de ea,

abia mai putea,

abia mai sufla,

dar tot se ruga

şi tot mai zicea:

Manole, Manole,

Meştere Manole,

Zidul rău mă strânge,

ţâţişoara-mi curge,

copilaşu-mi plâmge”.

(fragment din balada”Mesterul Manole”).

Să faci două crime este inaccesibil unui om normal.Cu discernământ.Dacă dorea să rămână nemuritor prin ”zidirea sa”, Manole trebuia să găseasă o altă cale, nu crima .Nimic nu este durabil,din punct de vedere moral şi creştineşte dacă are la bază crima.

Interpretarea,la toate baladele pe care le analizăm,din punct de vedere moral şi creştineşte,prin”Creatorul”care”apare astfel ca o fiinţă ce-şi forţează limitele naturale, limitele omenescului ”tinde,mcum spunea Horia Bădescu”la condiţia divină”,este un fals, fiindcă, aşa cum sublinia Nietzsche, Dumnezeu poate tot ce doreşte decât ceea ce substanţa primordială a sa îl obligă să vrea acest lucru pe când omul nu poate atinge ”condiţia divină” şi nu are voie să ia viaţa altui semen chiar dacă se crede creator.Natura şi istoria sunt în mâinile lui Dumnezeu, nu detaliile lucrurilor sau evenimentelor.Acestea din urmă sunt la îndemâna omului şi contribuie sau influenţează viaţa acestuia, în mod pozitiv sau negativ. Intre aceste evenimente extreme se află viaţa. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Elogiul crimei prin prisma imanenţei tragicului din literatura populară-o eroare morală şi estetică (Răspuns la o dezbatere la propunerea Primului Ministru Ludovic Orban)” →

Olimpia MUREȘAN: Revista „Izvoare Codrene și Chiorene” nr.15, 16 și 17 (note de lectură)

Având ca fondator pe poetul Vasile Dan Marchiș, revista aceasta își propune să unească în paginile ei pe toți aceia care iubesc condeiul și vor să comunice; fiind o revistă de cultură, literatură, artă, religie și tradiții.

Ca istorie privind apariția revistei putem aminti că în anul 2010 apare revista „Izvoare Codrene”, (revistă cu rază medie de Cultură, Literatură și Artă -de la Asuaju de Sus la Mireșu Mare și retur prin tot nord-vestul- țării) – am doar numărul 4 din acel an -inițiată și condusă de scriitorul Vasile Dan Marchiș; revista Izvoare Codrene a avut mai multe numere; a revenit în 2019 schimbându-și titlul prin adăugarea cuvântului „chiorene” cu ideea de a cuprinde cât mai mulți colaboratori într-un spațiu geografic mai mare.

Voi continua prin a comunica câteva observații asupra numerelor mai sus amintite; cele două reviste, nr. 16 și 17 fiind număr dublu-stau sub semnul celebrării evenimentului major care a marcat istoria României și anume 1 Decembrie 1918.

Cu gândul la aceste vremuri poetul Radu Botiș remarcă în „articolul „SEMN” apariția cărții „100 de ani la Marea Unire”- carte coordonată de dl. Dr. Teodor Ardelean, lansând și la Ulmeni acest volum omagial.

În cuvântul de început dl. Maxim Morariu-devenit de curând doctor în teologie-aduce laude colectivului de redacție pentru publicistica literară, istorică, etnografică, filozofică sau teologică-oprindu-se asupra preotului cărturar Botiș Radu care împletește calitățile de slujitor al altarului cu cele de mânuitor al condeiului, conducător al revistelor electronice „Glas comun” și „Slova Creștină”.

În recenzia referitoare la „Mărturii năsăudene” carte scrisă de preot Maxim Morariu și recenzată de poetul Radu Botiș-se specifică faptul că „țăranii români din Ardeal, cei din zona Năsăudului au lăsat posterității un adevărat tezaur constând în poezii, balade, bocete sau povestiri privitoare la război.

Scriitorul Ioan Voicu care face parte din Cenaclul Literar „Petre Dulfu” din Satulung e prezent în revistă cu poezii triste și nostalgice. Lipsește însă balada „Rău mă dor ochii, mă dor” devenită șlagăr după ce muzica a fost adaptată textului de Valentin Moldovan-devenind piesă șlagăr național, cântat cu succes de Paul Surugiu &Fuego și Irina Loghin. Redau aceste versuri:

„1. Rău mă dor ochii, mă dor/ De lumina stelelor/ De durerea frunzelor

Refren: Și mă duc și mă tot duc/ Până la izvor sub nuc

Și mă fac și iar mă fac/ Lemn de brad și lemn de fag.

2. Rău mă dor picioarele/ De bătut cărările.

3. Rău mă doare inima,/Că iubești pe altcineva.

4. Unde ai plecat, nu știu/ Dar mi-e sufletul pustiu.

5. Și-am să merg fără să știu/ Dus de dorul meu târziu.”

Făcând o comparație cu baladele scrise de Ion Minulescu „vesele și triste”-cele scrise de Ion Voicu sunt numai triste: exemplific prin „Balada cutremurătoare”: „de unde-n mine atâta chin/ și-atâta ură și pelin/ că n-am fost niciodată salbă/ doar un culegător de iarbă/ pe unde calc, nu e lumină/ doar întunericul de vină/ și mă cutremur printre voi/ cu temătoarele nevoi…”

Se prezintă într-un articol scris de Radu Botiș și Mircea Botiș cartea nou apărută „Lucăcești-file de istorie.” Localitatea reprezintă un colț de lume din țara noastră România, scriitorul și jurnalistul Gelu Dragoș alege descrierea satului natal cu oamenii lui, obiceiurile lor din trecut până-n prezent. E monografia unui sat transilvan din zona Chioar(Cetatea de Piatră)-fiind situată în depresiunea Someșului, având forma unui uriaș ou de struț iar în 1970 datorită așezării sale a fost ferită de inundații, cartea prezintă date despre populație(tabelul)-oameni, școala de ieri și de azi personalități din Lucăcești, natura așezării, rezervația de stejar pedunculat Bavna Fersig, laleaua pestriță-monument al naturii, stârcul cenușiu, moara plutitoare de pe Someș etc. În cuvântul introductiv al cărții primarul comunei Mireșu Mare-Ioan Mătieș recunoscând valoarea acestei cărți pentru lucăceni scria că „patriotismul nu e un merit, ci o datorie de onoare.” –referindu-se la faptul că această monografie e un act de patriotism din partea unui scriitor.

Preotul și scriitorul Radu Botiș prezintă cartea de dezvoltare personală „Arta de a învinge” scrisă de Minodora Ion– o carte care îndeamnă la armonie între oameni și la stimularea imaginației, atât la oamenii simpli, cât și la scriitori, deoarece așa cum zicea Einstein „imaginația e mai importantă decât cunoașterea”-cunoștințele sunt limitate, pe când imaginația nu are limite.

Scriitorul Vasile Bele s-a documentat asupra subiectului „claca” din Chiuzbaia(care seamănă identic cu alte adunări de la țară din zona Codrului-numite „clacă”)-încearcă și reușește să dea o definiție acestui fenomen al satului tradițional românesc; descrie desfășurarea unei astfel de întâlniri unde „clăcașii” sunt oameni veniți la muncă să-l ajute pe un semen de-al lor, benevol, fără a primi bani în schimbul muncii, dar, la nevoie-cel ce-a venit la ajutor-va fi și el ajutat la rândul lui. Astfel se realiza socializarea prin muncă, omul leneș, dar și cel harnic se recunoșteau la clacă. fetele se cunoșteau cu băieții-viitorii pețitori: era și claca „de femei” dar și claca „de bărbați” în funcție de munca ce trebuia îndeplinită(munca la câmp, culesul fructelor, adusul lemnelor din pădure, crăpatul lor). Claca are puncte comune cu o șezătoare, participă băieți și fete care socializează, spun povești, zicători, întâmplări. Din zestrea strămoșească s-a scos la lumină acest obicei, el perpetuează valorile spirituale ale oamenilor satului. Acestea sunt tradițiile autentice, acesta e poporul românesc, sunt obiceiurile pe care le-au învățat de la moșii și strămoșii noștri. În acest fel avem o identitate distinctă, etnică, culturală și lingvistică.

Frații Mircea și Radu Botiș aduc o apreciere realistă și bine primită cărții scrise de Angela Monica Jucan cu titlul „Înstelatul Finteuș” carte în care se spune că acest cor bărbătesc de-o vârstă cu Marea Unire a repurtat succese răsunătoare pretutindeni prin repertoriul său de cântece patriotice-care au fost interpretate nu numai la noi în țară ci și peste hotare unde se găsesc români realizând „ păstrarea nealterată a identității naționale și ducând mai departe cu mândrie „cântul neamului nost”.

Vasile Hatoș scrie o„ Incursiune în poeziile și poemele lui Radu Botiș” afirmând că poeziile autorului reflectă stările sufletești care sunt în căutarea credinței adevărate”, spiritul este pur, ca a unui copil- Iar poezia lui Radu Botiș atinge stări mistice. Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Revista „Izvoare Codrene și Chiorene” nr.15, 16 și 17 (note de lectură)” →

Simon JACK: În viul vremii (versuri)

***

croșetai zulufi de mătase
pentru coarnele caprelor ce săreau peste
infinitul precar al umbrelor
de aragan,
pustiul îți dăruia ofrandele de corali nisipoși
ai beduinilor căutători de ape,
cerul tot al tău
învinuia taina lunii în circumcizia luminii
adăpată în ,,chimono”de alcatraz
solar,
setea domnea peste tot, chiar și-n palma ta
ce-mi modela lutul picioarelor
intru scăldarea unui eden proscris
fântânilor ce-ți acopereau gleznele unui
sărut occidental,
sepia surâsului tău malign eșuase pe plaja
pescarului din mine pe când eu
marțian, culegeam printre planete pătrate
ultimile rămășițe ale trecerii tale
prin convalescența gânguritului meu
sentimental…

CAVIAR PE MUCEGAI

Surâsul viermilor pe rouă
zădărnicie veche în postulatul lui Ahile
călcând biohazarduri electrificate în bezna
unui amalgam,
vecernia luminii dezbrăcată
in joia mare postind curat dar pe furate
miresme alungate din tămâia ce fierbe
laolaltă cu nemurirea în cazan,
drumeagul pietrelor sfințite
de nu știu cine purtând pe cap furii de nimburi
e calea nouă din dorință
selenizând argintul lunii pe raclele de porci
cu arcuri ce-au erijat iubiri în plumburi
cei travestiți în cupidoni masați,
alegorii roiesc perpetuu
in ermitaje camuflate cu drob de sare de la
Pape ce ne invită-n carnavaluri sodomizate
de satrapi,
atâta eden în sandală, atâta caznă în exoduri
miros de morți în habitate înstrăinate
demiurgic în infinituri fără leac,
priviri ascunse după colțuri de firide
zbor de dracule-n liliacul de armindeni,
agore plânse de ulise cel ce-a uitat în vinul
minții o mie de închiși prin temple și o
Fatimă adolescentă țesând bumbacul umbrei
sparte în giulgiuri scumpe peste ziduri
adăpostind pe Marco Polo prosternat,
cu mâini murdare mâncăm rod de lauri
mulțumim atrofici către ceruri în fanta
sclipirii unui șpan, ne auzim în reluare ecouri
xeroxează neputința celui ce nemișcat
din vanuri se face colb în armistițiul unui
armaghedon îngândurat pe prispa bătrânilor
din îngeri nesculptați,
in robe de bufoni etilici cu spaima negrului
in cazne lovind în alburi fără grai
se plimbă-n promenade ample cei ce au
banul la ciorap, pe melci se etalează vrajba
ierbii necălcarea ursitoarelor e cancer în
gutui, nesfârșită întemnițarea frunții se
perindă prin pleoape mângâiate aleatoriu
de vânturarea unui Ene împodobit
cu stratageme orientale în gustul mierii
amărui, Shogunul nordurilor pardonate de
ere caste cu verande sălășluiește mort
in viul vremii și nesperate idealuri se fac
sensei în nopți samsare orbecăind colonizați
pe rând în pacea florilor de tei,
din gustul toatelor noi scribii
ne ungem pana cu tortură și ne-nvelim cu
mucegai, revin și-ntreb scârbit de ura ce
ne amăgește cu temei,
de ce uităm ades de pâinea dospită cu sudoare
piciorul gol în zdrențe atât de rar,
vorbim în tălmăciri limba maternă mâncăm
din celălalt ca viermii din absență sleioși pe
guri de hoit și…caviar.

***

Îmi e cu neputință să mai răzui neclintirea
acestui timp imberb în liniștea mieroasă
a stuparelor din piatră măcinată,
il las intenționat, irelevant
in evantaiele mov ale gheișelor reinventate
deasupra surinamului păgân
poate va fi răcoare și-n stepa mea
cu orbi pe cusătură
poate-mi va fi zburând,

colcăie caricaturi ambrozii în
afișe desenate pe speteaza umbrei unui turn
de parașutat corbi tătari,
o voce albă strigă din pubele:
,,alfa și omega”
,,alfa și omega”
,,alfa și…”
imi e cu neputință să mai aud
cu ochiul plâns
ce cade la pământ și se răscoace!…

VĂLUIRI

Cerul atât de liber
ca un fir de praf sălbatic
pe unde de condori,
deasupra ca niște zmei prinși pe firul
unui stâlp de telegraf
ingeri mai dorm între două ierni
cu semn de carte,
ei visează la striviri neconsolate…

văluiri,

cocori în voaluri de timp
amestecat cu vin…

vin perisabili și străini feți frumoși
imbrăcați în torțe de lumină,
să le pregătim așternuturile de noapte
vor dormi aici,
o eternitate!

COTIDIAN POETIC

Îmbrățișări alb-negru,ziare aruncate
prin săli de așteptare
in gări de protocol,
vitrine goale și umbre ferecate la subsol
trece regele prin cronici nesemnate
miting neanunțat la cafeneaua
de la mall,
Continue reading „Simon JACK: În viul vremii (versuri)” →

Elena TUDOSA: Verdele liniștii (poeme)

În liniștea profundă a înserării ,
Căzând obosită în brațele amurgului,
Mă învelesc cu verdele însingurării,
Și-adorm oftând de dorul lui.

În visele din noapte, aștept să-l întâlnesc,
Să mă pierd de drag în verdele smarald
Al ochilor, ce-atât de mult îmi lipsesc,
Din ziua în care a plecat în neant.

În clipele triste, când singură sunt,
În verdele câmpului m-aș înveli,
Și ca o floare legănată de vânt, ,
Sub mângâierea sa, să mă pot odihni.

În verdele câmpului unde vin să pască ,
Și să alerge nestingheriți, frumoși căpriori,
Mă învelesc și aștept să renască,
Măcar în vise, iubirea de care mi-e dor.

În liniștea verdelui, plin de viață ,
Te-aștept iubite în noapte să-mi vii,
E-atâta frumusețe, puritate, speranță ,
Iar tu mă privești numai din veșnicii.

Edenul pasiunii,
(răspuns)

În tăcerea nopții mute,
Ce mă arde ca pe jar,
Sub delirul din secunde,
Ne lăsăm purtați de val,

Însetați de clipa care,
Dornica-i de fericire,
Să mă -mbeti cu-o sărutare,
Să mă -nvalui în iubire,

Și încătușați în vraja,
Dragostei ce mi-a lipsit,
Inimii tu să-i fii straja,
Cavalerul său dorit.

Sub lumina cald-a lunii,
Pradă , unul altu-i să cădem,
În vâltoarea pasiunii,
Ne-om desfăta în Eden,

Fi-vom slujitorii vieții,
Sclavii dragostei pierdute,
Schimbându-ne calea sorții ,
Ne vom împlini iubite.

Vino dar te rog iubire,

Vino azi soarbe-mi tăcerea,
Din privirea-mi castanie,
Căci vreau ca să uit durerea,
Care zilnic mă sfasie,sfâșie,

Și mă arde neîncetat,
Mai rău ca argintul viu,
De mă sting într-un oftat
Când de tin’nimic nu știu.

Continue reading „Elena TUDOSA: Verdele liniștii (poeme)” →

Daniel LUCA: Moartea, o afacere

Dorina Măgărin debutează cu un volum de proză scurtă (Galeria oglinzilor, Editura David Press Print, Timișoara, 2019), deși scrie și poezie.

Plăcerea de a povesti transpare din toate prozele cuprinse aici, iar două dintre acestea (Copacul vieții și Taine și incertitudini) pot fi dezvoltate oricând într-un roman, prin întinderea pe care o ocupă, dar și prin ideile conținute in nuce.

Copacul vieții este, în opinia noastră, proza cea mai bine realizată, fiind aproape palpabilă afecțiunea autoarei față de personaje, durerea ce emană la moartea celui drag, a fratelui, ce-i ia prin surprindere pe cei apropiați, determinându-i să se ocupe grabnic de cele trebuincioase înmormântării (popa, hainele, pompele funebre, spitalul, morga și nu numai). Însă concluzia cea mai dură este că moartea nu reprezintă decât o simplă afacere pentru mulți, suferința membrilor familiei nefiind luată deloc în considerare. Bunăoară, costumul de stofă bleumarin a fost schimbat cu unul de culoare neagră, de calitate inferioară, iar mortul nu a fost îmbălsămat (Mălina: „Și-a dat seama dintr-o privire că cei de la pompe funebre nu i-au făcut nicio îmbălsămare lui Gabriel. Devoratorii, vai, cioclii, aveau nevoie doar de parale”).

Proza Taine și incertitudini poate deveni cu ușurință roman epistolar, chiar dacă forma clasică a scrisorilor este luată de cea modernă, a mesajelor electronice. Aici, Viviane inventează o verișoară, Theia, bolnavă de cancer, prin care încearcă să recâștige inima lui Paul [„Citindu-i și recitindu-i mesajul, Viviane îi scrise cu gândul la ce avea să se întâmple atunci când se vor întâlni și Paul va vedea că cea care îi scrisese atâta amar de vreme a fost ea și nu o alta (…)”].

Prietenia și iubirea se nasc pe neașteptate, însă nimic nu e întâmplător, iar incidente ori evenimente aparent banale ajung să fie piatra de temelie a unor relații extrem de puternice. De pildă, pantalonul căzut în timpul orei de sport lui Trifan Dănuț, ce i-a provocat o imensă rușine („Trifan începu să plângă în fața colegilor săi, care nu Continue reading „Daniel LUCA: Moartea, o afacere” →

Mihaela ALBU: Înapoi pe firul timpului, dintr-o „Amiază nevindecată” – o carte a Veronicăi Balaj

Jurnalist–scriitor ori scriitor–jurnalist sunt două profesii care – nu de puține ori – își împrumută una alteia „uneltele” și subiectele. Se întâmplă chiar ca textul însuși să poată fi încadrat deopotrivă într-un gen sau altul. Căci atunci când spiritul de observație și talentul narativ se îngemănează sub același condei, rezultă, fără îndoială, o scriere cu cert caracter literar, creând totodată și impresia de autenticitate.

Un astfel de scriitor, care și-a folosit cu pricepere experiența îndelungată de jurnalist (radio-tv) este Veronica Balaj, autoarea romanului „Amiază nevindecată”, publicat în 2018, la editua „Victor Babeș” din Timișoara. Aceasta nu este însă prima carte cu caracter literar a jurnalistei. Pe coperta patru a romanului, editura informează cititorii asupra activității autoarei , enumerând câteva dintre volumele anterioare: „Ne tirez plus!” (proză scurtă), „Cu îngerul la arat” (ediție bilingvă română-engleză), „Le café de bouquiniste” (poeme), „Baltazara” (roman), „De șapte ori viața” (proză scurtă), „Carnavalul damelor” (roman), „Între noi, soarele nordic” (proză poetică), „Poeme în civil” (ediție bilingvă română-engleză), „Puzzle venețian” (proză scurtă), „Piruetă pe catalige” (poeme, ediție bilingvă română-germană), precum și alte volume bilingve (română-ebraică, română-spaniolă, română-engleză).

Chiar dacă cititorul nu ar fi familiarizat cu scrierile Veronicăi Balaj (aceasta și din motive obiective, căci știm cu toții care este regimul circulației cărții, precum și cel al tirajelor) din lectura recentului roman va descoperi o autoare care este înzestrată cu arta de povestitor, care deține știința tehnicii narative, a gradării acțiunii, care stăpânește talentul creionării unor personajje viabile. Imagine și cuvânt, cele două „arme” ale unui jurnalist îndreptate spre un fir narativ care să închege o poveste – aceasta ar fi pe scurt „arsenalul” cu care Veronica Balaj a pornit pe drumul facerii/ scrierii acestui roman.
Titlul însuși – Amiază nevindecată – surprinde și incita curiozitatea, un „truc” pe care un jurnalist îl știe și îl aplică. „Amiaza” înseamnă mijlocul, timpul împlinit al zilei, dar e și metafora mijlocului vieții; „nevindecarea” sugerează însă, prin negație, neîmplinirea unei amieze care n-a ajuns să își îndeplinească rostul.

Din parcurgerea întregului eșafodaj narativ, cititorul înțelege în cele din urmă că structura acestuia se sprijină pe curgerea temporală. Este vorba așadar despre timp, căci acesta e permanent subînțeles în firul narativ. Viața se derulează în timp, iar cele două protagoniste, Teodosia și Anca, sunt surprinse de autoare spre amiaza vieții (nel mezzo del camin, cum una dintre ele o spune direct într-o scrisoare), derulându-și, prin tehnica romanului epistolar, firul amintirilor spre un trecut nu prea îndepărtat („Sensul e unic, doar spre trecut. Mereu înapoi”, o spune și Teodosia la un moment dat).
Dar însăși structura narativă a romanului e gândită de autoare cu punctul culminant la mijlocul derulării acțiunii, la „amiaza” cărții, poveștile de viață ale celor patru cupluri devenind miezul întregului eșafodaj romanesc. Vasul de croazieră pe care Teodosia se îmbarcă și călătorește trimite tot la ideea de timp, de curgere, iar naratoarea remarcă în câteva rânduri îngemânarea a două contrarii – mișcarea acestuia și situarea pasagerilor într-un spațiu închis, static aparent. Călătoria se petrece astfel, în mod direct, în spațiu, și indirect, în timp, sugerată prin diverse tehnici narative – scrisori, rememorări generate de întâmplări prezente, de locuri și oameni întâlniți pe vapor. Ca o madlenă proustiană – un obiect, o figură, o culoare, un glas – declanșează întoarcerea în timp și rememorarea altor momente ale vieții.

Vasul poate fi înțeles însă în sens și mai general ca o metaforă a vieții înseși, un spațiu limitat al fiecăruia, pe întinderea căruia întâlnirile cu semeni sunt și ele limitate. Teodosia face parte dintre pasagerii de pe vapor, dar, ca în viață, nu-i întâlnește direct și nu petrece un timp anume decât cu unii dintre ei, pe când cu alții întâlnirile sunt ocazionale, fulgurante, iar cu majoritatea nu are prilejul intersectării (chiar dacă, teoretic, ca și în viață, în timp și spațiu, sunt contemporani). Spațiul limitat al vasului și prezentul în care sunt surprinși pasagerii trimit, firesc, cu gândul la viața fiecărui om, trăitor într-un anumit loc și într-o anumită perioadă.

Însuși rolul pentru care Teodosia călătorește pe mare – ca organizatoare a unui concurs intitulat „Nunta de argint” la care s-au înscris patru cupluri (din Canada, Germania, Italia și Serbia) – trimite tot la ideea temporală. Fiecare cuplu își povestește viața în doi, își derulează astfel în sens invers principalele întâmplări petrecute de-a lungul timpului.

Prin scrisorile pe care și le trimit una alteia cele două prietene, pe lângă consemnarea faptelor din prezentul povestirii, cele mai multe sunt rememorări, întâmplări și trăiri dintr-un timp anterior. Fiecare scrisoare derulează regresiv episoade ale unei iubiri pierdute, coroborând nararea acestora cu analiza lor spre înțelegere și depășire. Continue reading „Mihaela ALBU: Înapoi pe firul timpului, dintr-o „Amiază nevindecată” – o carte a Veronicăi Balaj” →

Dan ȘALAPA: Rădăcinile unei lumi și aventura descoperii lor

Valeru Ciurea este un mare risipitor de sine. Această vocaţie a artistului, căci despre o risipire artistică vorbim aici, şi-a descoperit-o cu precădere, după 1990, când, după câteva încercări în alte domenii, să le zicem non-artistice, reuşeşte să se decidă – o alegere fericită, pentru noi, obştea consumatorilor de artă, de frumos – a alege calea creatorului, a celui care caută, relevă stări şi fenomene, produce emoţie semenilor săi cu unelte când mai simple, când mai complexe, când mai austere, când mai moderne, când solitar, când în echipă. Aşa se face că-l întâlnim pe Valeru Ciurea în numeroase împrejurări care au presupus arta, fie ea scenică, fie fotografică, fie filmică, fie populară, fie literară. Dar nu s-a ferit nici să înveţe şi să aplice cât mai bine de la o etapă la alta, profesional vorbind, de la o vârstă la alta, nici părţile tehnice implicate în producerea unei act artistic, aşa că şi-a însuşit operatoria video, fotografia artistică, editarea de carte, panotarea expoziţiilor, apoi chestiuni de management, cum ar fi organizarea şi coordonarea de proiecte culturale, atragerea de simpatizanţi într-ale artelor, descoperirea şi valorificarea unor creatori – interpreţi, actori, artişti populari etc – valorificarea unor potenţialuri creatoare de la sat ori din nuclee urbane. Sub ochiul artistului Valeru Ciurea, au apărut colective de creaţie, s-au închegat proiecte artistice – teatrale, literare, etnografice, video-documentare, fotografice – multe depăşind aria locală, înscriidu-se pe cea naţională, altele depăşind-o pe aceasta, practic, ieşind peste graniţe şi făcând cunoscute concepte şi realizări ale sale sau, mai ales, ale unor confraţi artişti ori colective de creatori.

Paralel – sau mai bine zis, intrinsec – Valeru Ciurea a practicat şi jurnalismul, fie ca redactor al unor publicaţii locale, fie corespondent al Studioului Regional al Televiziunii Române din Craiova, iar asta pe perioade lungi de timp, experienţă pe care a trăit-o intens, cu deplasări pe teren, cu transmisiuni în direct sau înregistrate, conectând comunitatea din mijlocul căreia transmitea realitatea şi contextul prezentului acelui timp, iar pentru că subiectele alese şi modul lor de redare jurnalistică a fost exemplar, ele îşi păstrează autenticitatea şi astăzi, dovedind, o ştim cu toţii, probitate profesională.

Viaţa de artist – nu folosim ghilimele, deci nu introducem conotaţii peiorative ci folosim sintagma cu valoarea ei primară, reală şi exactă terminologic – a lui Valeru Ciurea era mai mult sau mai puţin cunoscută, era mai mult sau mai puţin recunoscută, asta şi pentru că el, Valeru Ciurea, a fost mereu „prins” în proiecte şi activităţi diverse, care nu au permis un stop cadru pe viaţa sa desprinsă din arealul artistic direct, care să-i surprindă efervescenţa şi amploarea. Ei bine, iată cartea aceasta, Constituția imaginii din cuvânt, care apare la Editura Hoffman, la început de an 2020, vine să ni-l releve şi din postura de autor cuantificat, aici ca poet, artist fotograf şi jurnalist. Fiecare dintre cele trei posturi au în spatele lor, fiecare, alte şi alte arii constitutive amalgamate în ele: poetul – lecturi şi discernământ al sinelui poetic propriu, artistul fotograf – conotaţii din artele vizuale, design, compoziţie arhitecturală şi plastică, jurnalistul – cultură generală, filosofie, ştiinţa argumentării şi a surprinderii ineditului, cultura critică. Iată, deci, un complex întreg capabil să definească o personalitate, pentru că, în definitiv, vorbim de o personalitate artistică şi cetăţenească, de „om al cetăţii”, de conştiinţă a unei comunităţi pe care o explorează cu mult simţ artistic, dar şi cu bun simţ caracterial, reuşind o panoramare a sa, ca autor şi ca membru al acestei comunităţi, dar şi al societăţii în care existenţa sa se desfăşoară. Prin astfel de experienţe pluri- şi interdisciplinare, ca orice artist şi ca orice „om al timpului său”, Valeru Ciurea prezervă prezentul său trăit – devenit, între timp, timp trecut – într-o capsulă a unui viitor ce va face din acel trecut o incitare la un prezent perpetuu pentru cititorii şi comentatorii operei sale. De altfel, titlul volumului său, compus din trei părţi, cum spuneam, poezie ilustrată fotografic – aici avem două părţi într-una singură! – şi a treia, câteva fragmente din opera sa jurnalistică, are conotaţii clar politice, dar nu în sensul politicianist ci într-acela care valorifică ideea de polis, în centrul căreia stă legea, ordinea, adevărul şi dreptatea, cea mai înaltă formă actuală a unei astfel de organizări a cetăţii fiind Constituţia. Ori o constituţie care consfinţeşte puterea imaginii via cuvânt, ne trimite, deopotrivă, şi la valoarea mesajului vizual – fotografie, recte, în carte – şi la Cuvânt ca factor-cauză al Începutului a Toate, mai exact, la Creator. Valeru Ciurea compune în titlul său o alegorie filosofică incitantă, combinând Ochiul şi Raţiunea, care, împreună, formulează în conceptul său, un fundament ideatic uman – Constituţia, lege care ghidează orice acţiune în plan terestru, dar având legătură cu celestul, prin Vedere-a-toate şi Logos, ultimul dând înţelegerea, înţelepciunea, calea spre Adevăr.

***

Poeziile lui Valeru Ciurea sunt inefabile respirând un diafan pur metafizic, ele au un aer vag terestru, de aici o imponderabilitate aproape sacramentală. Dublarea lor cu fotografii – în niciun caz, actul acesta nu este ilustrativ, ci consonant – potenţează întregul volumului. Tehnica alb-negru aleasă în cazul fotografiilor accentuaeză şi mai mult nevoia de curat, de curăţenie spirituală; în fotografii este multă zăpadă, sunt cadre ce răspândesc multă tăcere, paginile par a vibra de această linişte ca de Început ori, poate de Etern, versurile trebuind să le citeşti cu un gând şi mai tăcut, şi mai mut decât este el: „Pasărea albă/ are ochii/ deschişi,/ aripa frântă/ atârnă/ printre zăbrele/ şi/ toată lumina/ s-a scurs pe podele…/ Pasărea albă/ are ochii/ deschişi…/ Imaginea/ tremură/ în oglindă/ şi curge,/ lacrima/ topeşte/ sânul femeii/ ce plânge/ pasărea albă/ cu ochii deschişi…” (Alb)

Îndrăgostit de prezentul trăit, de oamenii din jurul său, de clipa ce i se dăruie şi de lumina ce-l ocroteşte, poetul Valeru Ciurea vorbeşte despre iubire ca despre o sete perpetuă: „Însetat,/ pe muntele iubirii,/ mă răcoresc/ în norul sufletului tău/ întins peste mine/ ca o ploaie…” (Însetat). Poet solar, prin excelenţă, dedicat şi robit luminii, are viziuni poetice atât de calde şi de eclatante, pe care ni le transmite, deloc ascuns, creând astfel o continuitate subliminală de foton ce parcurge spaţiul/timpul sufletului cu o viteză nepământeană, de aici senzaţia de „tinereţe fără bătrâneţe”, deci şi de viaţă, trăire continuă, „fără-de-moarte”: „Lumina cade blând/ despicând/un trandafir/pe picior de plecare…//Rămas bun/din petale,/sau aripi…” (Lumină). Continuitatea survine şi în floral, în vegetalul atât de firav şi trecător, dar potenţat de candoare şi suavitate, plus regenerarea ciclică, şi are în câteva poeme de-ale lui Continue reading „Dan ȘALAPA: Rădăcinile unei lumi și aventura descoperii lor” →