Miron SCOROBETE: Miorița citată de Homer? Miorița în Iliada?

În 1861, Al. Odobescu publică studiul său Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu ţara, istoria şi datinele românilor.

Este actul de naştere al folcloristicii ştiinţifice româneşti. De la entuziasmul paşoptist, de la emoţia generalizată stârnită de culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, şi mai ales de Mioriţa, se trecea la studierea cu metodele ştiinţei a creaţiei folclorice şi, fapt cu totul remarcabil pentru acea epocă incipientă în domeniu, se adopta o viziune comparatistă a fenomenului. Prin aceasta, Odobescu se dovedea mai apropiat de Mircea Eliade, de care-l despărţea totuşi un secol, decât de propriii săi contemporani. Valoarea de excepţie a studiului ne sporeşte regretul că el nu a fost definitivat, rămânând doar la introducere şi la un prim capitol: Răsunete ale Pindului în Carpaţi. Cu sagacitatea sa şi cu imensul orizont cultural pe care-l stăpânea, de la cultura clasică greacă şi latină la ultimele cercetări europene, de care se folosea fertil, Odobescu ar fi pus folcloristicii noastre o temelie solidă, rămasă din păcate, incompletă.

Vom reveni imediat la studiul lui Odobescu. Dar cum în el e vorba de un cântec ce răsună la cules de vii, nu-i vom putea recepta şi gusta modulaţiile acestuia decât în atmosfera de podgorie şi cramă. Iată un cules de vii la cumpăna dintre secolele XIX şi XX:

„De la Radna înainte, spre apus, se’ntinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung şir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună, până la Măderat, la poalele dealurilor, sat se’nşiră de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n’a’ncercat să le numere.

Ce-i aici la’nceputul culesului, pe la începutul lui octomvrie, aceasta nu poate s’o ştie decât cel ce-a văzut cu ochii lui…

Săptămâni de zile de-a rândul vin mereu şi de la deal, şi de pe şes, unii ca să lucreze, alţii ca să petreacă câteva zile bune, toţi veseli, gata de a se bucura de viaţă.

O dată numai pe an e culesul viilor, şi păcat ar fi să petreci şi astă singură dată dormind nopţile când ele sunt atât de liniştite şi de răcoroase, iar luna niciodată şi nicăieri nu-şi revarsă lumina aşa din plin ca acum şi aici, unde razele ei se resfrâng oarecum din coastele dealurilor spre şesul întins ca o mare.

Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică şi iar un taraf de lăutari, pretutindenea câte o descărcătură de puşcă, o rachetă ori cel puţin câte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, şi toţi stau la poveşti, cântă, joacă, petrec în zburdalnică’nvălmăşeală…”

Şi tot culesul de vii, într’o altă descriere:

…o mândreţe de vie’ncărcată de struguri,

Viţa, butucii-s de aur, ciorchinele toate sunt negre

Şi haraci de argint ce sprijină viţa prin vie.

…Numai una-i cărarea ce duce spre vie,

Drumul bătut la cules de toţi purtătorii de struguri,

Fetele-acolo, flăcăii fac haz şi tot zburdă şi cară

Poama măşcată şi dulce’n panere’mpletite.

Stă pe la mijlocul lor şi din sunătoare-alăută

Farmecă un băietan, cu viers mlădietic, subţire

Zice cântarea lui Linos. Şi ei îl ascultă’nsoţindu-l,

Chiuie, cântă şi ţopăie toţi şi frământă pământul…

Acelaşi tablou, ne vine a zice, numai că un autor îl înfăţişează în proză, iar celălalt în versuri. Dar cititorul a şi observat că în primul caz l-am citat pe Slavici,  iar în al doilea pe Homer,  între cei doi intercalându-se douăzeci şi şapte de secole, aproape 3.000 de ani!

Un sentiment stenic te cuprinde constatând că într’o lume atât de schimbătoare, iată, există nişte insule de statornicie, ca în Tinereţe fără bătrâneţe, unde vremea parcă nu ar vremui. Vom fi însă de-a dreptul uimiţi să aflăm, nu numai că în zilele noastre, pe valea Mureşului, culesul viilor este exact acelaşi ca în cea mai îndepărtată antichitate, ci că flăcăii din împrejurimile Radnei cântă acelaşi cântec pe care-l zicea băietanul cu viers mlădietic în timpurile homerice.

De unde ştim aceasta? E tocmai ceea ce demonstrează cu totul convingător, documentat, în studiul său Odobescu, „multînvăţatul, preumblat prin toate literaturile şi arheologia lumii”, cum îl caracterizează Tudor Vianu, care mai spune: „Cu excepţia lui Hasdeu, nimeni dintre contemporanii lui Odobescu nu arătase un orizont mai larg al culturii…”

Pornind să explice acel Linos, cântecul despre care vorbeşte Iliada, el aminteşte mai întâi obiceiul ţăranului român de a scuipa de trei ori în sân pentru a nu se deochea şi citează, în paralel, pe Teocrit la care un ciclop spune: „Atunci, ca să nu mă diochi, de trei ori mi-am scuipat în sân.”

Şi comentează: „Astfel, multe credinţe poporane se perpetuă pe nesimţite din secol în secol, din ţară în ţară; un fir misterios leagă unele naţiuni şi unele epoce între dânsele. Întradevăr, e greu lucru, e chiar peste putinţă, a urmări acel lanţ în toată întinderea sa, căci, pe unele locuri, vremile îl întunecă, urma-i se face nesimţită, dar apoi el apare adesea învederat mai departe şi astfel, în deosebite timpuri sub deosebite preschimbări, multe idei, multe credinţe, multe creaţiuni ale imaginaţiunii vechimii se regăsesc în sânul naţiunilor moderne, ca un depozit strămoşesc.”

„La eleni, spune el mai departe, Linos era cântecul poporan cel mai însemnat…” Şi, referindu-se chiar la pasajul din Iliada reprodus adineauri: „Omer ne arată cum, la culesul viilor, un tânăr băiat sta în mijlocul lucrătorilor şi, pe o liră melodioasă, cânta cu glas dulce un Linos frumos. Întradevăr, Linos a fost de la început un cântic al ţăranilor şi al lucrătorilor de pământ.”

Linos, personajul după care cântecul ce-l evoca şi-a luat numele, a fost, potrivit legendei, un „june păstor, cântăreţ vestit”, cum îl prezintă Vergiliu, dar care, tocmai pentru talentul său extraordinar, cade victimă invidiei lui Apolo, ajuns astfel, după Hesiod, să fie jelit de toţi cântăreţii. El „devine un semizeu sau un erou al ştiinţei,  pe care elenii îl cinstesc printre vechii poeţi sau aezi legendari ai Traciei, ce au introdus cultul lui Apolo şi al muzelor pe poalele muntelui Olimp. Împreună cu Orfeu,  cu Museu, cu Eumolp, Linos ajunge şi el a fi unul dintre acei creatori închipuiţi ai poeziei, cari pe tărâmul vechii Pierii tesalice, pe coasta septentrională a Olimpului,  aşezară leagănul culturii greceşti. Într’acele părţi pune într’adevăr şi Esiod locul de naştere al muzelor.”

Dar nu numai vechii greci îl considerau pe Linos personaj real. Clement din Alexandria, scriitor creştin dar de o vastă cultură clasică, temeinicită în cea mai faimoasă bibliotecă a lumii, cea din marea metropolă a Egiptului elenistic, afirmă: „au rostit oracole în versuri Orfeu, Museu şi Lin, dascălul lui Heracle.”  Tot el, în alt loc, îl enumeră printre autorii cu existenţă certă: “Dar şi poeţii […] au filosofat multe cu semnificaţii simbolice, de pildă: Orfeu, Lin, Museu, Homer, Hesiod şi alţi înţelepţi ca aceştia.”

Şi tot aşa cum la poalele Olimpului se arăta mormântul lui Orfeu, Pausanias indică locul unde fusese înmormântat Linos, legendă adusă, opinează Odobescu, de bună seamă de „coloniile tracice.”

„Mai vrednică încă de însemnat, spune Odobescu comentând un pasaj din Pausanias, este serbarea numită Arnis (a mieilor) ce se făcea în toate verile, în oraşul Argos, şi în care, prin văietări şi plânsuri, muierile şi fetele jeleau pe junele păstor Linos, fiul lui Apolon şi al nimfei Psamate, sfâşiat de câini.”  Cântecul lui Linos era atât de înrădăcinat în tradiţia elenă încât numele lui însuşi devenise interjecţie, Linos, Etolinos fiind expresia celei mai sfâşietoare dureri. Corul din Agamemnon al lui Eschil se vaietă: „vai line! vai line!”, iar la Sofocle, mama lui Aiax „îl va jeli, strigând: vai line, vai line, şi izbindu-se tare cu mânele de piept, îşi va smulge pletele cele albe!”

Cântecul lui Linos, sub denumiri diferite după regiuni şi popoare, era răspândit pe o arie vastă. Pausanias, luându-se după o indicaţie din poeziile lui Sapho, identifica pe Linos cu Adonis, tot „un frumos şi tânăr păstor”, („mândru ciobănel”, s’ar transpune în registrul nostru liric), cu acelaşi nefericit destin. Mariandinii traci din Bitinia îl plângeau pe al lor Bormos cu atâta jale încât, în Perşii lui Eschil, Xerxes învins este întâmpinat astfel: „Cu glas cobitor, cu gemete duioase, cu plângerile lăcrimătoare ale cântecului de jale mariandin, voi serba a ta înturnare!”

Răspândirea aceasta l-a nedumerit şi pe Herodot, care, vorbind despre Egipt, se întreba: „Este (acolo) şi un cântec, un Linos, precum şi în Fenicia, în Cipru şi în alte locuri, însă de pe popoare are şi cântecul numirea sa, dar toţi se învoiesc a zice că este chiar jelirea pe care elenii o cântă sub numele de Linos. Iar printre multe lucruri de care mă minunez la egipteni este de unde au luat ei Linul, se vede însă că întotdeauna l-au cântat. Linul, pe limba egipteană, se numeşte Maneros. Egiptenii zic că el ar fi fost un copil singur-născut al celui dintâi rege al Egiptului, şi murind el fără vreme, l-ar fi sărbat egiptenii prin asemenea văietări, şi astfel această cântare ar fi fost cea dintâi şi singură a lor.”

Nouă plângerea morţii unui tânăr şi frumos păstor ne aminteşte însă de o trăsătură definitorie a chiar alcătuirii noastre, de o genă a fiinţei noastre lăuntrice. Este chiar ceea ce i-a atras atenţia lui Odobescu. Pentru că toată peregrinarea lui prin fascinantul univers al poeziei antice el o face pentru crearea cadrului adecvat în care să comenteze Mioriţa.

Este uriaşul merit al lui Alexandru Odobescu. Prin strălucita sa demonstraţie, mai întâi Mioriţa e aşezată exact acolo unde îi este locul, între creaţiile artistice esenţiale ale umanităţii. Apoi, stabilindu-i înrudirea cu străvechea poezie elenă, asiatică şi egipteană, implicit el dovedeşte vechimea incomensurabilă a sublimei poeme.

Continue reading „Miron SCOROBETE: Miorița citată de Homer? Miorița în Iliada?”

Victor RAVINI: Cercetarea deficitară a Mioriței

Cercetarea Mioriței s-a făcut cu o metodologie deficitară, învechită și a dus la o înțelegere greșită a textului. S-a crezut că ar fi vorba de o crimă josnică, iar ciobanul ar fi un om laș, care acceptă moartea fără împotrivire. Așa s-a ajuns la denigrarea ciobanului, a românilor și la ura față de cea mai frumoasă poezie a strămoșilor noștri. Eu analizez Miorița cu o metodologe științifică, învățată la Universitate în Suedia și arăt pe ce criterii a fost considerată de occidentali ca fiind una din cele mai valoroase capodopere din literatura universală. În Miorița natura este divinizată, divinitatea umanizată, iar omul e îndumnezeit. Miorița este etern valabilă și actuală, ca un ghid de înălțare spirituală pe culmile poeziei și spiritualității, a oricărui om, de orice religie, de pe toate meridianele. A denigra Miorița sau a îl defăima pe Eminescu este mai grav decât a pune la cale o crimă împotriva identității noastre naționale. Este o gândire bolnavă.

Metodele de cercetare științifică evoluează și se îmbunătățesc de la o generație la alta. Noi avem acum alte mijloace de informare decât au avut predecesorii noștri, putem citi cărți care încă nu apăruseră pe vremea lor, avem o vedere mult mai largă decât aveau generațiile anterioare și este normal că noi gândim mai altfel decât au gândit savanții, care au fost ce au fost și nu mai sunt. Metodele cercetătorilor anteriori ai Mioriței, în măsura în care au avut vreo metodă clară, nu mai corespund exigențelor științifice de azi. Cu așa metodologie cum era cândva, nici nu e de mirare că s-a ajuns la concluzii care au stârnit nedumeriri sau amărăciune și ne-au indus în eroare pe cam toți dintre noi cei mulți. O sumedenie de interpretări contradictorii au dus la defăimarea poemului nostru național, la ponegrirea ciobanului și la discreditarea românilor în general. Interpretările predominante și bine trâmbițate ale Mioriței, oricât de binevoitoare ar vrea să fie, sunt o insultă națională. Dacă nu facem o nouă cercetare, atunci o avem numai pe cea veche. Miorița trebuie pusă în discuție dintr-o nouă perspectivă, luminoasă și pătrunzătoare, cu metode noi de analizat.

Cea mai amplă și mai amănunțită analiză a variantelor Mioriței a făcut-o Adrian Fochi în masiva sa monografie din 1964, aspru criticată încă de la apariție. Fochi aplică metoda cantitativ-statistică, respinsă de către Mircea Eliade cu fermitate, pe motiv că statisticile și diagramele nu pot explica conținutul de idei, de sentimente sau frumusețile poetice și nicidecum nu pot desluși mesajul literar. Fochi se alătură tradiției instaurate de alți cercetători renumiți, care cenzurează Miorița. Ei vor să eliminăm tocmai cele mai frumoase versuri din poem, pasaje întregi. Să nu fi știut ei, oare, că imperativul fundamental al cercetării științifice interzice modificarea textului cercetat?

Fochi are un întreg capitol de 40 de pagini în care caută coșciuge prin toate țările, din Irlanda și Scandinavia până în China, cu ajutorul cărora ne explică în ce fel trebuie să înțelegem Miorița. Cum ne ajută coșciugele din alte țări să înțelegem răspunsul ciobanului? Fochi scapă din vedere că în Miorița nu este niciun coșciug și niciun mort. Fochi afirmă (la pag. 529) că sensul Mioriţei „este apărarea de puterea malefică a mortului”. Eliade este de acord cu el. Mai mulți cercetători iluștri reduc Miorița la un bocet, la un program de înmormântare, la frica de strigoi. Eliade (pag. 243) confirmă fără rezerve părerea lui Brăiloiu, H. H. Stahl și Fochi, după care Mioriţa este un bocet și că bocetul oilor din Miorița are aceeași funcțiune ca și bocetele obișnuite de la cimitir. Eliade afirmă că Miorița descrie una din acele „Numeroase ceremonii funerare… [ce] trebuie să fie efectuate ca să împiedice mortul să ‘devină nefast‘ și să se întoarcă printre cei vii, sub formă de strigoi” (pag. 235). Pentru criminalitate și pentru frica de strigoi admiră occidentalii Miorița?

George Călinescu afirmă cu tărie că Miorița este un mit fundamental. Eliade, fără a se referi la Călinescu, la Ovid Densusianu sau la alții care susțin aceeași idee, îi condamnă pe toți cei care văd în Miorița un conținut mitologic. El pune în valoare interpretarea juridică a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös) și a lui Fochi.

Cercetarea anterioară este încoronată cu contribuția științifică a lui Mircea Eliade la înțelegerea Mioriței, în De la Zalmoxis la Gengis-han, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1980. Eliade prezintă mai pe larg istoricul cercetării anterioare (23 de pagini), decât propriul său aport (5 pagini). El răstălmăcește mesajul literar al străbunilor și oferă propriul său mesaj personal, ca și cum ar fi mesajul lăsat de străbuni ca testament. El prezintă ciobanul ca un introvertit contemplativ, resemnat, pasiv față de „teroarea istoriei” și afirmă că acesta înfrumusețează tragismul și absurditatea morții sale ca o nuntă fericită, pentru a suporta moartea mai ușor. În loc de argument, el susține că așa am făcut noi, românii, întotdeauna și am înfrumusețat tragismul istoriei țării noastre, ca să suportăm mai ușor „teroarea istoriei”. În acest fel, Eliade pune ștampila de subiectivism pe cărțile de istorie scrise de către români și trezește suspiciunea străinilor față de felul cum își prezintă românii propria istorie.

Eliade afirmă că Miorița prezintă reacția poporului „în fața invaziilor și catastrofelor istorice” și zice la pagina 249: „Deși ești gata să săvârșești orice, cu toate sacrificiile și oricât eroism, ești condamnat de istorie, aflându-te la răspântia invaziilor (…) în vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste. Nu există apărare militară sau politică eficace în fața ’teroarei istoriei’ prin simplul fapt al inegalității zdrobitoare între invadatori și popoarele invadate”. El dă verdicte pe un ton neobișnuit într-o lucrare științifică de importanță majoră: „ești condamnat de istorie…nu există apărare.” Cui îi folosește un asemenea mesaj sceptic și descurajant, care ne îndeamnă să ne resemnăm și să stăm pasivi, ca indivizi și ca națiune, în fața agresorilor?

Eliade nesocotește lupta înverșunată a românilor împotriva „terorii istoriei”, propovăduiește resemnarea și confundă patriotismul cu auto-compătimirea. Mila față de noi înșine nu poate fi cea mai constructivă formă de patriotism. Eliade proiectează asupra ciobanului din Miorița propria sa deznădejde cu care privea situația României, propriul său pesimism, fatalism și resemnarea sa față de „teroarea istoriei”, așa cum l-a terorizat pe el personal. Teoria lui despre „teroarea istoriei” este o concepție personală, tristă, pasivistă și fără speranță, ce ne propune la toți o viziune întunecată, tragică asupra istoriei, fatalistă, fără optimism. Teoria cu „teroarea istoriei” poate fascina pe oricine cunoaște istoria superficial, se află într-o depresiune psihică și îl apucă mila de sine însuși. Luată în serios, este o teorie descurajantă, deprimantă și nocivă, menită să ne dezarmeze, ca să stăm pasivi în fața vrăjmașilor, să facă ce vor vrea cu noi.

Felul în care Eliade aplică teoria sa la istoria României contravine afirmației hotărâte, publicate anterior de către patru savanți români co-semnatari, care nu s-au zbătut să aibă renumele internațional al lui Eliade, dar își cunosc mai bine țara pentru care s-au zbătut. Alexandru Amzulescu, Adrian Fochi, I. C. Chițimia și Gheorghe Vrabie resping interpretările care atribuie ciobanului resemnare, fatalism și o atitudine contemplativă. Ei zic: „De altfel și bunul-simț respinge interpretările arbitrare pomenite, deoarece un popor care timp de două mii de ani și-a apărat cu străjnicie libertatea împotriva cotropitorilor, din afară și împotriva asupritorilor dinăuntru, nu este nici resemnat nici fatalist, nici nu dorește moartea ca pe o ‘mireasă’ a lui și a lumii.” Orice român cu cugetul limpede poate fi de acord cu cei patru.

Eliade e convins de zădărnicia optimismului: „Dar este în zadar să se caute ’optimismul’ Mioriței (…) Nu se poate vorbi despre optimism pentru că este vorba de o revelație tragică” (pag. 248). El vede tragism în Miorița și vrea să transfere asupra tuturor românilor propriile sale concepții pesimiste despre viață și despre istorie, în răspăr cu spiritul de libertate și de combativitate al națiunii noastre, ca să nu fie singur cu ideile sale tragice. El propovăduiește resemnarea în fața terorii istoriei, cu toate că asta contravine intereselor noastre, ale fiecăruia și ale națiunii. Eliade are o interpretare strict personală a istoriei propriei sale patrii și, în apărarea lui, aș zice că el nu și-a dat seama că realitățile istorice și bunul-simț îl contrazic.

O altă teorie importantă din studiul lui Eliade este „creștinismul cosmic”, pe care îl semnalează în Miorița astfel: „Acest ‘creștinism cosmic’ nu este atât de evident în Miorița, cât este în alte piese ale folclorului religios românesc” (p. 246). „Acest creștinism cosmic nu este decât aluziv și cifrat în baladă…” (p. 250). El nu arată pe ce dovezi își bazează această teorie și nici nu precizează în ce versuri este „aluziv și cifrat” sau care sunt acele „alte piese”. Victor Kernbach constată că: „Eliade a încadrat structura baladei în ceea ce el numește ‘creștinism cosmic’ – sintagmă care nu e mai mult decât o gratuitate.” Opera lui Eliade nu oferă argumente împotriva constatării lui Kernbach.

Articolul despre Miorița din Kindlers Neues Literatur Lexikon (1992) se bazează pe o bibliografie ce cuprinde 13 cercetători, iar Eliade nu este printre ei. Prestigiosul lexicon german nu acordă nicio importanță orientării juridice și nici contribuției lui Erdös sau a lui Eliade la studiul Mioriței. Acest lexicon post-comunist, a rămas la interpretarea marxist-leninistă a lui Fochi, pe linia trasată de partidul comunist. Care este cauza pentru care studiul lui Eliade asupra Mioriței nu a anulat concepția acreditată de comunism?

Academicianul suedez Carl Martin Edsman afirmă într-un anuar universitar din 1985: „De aceea, opera lui Eliade, deja prin felul de a aborda cercetarea, este în cel mai înalt grad problematică, iar metoda lui e neistorică și filozofic neclară. (…) Eliade renunță la distanța față de obiectul cercetării și e captivat de o viziune criptoreligioasă și romantică a unei viețuiri agrare a naturii, orientată cosmic”. Edsman, cu scandinavă subtilitate academică, spune printre rânduri că opera științifică a lui Eliade are mai mult o valoare literară. Asta nu ne împiedică să fim de acord cu Britt Dahlström, care afirmă într-un dicționar suedez (1984): „Mircea Eliade este unul dintre cele mai marcante personalități din vremea noastră”. Eliade rămâne cel mai de seamă în fruntea celorlalți cercetători români anteriori, care la fel ca și el se bazează pe sentimente și păreri, iar nu pe dovezi sau argumente susținute într-un cadru teoretic bazat pe definiții și lucrări de referință și își afișează intuiția drept concluzie.

Am analizat în perspectivă sinoptică 973 de variante ale Mioriţei. Am aplicat metoda calitativ-comparativă de cercetare, învățată la facultatea de Știința religiilor în Suedia. Am fost îndrumat, verificat și aprobat de către doi profesori universitari emeriți suedezi. Iată pe scurt răspunsurile la cele zece întrebări de la care pornește analiza mea:

  1. Care este cauza și scopul uciderii ciobanului? Uciderea e motivată juridic sau religios?

– În câteva sute de variante ale Mioriței apare cuvântul lege. Pe acest cuvânt se sprijină interpretarea juridică a Mioriței. Niciun savant nu a deschis vreun dicționar român-român. În toate dicționarele limbii române scrie că înțelesul de lege juridică este secundar și recent, iar înțelesul primordial și mai vechi, singurul răspândit în cultura populară orală, este religios. Caracostea și Noica au arătat că lege în Mioriţa are înțelesul de nomos, ce definește relația dintre om și cosmos, iar nu relațiile dintre oameni în societate. Toate variantele Mioriței sunt înțesate cu referințe cosmice, una după alta, chiar și în același vers. Ca atare, sensul religios al cuvântului lege implică un omor ce are o cauză religioasă cu implicații cosmice și un scop religios, tot cu implicații cosmice. Concluzia mea este că orientarea juridică în cercetarea Mioriței se sprijină pe o confuzie și pornește de la o premisă neîntemeiată. Trebuie să căutăm implicațiile religioase – mai exact mitologice – ale Mioriței.

  1. Ce înseamnă că ciobanul e tras ca prin inel?

Tras ca prin inel, a fost interpretat cum că el era subțirel de statură. Această concepție este combătută de Amzulescu și ceilalți trei citați mai sus, care menționează: „Portretul ciobanului nu ne prezintă un personaj identificabil prin detaliul individual, pitoresc și singularizator, ci exprimă idealul de frumusețe tinerească și de cuceritoare bărbăție ce și l-a format poporul nostru.” Până aici putem fi cu toții de acord. Însă pe aceeași pagină, ei mai spun: „Portretul acesta nu s-a născut o dată cu Miorița, ci a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului (…) Arta acestui portret este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor.” Cum „a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului”, dacă „este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor?”

Continue reading „Victor RAVINI: Cercetarea deficitară a Mioriței”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIORIŢA – ALEASĂ PENTRU SACRIFICARE

   „Nimeni n-a dat o expresie mai frumoasă,

   mai armonioasă şi mai adâncă sentimentului

   de nemurire cosmică, <<panteistă>>, decât

   românii: Mioriţa.”

(VASILE BĂNCILĂ)

 

 

    Poate că niciodată Dacoromânia de-a lungul istoriei sale eroico-martirico-legendare – Vatră milenară de spiritualitate universală nu a avut un stat mai antinaţional, mai anticreştin, mai acultural, mai proeminent în incultură ca cel de astăzi. Aşezat pe ruinele unei false democraţii, prins între aluviunile intereselor Internaţionalei oculte, mocnind pe tăciunii testamentari ai proletcultismului, pâlpâirile fumegânde ale mârşavilor calomniatori, profanează cu ură demonică şi venin de cobră, Cultura ortodoxă – simbolul sacru – sensul etnicităţii şi eternităţii noastre. Neoproletcultiştii denigratori, aculturali, sprijiniţi de neoliberalii-hiene, căci Mihail Eminescu îi numea pe părinţii lor liberali, „lupii roşii”, progeniturile lor doctrinare de astăzi nu pot fi numiţi altfel, decât hiene – om ticălos, nemernic. (cf. Dicţionarului Enciclopedic)

   Moştenirea liberală cu cinismului ei machiavelic nu s-a prescris încă. De la birul pe scris promulgat în 1935, sub guvernarea lui Guţă Tătărăscu, s-a trecut astăzi sub un alt Guţă, mai ortopan, la prigonirea lui Mihail Eminescu din Ziua lui naţională, prin ziua culturii lor – aculturale. Sărmanii de ei, n-au auzit ce spuneau despre Eminul nostru Luceafăr, marile genii universale, B. P. Haşdeu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Nichifor Crainic, Pantelimon Vizirescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Ioan Petru Culianu, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Ioan Alexandru, Mihail Sebastian, Constantin Noica, mitropolitul Antonie Plămădeală, arhiepiscopul Calinic-Argeşeanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, marii duhovnici părinţi Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Nicolae Steinhardt, marii apologeţi ai românismului Mihail Diaconescu, Theodor Codreanu, Mugur Vasiliu, sau măcar de Emil Cioran care, prin analiza sa spectrală asupra culturii a enunţat: „Afară de Eminescu, totul e aproximativ în cultura românească.”

 

    Mihail Eminescu este o Fiinţă simbolică, un Geniu al creaţiei harice, un Luceafăr al poeziei sublime, o Paradigmă aleasă universală, o Regulă de Aur a autorităţii Literare, un Profet al religiozităţii ortodoxe, o Afirmare al legitimităţii culturale, o Asimilare a spiritualităţii universale!

 

– Cum poate atinge umbra lor târâtoare de pe pământ aura lui serafică de pe cer?!

   De fapt ce pretenţii poţi să ai de la aceşti profanatori al căror nume pus în rama anagramei hebraice le încifrează caracterul schimonosit al fiinţei lor:

   pata-pie-vici – cel ce urlă aspru, – behăitul foarte al jderului;

   boia – boiada – ţapul ruinii, slugă, servitor al ruşinii;

   ţene-ţenah – loc aspru, spinos, loc cu spini, loc cu ciulini;

   ţepene – valenţe superficiale de rinoceri. (Vasile Băncilă, Opere – X; Nicolae Moldoveanu, Dicţionar biblic de nume proprii şi cuvinte rare. Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti-1995)

 

   Atentatul spiritual comis asupra culturii ortodoxe, sacrificând prin sinistra propunere de a fi scoasă din programa şcolară capodopera naţional-universală MIORIŢA, le divulgă caracterul roşu-sângeros al liberalilor.

   De fapt caracteristica liberalilor ca doctrină politică nu este civismul etic, ci cinismul lor machiavelic.

 

   Niciodată un guvern semidoct condus de un premier molcuţ la minte, n-a îndrăznit bravura de catran, de a se amestea în spiritualitatea noastră naţional-universală, impunându-şi părerea fudulă, înceţoşată, prelinsă din bezna minţii sale de a scoate din programa şcolară opera clasică, naţional-universală, nemuritoare– Mioriţa.

   MIORIŢA este o metafizică a aflării străvechimii noastre ca act martiric, a căutării profunzimii noastre în noi înşine ca act eroic, a găsirii scânteierilor noastre ca act liturgic al nemuririi, a înfierii noastre mistice ca dat sacru creştin al înnoirii.

   Poporul Neamului profetic, acest Poet anonim, acest creator tainic al MIORIŢEI a săvârşit o vibrantă jertfă-slujire în faţa Naturii create şi a Creatorului ei.

   Vasile Alecsandri, acel „rege al poeziei”, cum îl venera Mihail Eminescu a dat o nouă efigie creaţiei populare Mioriţa, conturând-o într-o valoare nemuritoare. „Cântecul acesta bătrânesc rămâne singur între mii de cântece, ca un pisc pleşuv. În el e tristeţea de a trăi şi chemarea fericiţilor morţi. În el se înscrie sufletul de resemnare al rasei. În el e şi vechimea şi stăruinţa şi sufletul ei blând. Toate îi sunt argumente de esenţă divină; prin glasul poetului anonim a vorbit Domnul Dumnezeu.” (Opere, vol. 16, ESPLA, Buc., 1959, pp. 610)

     Balada creaţiei populare Mioriţa, botezată de geniul lui Vasile Alecsandri, surprinde prin chipul sacru ce se răsfrânge între transcedental şi transcendent. „Nu e numai potrivire de rimă aici, nu e numai „poezie”, ci e intuiţia structurală a lumii. Bravo lui Alecsandri! El a trăit adânc viziunea românească. Altfel nici n-ar fi putut „corecta” Mioriţa.” (Vasile Băncilă, Opere, vol. X, Sistem de filosofie. 5. Comunităţile existenţei: A. Comunitatea ontologică: Existenţa ca fiinţă. B. Existenţa românească. Ediţie îngrijită de Dora Mezdra. Muzeul Brăilei „Carol I”, Ed. Istros-2015, p. 408)

   Geneza baladei Mioriţa este Moldova de Sus, creaţie populară care a încununat Pantheonul spiritualităţii româneşti – universale, înrâurind covârşitor dezvoltarea literară, metafizică, esoterică, cosmologică, artistică. „Mioriţa” – poate sta alături cu orice manifestare artistică de oriunde.” (Ion Diaconu, „Psihologie în creaţia populară”, în Opere, vol. 20, EPL, Buc., 1967, p. 45)

   Esenţa dacismului, flacără sacră a mitologiei vechii noastre Dacii o găsim reflectată într-o comoară nepreţuită, „depozitată în Mioriţa.” (Radu Dragnea, în Dreptul la memorie în lectura lui Iordan Chimet, vol. 4, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 70)

   MIORIŢA este un act de creaţie spirituală care valorifică în actul de trăire particulară atât aspectele clare, sacre dar şi cele obscure, profane ale sufletului omenesc. Mitul naţional exemplifică lupta existenţială, care prin tragismul vieţii, prin mistica suferinţei creatoare se instaurează libertatea iubirii creştine care dă alt sens existenţial, care dă altă semnificaţie şi grandoare stărilor obscure, creaţia împlinind valenţe universale. „Toată istoria lumii nu este decît istoria miturilor naţionale şi a luptei dintre feluritele valorificări ale vieţii.” (Mircea Eliade, Profetism Românesc – România în eternitate, Vol. 2, Ed. „Roza Vînturilor”, Bucureşti-1990, p. 197)

   Viaţa prin moartea eroic-martirică devine o nouă zidire a vieţii, ca chip al nemuririi.

   Puritatea naturală a baladei Mioriţa se înveşmântă în conturul ei serafic, astral.

   MIORIŢA este în universul creaţiei, în egală măsură o Metafizică şi  o Cosmologie.

   Folclorul este unul dintre cele mai renumite instrumente ale cunoaşterii, care aduce mitul străvechi peste timp unde se analizează altfel problema morţii în misterul supravieţuirii sufletului, lăsând perspectivei taina nemuririi. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIORIŢA – ALEASĂ PENTRU SACRIFICARE”

Al. Florin ŢENE: Elogiul crimei prin prisma imanenţei tragicului din literatura populară-o eroare morală şi estetică (Răspuns la o dezbatere la propunerea Primului Ministru Ludovic Orban)

Mitul Meşterului Manole, din balada cu acelaşi nume văzut ca elogiu adus jertfei de sine; al “Mioriţei”ca act al acceptării tragicului,adică asumarea conştientă a limitei; al baladei ”Toma Alimoş”, unde crima este justificată prin obţinerea dreptăţii în afara legii, inclusiv al celor creştineşti;la fel şi în”Cântecul lui Vălean”, unde pe un fecior chipeş dar şi muieratic şi fără scrupule, o nevastă, îl ademeneşte cu bucate otrăvite, în urma cărora moare în timp ce ascultă mustrările materne, este o eroare permanetizată de-a lungul istoriei literaturii române.La fel se întâmplă în balada „Miorița” unde crima și hoția este promovată. Din punct de vedere epic și stilistic este o capodoperă a folcorului, dar nu sunt de acord cu crima și hoția care încalcă morala creștină.

            De la Alecsandri, Călinescu, Mircea Eliade, Dumitru Caracostea, Lucian Blaga, Z.Cârlugea, Horia Bădescu, pentru a enumera câţiva, au subliniat faptul că aceste bijuterii ale folclorului nostru au adus tragicul ca experienţă individuală sau colectivă la limita dobândirii conştiinţei ”de sine prin tragic ca prilej cultural”(D.D.Rosca), în condiţiile când ”tragedia este experienţă tragică conştientizată într-o formă artistică”.(Gabriel Liiceanu).

            Toţi aceşti exegeţi şi cercetători ai gândirii mitice în analizele lor eludează faptul, conştient sau inconştient, că nici o acţiune nu justifică crima chiar şi în folclor. Aceasta fiind ”oglinda” mentalităţii unei comunităţi.Iar dacă comunitatea greşeşte nu înseamnă că are dreptate.

            Pornind de la evidenţa că pînă şi în proverbe reducerea la tăcere prin ucidere se poate obţine dreptatea:”Cu mortul, decît viul, giudecată a avea mai lesne”,(“Proverbele românilor”de I.A.Zane), mă face să consider că mentalul popular crima îşi găseşte justificarea în diferite forme mitizate şi mitizante, ca rezultat al unei lungi experienţe de viaţă şi nedreptate.Insă, a face din aceasta o temă, general acceptată de studiu în şcoli şi facultăţi, mă face să cred, după ce zilnic văd pe posturile de televiziune 4-5 crime (pe an se atinge o mie), majoritatea  înfăptuite în mediul rural (acolo unde a fost leagănul creatiei populare), să mitizeze un fapt real.Atunci la ce bun a mitiza crima lui Manole?

“Şi ea, vai de ea,

abia mai putea,

abia mai sufla,

dar tot se ruga

şi tot mai zicea:

Manole, Manole,

Meştere Manole,

Zidul rău mă strânge,

ţâţişoara-mi curge,

copilaşu-mi plâmge”.

(fragment din balada”Mesterul Manole”).

            Să faci două crime este inaccesibil unui om normal.Cu discernământ.Dacă dorea să rămână nemuritor prin ”zidirea sa”, Manole trebuia să găseasă o altă cale, nu crima .Nimic nu este durabil,din punct de vedere moral  şi creştineşte dacă are la bază crima.

            Interpretarea,la toate baladele pe care le analizăm,din punct de vedere moral şi creştineşte,prin”Creatorul”care”apare astfel ca o fiinţă ce-şi forţează limitele naturale, limitele omenescului ”tinde,mcum spunea Horia Bădescu”la condiţia divină”,este un fals, fiindcă, aşa cum sublinia Nietzsche, Dumnezeu poate tot ce doreşte decât ceea ce substanţa primordială a sa îl obligă să vrea acest lucru pe când omul nu poate atinge ”condiţia divină” şi nu are voie să ia viaţa altui semen chiar dacă se crede creator.Natura şi istoria sunt în mâinile lui Dumnezeu, nu detaliile lucrurilor sau  evenimentelor.Acestea din urmă sunt la îndemâna omului şi contribuie sau influenţează viaţa acestuia, în mod pozitiv sau negativ. Intre aceste evenimente extreme se află viaţa. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Elogiul crimei prin prisma imanenţei tragicului din literatura populară-o eroare morală şi estetică (Răspuns la o dezbatere la propunerea Primului Ministru Ludovic Orban)”

Victor RAVINI: Locul Mioriței în literatura universală

Miorița este „una dintre marile creații clasice din literatura universală.” Așa a afirmat profesorul universitar austriac Leo Spitzer. Miorița conține idei luminoase și sublime, exprimate cu aceeași măiestrie literară ca în cele mai valoroase opere din literatura universală. Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa țară? Occidentalii admiră Miorița, iar părerile noastre sunt divergente. Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Atât legionarii cât și comuniștii și-au susținut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s-a sprijinit pe Miorița, apoi a interzis-o în școli, iar în cele din urmă a îngăduit-o. După căderea comunismului, se discută iarăși să fie interzisă în școli, pe motiv că ar fi psihic destructivă, dăunătoare individului și națiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moștenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmașilor? Lasă ce are mai de preț și mai folositor.

Am publicat la Stockholm și apoi la București o carte despre Miorița, sub îndrumarea științifică a doi profesori universitari emeriți, suedezi, care o cunoșteau din ce au scris Mircea Eliade și alți savanți occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriței, cu cele mai noi metode de cercetare învățate la Universitatea din Göteborg și am înțeles mai bine de ce Miorița este o capodoperă universală, așa cum au spus Leo Spitzer, George Călinescu și mulți alții. Altminteri cum s-ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor și cititorilor din așa multe țări pentru Miorița? Profesorul universitar Petru Ursache a afirmat că la sfârșitul anului 2000 se ajunsese la 123 de traduceri ale Mioriţei, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, cât și în spaniolă, suedeză, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă și esperanto. Am mai făcut eu o a doua traducere în suedeză. Am tradus vreo 1500 de versuri din diferite variante ale Mioriței.

Miorița nu prezintă o crimă. E vorba de cu totul altceva. Miorița nu relatează niște fapte concrete, care să se fi petrecut cândva prin Carpați, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Călinescu afirmă în Istoria literaturii române că Miorița este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. Noi nu le mai putem înțelege așa cum le-au gândit străbunii, pentru că ei gândeau mitologic, iar noi gândim logic. Toate miturile au un conținut tainic și sacru. Iar noi suntem înclinați să le înțelegem ca texte profane, ca un fapt divers din ziare. Tot Călinescu precizează că Miorița este un „mit cu ecoul cel mai larg” și că „prin mit se înțelege o ficțiune ermetică, un simbol al unei idei generale.” Am arătat pe larg în cartea Miorița – Izvorul nemuririi în ce constă ficțiunea tainică din Miorița și care este această idee generală.

Ciobanul întâmpină știrea uciderii sale prin a oferi o viziune poetică asupra universului. Reacția lui a stârnit nedumeriri. Mulți s-au întrebat: Cum de reacționează așa, când el e cel mai bogat, cel mai destoinic, cel mai robust și în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baciul, adică șeful, nu trece la acțiune împotriva celor doi subalterni? De ce nu e ca Toma Alimoș? Știm bine că țăranii, ca în Moromeții lui Marin Preda, au grijă să gândească ce spun, ca să nu spună ce gândesc. Ciobanul nu spune pe înțelesul oricui, ce are în gând. El își ticluiește vorbele cu grijă, ca să pară fățișe dar să aibă un tâlc ascuns, accesibil unora, însă nu tuturor. Ce poate să ne destăinuie Miorița nouă, azi? Stilul în Miorița e lapidar și enigmatic. Cuvintele concrete din versuri simbolizează metaforic niște abstracțiuni, care nu puteau fie exprimate mai bine decât așa. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Dacă ne oprim la sensul concret al cuvintelor și nu vedem că sunt niște metafore ce exprimă abstracțiuni, vom fi induși în eroare și ajungem să credem că ciobanul nostru e fatalist, pesimist, incapabil să se apere și se resemnează să fie ucis, ca un laș. S-au făcut generalizări pripite și s-a crezut că defectele ciobanului ar fi reprezentative pentru întreg poporul român. Eroare. Resemnarea și lașitatea nu pot fi în sângele poporului român. Știm de la scriitorii greci antici că strămoșii noștri trăgeau cu săgețile asupra zeului suprem din cer, când nu le plăcea lor cum mergeau norii, fulgera și tuna. Erau aprigi și cutezau să înfrunte zeul atotputernic și cerul nesfârșit. Geto-daco-tracii au dat generali romani, care s-au revoltat împotriva senatului și a împăraților de la Roma. Au fost proclamați împărați de către soldați, recrutați îndeosebi din neamurile lor de la Dunărea de Jos. Asta era un fel de democrație militară. Împăratul Constantin cel Mare a înfruntat voința senatului și a altor rivali puternici, a impus creștinismul ca religie oficială, a reorganizat Imperiul Roman și a schimbat mersul istoriei ca nimeni altul. El era dac de prin Timoc. Așa spun scriitorii antici care au trăit sub sceptrul lui, indiferent dacă le-a plăcut de el sau nu. El era cutezător și aprig. Aceste două cuvinte sunt de origine geto-dacică și s-au menținut în limbă pentru că definesc caracterul românilor. Nu poate să fie resemnat și pasiv un popor din care s-au ridicat frații Asănești, Mircea cel Bătrân, Corvineștii, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu, Corbea, Nicolae Bălcescu, Ana Ipătescu zis Bărbata, Ecaterina Teodoroiu și sumedenie alții, bine cunoscuți, împreună cu toți eroii necunoscuți, dar neînfricați în războaie, la fel ca gloatele de țărani, ce se răzvrăteau mereu. Tot ce au făcut românii dintotdeauna dezminte dogma fatalității și resemnării naționale.

Am scris cartea Miorița – Izvorul nemuririi ca să le arăt profesorilor mei suedezi și tuturor, frumusețea sublimă a conținutului din poemul nostru național, în care natura este divinizată, divinitățile umanizate, iar omul îndumnezeit. Miorița este giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nu știu să mai aibă vreo altă țară. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a uimit Occidentul și a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au zis că un popor care a creat și transmis oral o asemenea capodoperă, cum alte popoare nu mai au, are dreptul să aibă un stat național și au fost de acord să se facă Unirea Moldovei cu Muntenia, de la 1859. Desigur că asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale unora, cu interese potrivnice țării noastre.

Însă varianta publicată de Alecsandri nu este suficientă și nici concludentă pentru a înțelege Miorița. Alecsandri a recunoscut că el a modificat textul Mioriței notat de Alecu Russo, așa că varianta publicată de el, cea mai cunoscută, nu prezintă garanția autenticității. Cercetătorul Adrian Fochi afirmă că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. Am urmat sfatul lui și am văzut că în cam toate variantele Mioriței revin mai multe cuvinte cheie, cărora nu li s-a dat suficientă atenție.

Ciobanul din Miorița își începe testamentul astfel: Dacă o fi să mor. Talleyrand a întrebat-o pe celebra scriitoare Adelaïde Filleul, care este optimismul absolut. Ea a răspuns: „A își începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…). La fel își începe ciobanul testamentul. Cine mai poate zice de cioban că e pesimist?

Scoțianul Victor Turner analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. În realitatea cotidiană omul face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la conjunctiv sau condițional, moduri prezumtive. Pornind de la Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei în trei categorii, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

  1. verbul e la modul prezumtiv – omorul nu a avut loc
  2. ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează
  3. rapsodul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Alexandru Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”

Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul era suficient un singur topor, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din poezie coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei. Uneori, ciobanul cere să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei de înmormântare. Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori și îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeași zi. E regula cu repetarea cifrei trei în aceeași zi, ca în teatrul din Grecia antică – inspirat, după cum știm, din ritualurile misterioase ale tracilor.

Variantele din primele două categorii nu relatează uciderea lui, ci viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă. Miorița se încheie cu cuvintele lui, ceea ce confirmă că el nu a fost ucis. Deci, după ce ne-a spus ce avea de spus, el pleacă cu oile mai departe și ne lasă cu gurile căscate. Ca și în basme, el încalecă pe o șa și ne-a spus povestea așa. Din a treia categorie fac parte variante, în care omorul este la indicativ trecut, omorul este înfăptuit, el este îngropat. Continue reading „Victor RAVINI: Locul Mioriței în literatura universală”

Victor RAVINI: Când a fost compusă Mioriţa?

S-au emis cam multe ipoteze despre datarea Mioriței, dar au fost insuficient sau defectuos argumentate. Ovid Densusianu a datat Miorița în istoria recentă și a adus ca dovadă 37 de documente juridice de la tribunal. Dumitru Caracostea s-a abținut să nu râdă, când a obiectat că Mioriţa nu poate fi datată pe baza unor documente scrise după publicarea ei. Alţii o datează pornind de la alte documente, ce nu au de a face cu Mioriţa şi nici Mioriţa nu are de a face cu ele. Nicolae Iorga spune că Mioriţa a fost creată de un singur anonim prin secolul al XVIII-lea. La prestigiul lui, nu mai era nevoie să își susțină afirmația cu argumente și dovezi. Îl credem pe cuvânt de onoare. Hasdeu datează Miorița pe criterii lingvistice între 1350-1450. Datarea cea mai îndepărtată în timp a fost făcută de Caracostea, Ion Diaconu şi alţii, care – fără să ne spună pe ce criterii – o datează pe vremea dacilor. Îi credem și pe ei, pe cuvânt.

Niciuna din ipoteze nu a fost bazată pe o metodologie de cercetare adecvată, ci doar pe păreri. Părerile au fost prezentate drept concluzii definitive, când de fapt țâșneau din fantezie, numită de savanți intuiție. Intuiția este bună pentru a începe o cercetare, însă concluziile trebuie întemeiate pe constatări, pe analiza acestora, pe argumente și dovezi, iar nu pe simpla intuiție. Iată cum arată metodologia aplicată în cea mai amplă și mai reprezentativă lucrare despre Miorița: „Cu aceasta am ajuns la acele două pasaje din tematica clasică a lui V. Alecsandri pe care, pe baza frecvenței obiective a temelor, ca și prin adoptarea integrală a concluziilor bazate pe intuiție ale lui D. Caracostea, le-am eliminat din analiza noastră, ca nefiind genuine și contrazicând chiar realitatea folclorică.” (Adrian Fochi, Miorița, 1964, pag. 284). Fochi aplică metoda cantitativă – analiza statistică – respinsă de Mircea Eliade (De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1980, pag. 241) și de toți cercetătorii serioși, pe motiv că statistica este inadecvată pentru a înțelege ideile, subitilitățile, frumusețea, mesajul și complexitatea unui text.

Pentru o mai bună înțelegere a unui text ete necesară o analiză calitativă, iar nu cantitativă. Statisticile cu diagrame și procente nu pot fi dovezi sigure pentru a îl acuza pe Alecsandri de un fals, și să eliminăm astfel 16 versuri din Mioriţa. Ce judecător i-ar da câștig de cauză la un proces, dacă ar vedea așa bazaconie de argumente ale acuzației? Și alții au mai propus eliminarea a încă alte versuri, dintre cele mai frumoase. Să nu fi știut ei că cercetarea și analiza nu au voie să modifice materialul cercetat? De unde vine ura unor cercetători împotriva Mioriței, încât analiza lor ciopârțește și să aruncă la gunoi cele mai emoționante versuri sau chiar întregul nostru poem național? Dar și mai șocantă este „adoptarea integrală a concluziilor bazate pe intuiție ale lui D. Caracostea”. Cum adică, concluzii bazate pe intuiție? Fochi adoptă concluziile bazate pe intuiția altcuiva. Așa merge în știință? Garanția valabilității părerilor personale din cercetarea anterioară este prestigiul științific al fiecărui savant. Părerea unuia exclude părerile contrare ale altora și exprimă propria sa certitudine. Ne rămâne să alegem noi între certitudinea unuia și certitudinile altora. Așa s-a ajuns la haos, la nedumeriri, la năluciri, la dispreț pentru ciobanul din Miorița, pentru întreg poporul nostru și pentru noi înșine. Cine a vrut asta? Și în ce scop?

Geneza Mioriţei este o preocupare majoră a lui Adrian Fochi, în monumentala sa monografie şi antologie din 1964. El îi condamnă pe cei ce susţin datarea Mioriţei pe vremea dacilor, însă nu numește pe nimeni. El ignoră că autorul, care semnează prefața monografiei, datează Miorița pe vremea dacilor. Acesta ignoră că Diaconu făcuse datarea, pe care el o prezintă ca o noutate. Lanțul ignoranțelor străbate întreaga monografie, iar pe alocuri chiar și antologia. S-a tipărit în Editura Academiei, fără ca redacția să fi putut să-și spună punctul de vedere, desigur sub teroarea organizației de partid. În diferite capitole, Fochi face felurite datări, dintre care, cea mai clară ar putea fi aceasta: „Mioriţa oglindeşte un stadiu destul de vechi în dezvoltarea conştiinţei sociale a poporului nostru” (pag. 420). Sau: „La baza Mioriţei stă un fapt real. Faptul s-a petrecut într-o epocă istorică relativ nouă” (pag. 544). Rezultatul acestor precizări vagi este stabilirea datării între „un stadiu destul de vechi” și „o epocă istorică relativ nouă”. Beneficiul este că datarea e suficient de nebuloasă, pentru a ne scuti, la fel ca pe el însuși sau la fel cum au fost scutiți și alți cercetători, de a mai citi vreo carte despre metodologia datării textelor. Așa că fiecare din noi putem crede ce vrem sau cum ne place, la fel ca și cercetătorii.

Mircea Eliade afirmă că românii au moştenit elemente de cultură de la populaţia locală pre-indoeuropeană. Reținem afirmația lui, ce confirmă concluziile expuse mai jos. El zice – fără a se referi la Mioriţa – că: „alte elemente culturale comune tuturor popoarelor balcanice par încă şi mai vechi decât moştenirea geto-tracă, prezentând o configuraţie pre-indoeuropeană” (De la Zalmoxis… pag. 190). Din păcate, Eliade nu ne spune la ce „alte elemente culturale” se referă sau cât de „încă și mai vechi” sunt. Le vom căuta aici împreună și le vom găsi. Vom afla și cât de vechi sunt.

În acest mic eseu prezint pe scurt cadrul de referință pe care l-am folosit (în Mioriţa – Izvorul nemuririi, editura Alcor, Bucureşti, 2016, 2017) pentru o datare relativă a variantelor, prin comparație cu alte elemente deja cunoscute. Cercetătorii anteriori, care au folosit un cadru de referință și metoda comparativă, au stârnit dușmănia celorlalți cercetători. Am analizat 973 de variante, din trei antologii, referindu-mă pas cu pas la cercetători români și la autorități mondiale. În acest fel, confirm mai multe concluzii anterioare, cum ar fi aceea a lui Caracostea că legea, despre care se vorbeşte în numeroase variante ale Mioriţei, nu are de a face cu justiţia. Toți îl ignoră pe Caracostea, inclusiv academicianul Romulus Vulcănescu și Eliade. Toți, în afară de Caracostea și Constantin Noica, ignoră dicţionarele românești, care arată că sensul juridic al cuvântului lege este neologistic. Toți ignoră că în istoria literaturii române, de la Coresi până la Arghezi și Dan Deşliu, cât și în cultura populară orală, lege are un sens exclusiv religios, nu juridic. Savanți de cel mai mare prestigiu în țară și în afara țării nu au văzut că legea ciobanilor din Mioriţa nu poate fi o lege juridică. Nu au văzut că este o lege religioasă arhaică, precreștină. Nicidecum nu poate fi legea bisericii creștine. Eliade susține cu fermitate: „concepte specific creștine nu sunt atestate în Miorița” (1980, pag. 246). „Nu numai cimitirul este absent, ci și satul și biserica” (idem, p. 243).

Cu referire la Caracostea, Noica și la orice dicționar român-român, rezultă că uciderea are cauze şi scopuri religioase, precreștine. În Mioriţa nu poate fi vorba de un omor cu caracter juridic, ca în Baltagul lui Sadoveanu. Variantele Mioriței spun că doi ciobani vor să îl omoare pe baciul lor cu nouă topoare şi cu bolovani de moară, sau cu securi şi cu topoară sau cu altă multitudine de arme. Niciun savant nu s-a întrebat: cum să aibă nevoie doi ucigași să omoare un om cu așa multe arme? Cum puteau doi ciobani să mânuiască atâtea arme? La Sadoveanu era suficient un baltag.

Mă refer la teoreticieni străini, neimplicaţi în disputele noastre fratricide, și confirm concluziile cercetătorilor români (Ion Filipciuc, Al. Amzulescu, V. Kernbach și alții) care afirmă că baciul din Mioriţa nu poate fi victima unei crime sau al unui sacrificiu sângeros, ci este un ales, un erou într-o reprezentaţie rituală simbolică, o ceremonie paşnică şi repetabilă. Variantele cele mai vechi şi mai bine păstrate sunt colinde. Acestea se repetă în fiecare an, de la o casă la alta, iar în textul unora din ele uciderea şi îngroparea se repetă dimineața, la prânz și seara, în trei locuri diferite. Cum poate careva să fie ucis și îngropat de trei ori pe zi? Ce etnolog a mai văzut asemenea datină sau obicei și în ce sat? Fochi nu își pune această întrebare, deși el are un întreg capitol (p. 491-530) în care caută coșciuge și strigoi prin întreaga Europă și toată Asia, pentru a ne convinge că „imaginea nunții mioritice” și întreg sensul Mioriței „este apărarea de puterea malefică a mortului” (p.529). Concepția că Miorița este un bocet compus contra strigoilor, a fost anterior susținută de Constantin Brăiloiu și ulterior reluată de Mircea Eliade la pagina 235, fără vreo rezervă sau îndoială.

Controversele în legătură cu alegoria morţii şi nunţii cosmice sunt o eroare ştiinţifică, construită strâmb, pe o metodologie de cercetare defectuoasă, pe prejudecăţi, pe erori de logică şi pe confuzii de definiţii, fără niciun cadru de referințe teoretice, adică fără sprijin sau credit la vreun alt savant. Înţelegerea, poate nu chiar răuvoitoare dar în orice caz greşită, a morţii şi nunţii ciobanului, a dus la doctrina aberantă a pasivităţii şi resemnării ciobanului, ceea ce jigneşte demnitatea de român și e o insultă la adresa fiecăruia din noi, dar mai cu seamă și în primul rând la adresa acelora care susțin asemenea aiureli. Analiza mea se bazează pe o metodologie nouă, se sprijină pe un cadru larg de referințe teoretice și a fost verificată de doi profesori universitari emeriți suedezi, care cunoșteau Miorița din lucrări de referință în limbi occidentale. Concluziile la care ajung în analiză înlătură absurditățile susţinute cu tărie și cu o inexplicabilă înverșunare, de câteva celebrităţi orbite de propria lor aureolă și ocupate cu alte lucrări mai importante. Îi putem înțelege că s-au grăbit și n-au avut timp să îşi verifice părerile cu ajutorul teoriilor la care ajunseseră colegii lor de breaslă, români sau străini, ce practicau o metodologie mai exigentă. Patriotismul lor incontestabil i-a împiedicat să citească lucrări de referință în limbi străine, ba chiar și să citească cea mai de neocolit lucrare de referință, Istoria literaturii române, de George Călinescu, ale cărui constatări chiar și Eliade le ignoră.

Pentru datarea Mioriței, mă limitez la câteva probe succinte, toate cu rezultate convergente. Sharan B. Merriam, profesoară emerită la Universitatea din Georgia în USA ale cărei cărţi fundamentale despre metodologia de cercetare se studiază la facultățile din mai multe țări spune că toate textele, chiar şi cele întemeiate pe fantezie, sunt un produs al contextului istoric şi de aceea au o legătură cu realitatea. Cu referire la cărțile ei, afirm că toate aspectele etnografice, sociale, economice, toți termenii concreți și abstracți din metaforele Mioriţei pot avea legătură cu nivelul de dezvoltare a societăţii din vremea când au fost compuse versurile. Toate adaosurile ulterioare, redau aspecte economice şi sociale din vremuri mai noi. Modificările arată că multe metafore și alegorii nu au mai fost înțelese, au murit.

Am pornit de la afirmația lui Călinescu, că Miorița este un mit „cu ecoul cel mai larg”, dintre cele „patru mituri ce înfățișează patru probleme fundamentale: nașterea poporului român, situația cosmică a omului, problema creației (…) a culturii și sexualitatea” (pag 60). Eliade respinge ideile lui Călinescu, însă nu îl numește. Aplicând o perspectivă sinoptică asupra celor 973 de variantele analizate și clasificate după mai multe criterii, pe categorii și pe scale ascendente sau descendente, am observat că Miorița a putut fi concepută pentru a fi înțeleasă pe două niveluri semantice. Nivelul primordial este o înțelegere ezoterică, pentru ciobanii inițiați în tainele meseriei lor, ale psihicului uman și ale universului, așa cum erau cunoscute la vremea aceea. Nivelul secundar este exoteric, pentru cei încă neinițiați sau profani, pentru societatea din afara frăției lor profesionale. Totodată am observat că, de la o variantă la alta, textul a fost modificat și a alunecat de la un conținut ezoteric, la formulări cu caracter exoteric. Abstracțiunile din mit au fost înțelese ca fapte concrete din realitate, ceea ce a facilitat adaptarea textului mai vechi la realități sociale și economice mai noi. Alunecarea de la mythos la logos a derutat destul de puțini țărani, doar pe cei care erau mai legați de pământ decât de cer sau de stele, și destul de mulți savanți, mai legați de salariu și prestigiu decât de Miorița.

În câteva variante, ciobanii subordonați baciului au căciuli din blană de urs, ca semn distinctiv că sunt „nesupuși”. Textul nu spune față de cine sunt ei nesupuși și nici dacă ei înșiși au vânat urșii sau au cumpărat căciulile gata confecționate. În multe variante, ciobanii au suliţe, lănci, arcuri cu săgeţi, săbii, topoare, securi şi bâte, la fel ca vânătorii. În nicio variantă nu am găsit vreun baltag. Sadoveanu nu l-a putut lua din Miorița, ci probabil de la turci. Uneori, sacrificiul ciobanului e planificat pe ziua de Sf. Ilie, zi sfântă pentru ciobani, moştenită din religia vânătorilor, aşa după cum ştim din ancheta de folclor întreprinsă de Hasdeu. Acesta ne informează că Sf. Ilie a fost mai întâi soldat înconjurat de arme, viteaz şi bun vânător, cioban la oi, fiu de oameni sărmani şi servitor la diavolul. Deci nu este vorba de omonimul său din Biblie, ci provine din pre-creștinism. Din competențele pe care le are el în cultura populară și din importanța lui în textul mai multor variante, rezultă că Miorița poate avea rădăcini în cultura pre-pastorală, a vânătorilor.

Într-o variantă, colindătorii zic că bărbaţii din familia pentru care cântă ei sunt plecaţi la pădure să vâneze un căprior. Partitura ciobanului este rostită de puiul de căprioară vânat. Căpriorul vrea să fie îngropat la stână, ceea ce poate reda prin sinecdocă trecerea de la vânători la păstori. Identificarea eroului principal din Mioriţa cu un căprior din pădure ne trimite la vremurile anterioare păstoritului. Elementele din cultura vânătorilor arhaici sunt bine integrate în toate variantele Mioriţei și precumpănesc calitativ improvizaţiile sau adaptările la vremuri mai noi. Rezultă că în Miorița sunt versuri ce păstrează amintirea unor realități dintr-o societate aflată la începuturile culturii pastorale.

Societatea şi divinităţile ciobanului sau ale mamei lui nu se încadrează în structura tripartită a societăţii şi a zeilor indoeuropeni (clarificată de Georges Dumézil înainte de al doilea Război Mondial), compusă din trei clase sociale: 1. conducătorii politici şi religioşi, ca Burebista și Deceneu, 2. războinicii şi 3. producătorii de bunuri materiale. Uciderea ciobanului din Mioriţa nu corespunde cu sacrificiile religioase efectuate de indoeuropeni, prezentate de Bernard Sergent, în Les indoeuropéens. Histoire, langues, mythes, Payot, Paris, 1995. Trecem peste faptul că în Miorița e un sacrificiu simbloic, iar nu sângeros, ca la indoeuropeni. Nici nunta ciobanului nu corespunde cu nunţile la indoeuropeni, descrise de Bernard Sergent. Aşadar omorârea, cât şi nunta ciobanului în cer sau pe munte, pot fi ritualuri religioase anterioare venirii indoeuropenilor. În niciuna din variantele Mioriţei nu se găseşte nimic din structura tripartită a societăţii şi a divinităţilor indoeuropene. Concluzia mea este că Mioriţa a fost definitiv structurată înainte de apariția indoeuropenilor în preistorie.

Marija Gimbutas (The Gods and Goddesses of Old Europe, 7000-3500 B. C. Myths, Legends, Cult Images, Berkeley-Thames and University of California Press, 1974) afirmă că divinitățile indoeuropene au pătruns pe teritoriul României în neolitic, în mileniul al IV-lea î.Hr. Divinitățile ciobanului sau ale mamei lui nu corespund culturii indoeuropenilor. Niciun fenomen social, religios sau de alt fel din Mioriţa nu se poate relata la indoeuropeni. Toate aspectele din Miorița sunt anterioare indoeuropenilor. Versurile cele mai bine realizate artistic din variante, şi care pot fi genuine, oglindesc o lume arhaică, anterioară venirii indoeuropenilor în spaţiul mioritic, o lume anterioară neoliticului. Cuvinte ca pușcă, maior, călimară sau Turcia, din versuri șchioape, fără ritm și fără rimă, sunt adaosuri târzii și nu putem să datăm crearea Mioriței după aceste cuvinte, cum au făcut unii cercetători respectabili, ca Hasdeu.

Ciobanul spune mioarei cum să o identifice pe mama sa dintre alte femei bătrâne: ea are un brâu de lână. Brâul de lână poate fi un semn distinctiv al unei situaţii economice şi sociale superioare celorlalte femei. În mai multe variante, mama ciobanului poate vorbi cu divinităţi animiste, ce personifică fenomene naturale: Dunărea, Apşoara, Ceaţa, Sfânta Negurice, care uneori o cam ajută iar alteori nu prea, să îşi caute fiul. Divinităţile ei vorbesc la fel ca orice femeie înțeleaptă de la ţară şi sunt o oglindire a ei. Tot ce ştim despre mama ciobanului aflăm din versurile spuse de el, ca despre ceva viitor şi eventual. El știe că ea, cu sau fără ajutorul divinităţilor, se poate transforma într-un corb şi deplasa anulând spaţiul şi timpul, la fel ca şamanii. El știe că ea cunoaşte funcţia farmacologică şi magică a unor plante şi poate semăna busuioc în vatră, pentru a cunoaşte viitorul lui. Ea nu se duce să-l caute la munte, ca Vitoria Lipan, ci se duce să întrebe Dunărea. Vedem că ea se orientează mai bine în peisajul său lăuntric, psihologic, plin de credinţe religioase animiste, decât în cel geografic. Orientarea ei cognitivă şi interpretarea pe care o face asupra semnelor magice îi răsplătesc strădaniile şi sunt, funcţional, acceptabile în sistemul social în care trăieşte, chiar dacă împiedică dezvoltarea cunoştinţelor empirice raţionale. Mama ciobanului are o competenţă religioasă şi socială remarcabilă în societatea contemporană cu ea, care a creat Mioriţa. Demersurile ei cu caracter divinatoriu sau magic și brâul de lână îi asigură o poziţie socială dominantă. Ea este o exponentă a epocii matriarhale, când femeile ordonau viaţa socială cu ajutorul unor norme şi reprezentări religioase, create de ele pentru a organiza şi controla totul în jurul lor, între cer şi pământ, ba chiar şi sub pământ, în lumea de dincolo.

Mama ciobanului şi divinităţile ei feminine nu au vreun echivalent masculin. Câteva variante conțin versuri cu ritm deviant şi fără rimă, care zic ceva vag despre tatăl sau frații lui, dar aceștia nu au nicio funcţie epică sau lirică. Aceste versuri sporadice nu sunt şlefuite artistic, sună strident și nu sunt reluate de alţi rapsozi în alte variante. Sunt improvizaţii individuale, din vremuri mai noi. Ele nu pot fi reprezentative pentru întreg materialul cercetat, ca să datăm originea Mioriței după ele, dar ne sunt folositoare pentru a urmări procesul de creaţie colectivă peste generaţii, care uneori a ameliorat textul, iar alteori l-a degradat.

Absenţa unui echivalent masculin al mamei ciobanului în Mioriţa, cât şi absenţa unui echivalent masculin al divinităţilor feminine, se pot explica cu referire la constatările, concluziile şi teoria lui Louis Bouyer (în capitolul The Archaic Cult of the Mother Goddesses, pag. 40, din The Christian Mystery. From Pagan Myth to Christian Mysticism, T&T Clark, Edinburgh, 1990). Acesta spune că descoperirile arheologice arată că „zeiţa mamă nu a primit un însoţitor masculin înainte de neolitic, când creşterea bovinelor, care la început era simplu pastorală şi nomadă, a devenit sedentară şi urmată de o agricultură incipientă.”

Nomadismul sau seminomadismul ciobanilor noştri, din Mioriţa și de azi, sunt o tradiție arhaică, din străfundurile epocilor pietrei, pe care nicio schimbare istorică, nicio invazie sau dominaţie străină, nici măcar dictatura comunistă, nu le-a putut extermina. Agricultura în Mioriţa este vag semnalată, prin comparaţia mustăţii ciobanului cu spicul de grâu. Nu putem şti dacă grâul era cultivat sau creştea spontan, ori dacă e un adaos târziu în text. Cu referire la Bouyer, putem data situaţia socială a mamei ciobanului şi reprezentările ei religioase cu divinităţi feminine fără echivalent masculin, în perioada matriarhală şi înainte de neolitic.

Ciobanul vorbeşte de o divinitate feminină în cer: mândra crăiasă, a lumii mireasă sau alte denumiri ale ei. În multe variante, ea e înlocuită cu o fată frumoasă, ce poartă pe frunte, la gât, sau pe piept podoabe de culoare galbenă ce sunt simboluri solare sau lunare și se iveşte pe munte pentru a se uni cu el. De la O. Densisianu până la Eliade, cei mai renumiți savanți văd aici un „conflict erotic” între ciobani, „rivalitate amoroasă” şi o crimă „din motive sentimentale”. Pornind de la unii cercetători români mai puţin renumiţi, ale căror concluzii le-am verificat cu teorii validate de către ştiinţa religiilor, ajung la concluzia că fata de pe munte nu poate fi o nimfomană cum s-a crezut fără temei, din dispreț pentru țărănci și pentru moralitatea rurală, ci este apariția (hierofania) unei divinităţi, cu care ciobanul va efectua o unire sfântă (hierogamie).

Când mireasa cerească este o „fată de crai”, acest crai e absent din text. Soarele și luna oficiază religios la nunta ciobanului. În limba celților și în limbile germanice de azi, soarele este de genul feminin, iar luna de genul masculin. Limba română păstrează amintirea vremurilor matriarhale când luna văzută din Carpați era de genul masculin. În limba noastră, luna nouă se mai numește crai nou (vezi Ciprian Porumbescu). Mireasa cerească „fată de crai” poate fi relatată la crai nou adică luna nouă. Nu putem exclude că „fată de crai” ar putea și să fie un adaos târziu, apărut în patriarhat, la fel ca fata de maior, de popă sau de ţărani săraci, care apare pe munte. Oricum, este vorba de o hierogamie cu o divinitate cerească (uranică) sau cu o divinitate terestră (chtonică). Variantele Mioriței pun în evidență două forme de hierogamii: 1. omul se agață de divinitate (apvägen în suedeză) și 2. divinitatea înșfacă omul (kattvägen). Explic aceste hierogamii în patru capitole, sprijinindu-mă pe lucrările de referință ale mai multor universitari, cercetători în psihologia religiilor. Cu referire tot la Bouyer, divinităţile feminine ale ciobanului pot fi plasate şi ele tot în paleolitic. Divinitățile ciobanului și ale mamei lui corespund cu divinitățile paleolitice și pot fi dovada că Miorița a fost compusă în paleolitic.

În două variante, baciul observă că prea multe oi mor fără nicio altă explicaţie, decât aceea exprimată pe ocolite, că femeile nu au respectat anumite zile sfinte. Ion Aurel Candrea (Iarba fiarelor – Studii de folclor, Cultura naţională, Bucureşti, 1928, pag. 123-131) spune că anumite zile sfinte din calendarul babelor trebuiau respectate prin repaos pentru a nu se îmbolnăvi animalele. Baciul poate crede că femeile nu şi-au respectat datoria de a ţine legătura cu cele sfinte, adică divinitățile feminine ce garantau sănătatea oilor. Atunci, el poruncește fraților săi să îl ucidă. Ucidere ce nu se efectuează, ci doar e simulată teatral. Cei trei bărbaţi preiau rolul de a efectua ei, un ritual simbolic în vederea restabilirii ordinii cosmice. Are loc un transfer de responsabilitate pentru obligaţiile religioase, de la ritualuri efectuate de către femei la ritualuri efectuate de bărbaţi. În ansamblul tuturor variantelor se poate vedea o schimbare a raportului de forţe sociale, economice şi competenţe religioase de la femei la bărbaţi, o trecere de la matriarhat la patriarhat.

La începutul Mioriţei, suntem în matriarhat şi e raiul pe pământ. Raiul va fi tulburat de ştirea complotului bărbaţilor, ce vor ucide personajul principal, cu care ne identificăm. Rapsozii încă nu ne-au dat elementele necesare ca să știm că va fi o ucidere părelnică, un teatru popular. Măiestria stilistică a textului, alternarea a pronumelor și a diatezelor sau inversarea subtilă a consecuției temporale a verbelor ne fac să ni se pară că acțiunea prezumtivă din viitor s-ar fi și petrecut în trecut. „Să îi spui că la moartea mea a căzut o stea.” Versurile ne-au emoționat într-atât, încât nici nu băgăm de seamă că ciobanul nu a murit și nu a căzut nicio stea, iar el ne va întoarce spatele și își va vedea de oile sale. În puținele variante unde uciderea are loc, mama lui îl reînvie, ceea ce dovedește că nu este vorba de o crimă ca acelea de la tribunal, ci el e un erou mitologic, comparabil cu alți eroi reînviați, din mitologia altor popoare antice. Cercetătorii, care au făcut comparații cu mitologia alor popoare, au fost distruși de către rivalii lor din breaslă. Sfârşitul poemului, cu viziunea ciobanului despre un viitor în care el ar putea să fie ucis, fără ca mama lui să-l mai poată ajuta cu procedurile ei, consemnează slăbirea credințelor religioase din matriarhat, în vremea când se făcea trecerea spre patriarhat şi spre neolitic.

O altă datare, mai cu cifre și ani. Gimbutas afirmă că oamenii din cultura Hamangia erau sedentari şi practicau o agricultură avansată, de mai multe feluri, cultivau grâu şi alte cereale, aveau oi, capre, vite, porci. Oamenii din Mioriţa nu au trecut de creşterea oilor şi de cultivarea grâului. Excepție fac versurile stridente din variantele adaptate la vremuri mai noi. Femeia Gânditoare de la Hamangia, sau zeiţa mamă, după cum zice Gimbutas, stă direct pe pământ. Scăunelul Gânditorului poate fi reprezentativ pentru situaţia privilegiată a bărbatului în familie şi în societate. Statuetele au fost găsite într-un cimitir preistoric, aproape de Delta Dunării şi de Marea Neagră, acolo unde ciobanii obişnuiau încă din străvechime să vină cu oile la iernat. Pentru aceasta, trebuiau mai întâi să traverseze Dunărea cum puteau, pe la Vadu Oii – întrucât așa s-a creat acest toponim – şi să treacă prin actualele sate Ciobanu şi Mioriţa.

Într-o variantă, mama ciobanului locuieşte într-o casă la mare, cu uşa şi ferestrele spre soare. Mioara năzdrăvană se va metamorfoza într-o fată cu părul lung şi se va duce acolo, dar pentru a ajunge în acel loc, desigur că trebuia şi ea să meargă pe acelaşi drum pe care mergeau ciobanii cu oile. Observ o coincidenţă între trei locuri din acelaşi colţ de ţară: 1. locul unde ciobanii iernau cu oile, 2. locul unde e casa mamei ciobanului, 3. locul unde au fost găsite cele două statuete. Necropola în care s-au găsit, cât şi scăunelul ornamentat pe care stă Gânditorul, arată că poate fi vorba de o societate sedentară, cu case ca a mamei din poezie. Cu referire la Gimbutas și Bouyer, Perechea de la Hamangia poate fi reprezentativă pentru vremea când oamenii au devenit sedentari şi se ocupau de prăsirea vitelor mari, iar statuetele de femei capătă un echivalent masculin, în neolitic.

Versurile stridente, cu vite mari, agricultură insuficient specificată şi tatăl total nesemnificativ pot fi adăogate de către contemporani ai culturii Hamangia sau ulterior. Societatea şi reprezentările religioase din cele mai multe și mai bine păstrate variante ale Mioriţei pot fi mai vechi decât cultura Hamangia. Casa şi poziţia socială sau religioasă a mamei ciobanului pot fi mai vechi decât Perechea de Gânditori de la Hamangia. Măsurătorile cu C14 datează aceste statuete în anul 5880 ± 70 î.Hr. Arheologii români sunt mai prudenţi decât cei occidentali şi bazați pe metoda comparativă, atât de hulită de cei ce nu au învățat cum să o aplice zic că mai sigur ar fi prin anii 4800 î.Hr. Deci: Perechea de Gânditori, cu vârsta de 7000 sau 8000 de ani, puteau să fi auzit şi să recite sau să cânte Mioriţa-Urballade.

Nimeni nu și-a pus întrebarea în ce limbă a putut fi compusă acea Urballade, de care unii au vorbit fără să spună nimic. Transmiterea Mioriței din gură în gură, de la Urballade creată pe vremea dacilor cum zic unii sau mai înainte, așa cum am arătat mai sus și cu mult mai pe larg în carte, a putut urma evoluția limbii strămoșilor noștri. Același lucru s-a întâmplat cu Crezul bisericii române, care s-a transmis oral și a urmat evoluția limbii, de la conciliul din Nicea (anul 325), când a fost scris în latină și până azi, fără să fi fost nevoie să mai fie tradus din latină în română.

Cu referire la dicţionarul lui Mihai Vinereanu (Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Editura Alcor, Bucureşti 2009), majoritatea covârşitoare a cuvintelor din Miorița şi chiar versuri întregi, unul după altul, sunt de origine traco-dacă, traco-ilirică sau pre-latină. Etimologiile propuse de Vinereanu și cele propuse de alți lingviști prezintă un clar defect de logică: se exclud reciproc. Nicio etimologie a vreunui lingvist nu poate fi o certitudine absolută, atâta timp cât mai există o altă etimologie, a altui ligvist. Lingvistica este o știință exactă și nu se mulțumește cu explicația că, dacă nu o fi cum zice un lingvist, atunci poate că o fi cum zice altul. În știință nu e ca în politică. Majoritatea opiniilor nu poate fi un criteriu științific. Notorietatea lingvistului care își argumentează etimologiile, a editurii care le-a publicat sau aspectul grafic al publicației, iarăși nu pot fi criterii științifice, pentru stabilirea adevărului. Ori sunt toți lingviștii de acord, ori niciunul nu prezintă certitudini. Până atunci, nu avem deptul să ne îndoim de niciunul, deoarece toți sunt lingviști și deci nu pot să greșească. Toți pot să aibă dreptate, după cum ne place fiecăruia din noi, mie sau dumneavoastră.

Ca să putem stabili datarea Mioriţei după criterii lexicale și să știm dacă versurile îşi au sau nu își au originea în acele limbi vechi, ar trebui mai întâi să ştim bine deosebirile dintre ele și contribuția lor în istoria limbii române. Altminteri, ne rămân etimologiile slave, bulgare, cumane, maghiare sau turcești, la care relatează DEX cuvintele din limba română și încearcă să ne convingă că localnicii le-au învățat de la popoarele năvălitoare sau migratoare. Aceste popoare migratoare nu prezintă niciun fel de dovezi arheologice ale vreunei culturi materiale proprii, cu care să fi venit. Conform unor lingviști străini, cuvintele comune în limba română și în limbile vecine au fost preluate de către noii veniți, de la populația locală, care avea o cultură avansată, bine documentată arheologic, ceea ce popoarele nou venite călare și cu ghioaga în mână nu aveau. Siturile arheologice prezintă stratificări. Mai în adâncime se află un strat cu ceramică măiestrit lucrată sau alte dovezi de cultură avansată și niciun fel de arme, ce prezintă dovezi de incendiu și distrugeri violente, peste care se suprapune un strat cu o ceramică mai puțin elaborată și cu obiecte casnice mai rudimentare, unde sunt și arme. Nu e nevoie să fim arheologi ca să înțelegem ce s-a întâmplat acolo.

Până când lingviștii vor face noi descoperiri sau elucidări și vor reuși să nu se mai contrazică unii pe alții, putem fi siguri numai de faptul că Mioriţa oglindeşte o societate aflată în epoca de piatră, încă învăluită în ceţurile preistoriei şi ipotezelor. Datarea Mioriței într-o etapă sau alta a preistoriei rămâne la fel de dificilă ca şi etapizarea însăşi. Indiferent de dificultăţile etapizărilor propuse de către arheologi sau lingvişti, şi cu toate incertitudinile inerente oricărei ştiinţe, putem fi siguri de un singur lucru: Stadiul de dezvoltare a societăţii din Mioriţa reflectă o epocă istorică mai veche decât societatea şi mitologia din culturile indoeuropene. Mioriţa oglindeşte o epocă mai veche decât cea din epopeile lui Homer, decât mitologia nordică sau vechile scrieri mitologice din India, mai veche şi decât poemul lui Ghilgameş, considerat ca fiind cea mai veche operă literară.

Cu referire la Sharan B. Merriam, concluzia mea este că textul Mioriței, chiar și versurile ce exprimă fantezia ciobanului sau a creatorilor acestui personaj principal – simbol al omului bun, desăvârșit, cu aspirații spirituale și exemplu luminos pentru toți – sunt un produs al contextului istoric în care trăiau acei creatori și de aceea au o legătură cu realitatea din epoca în care trăiau ei. În concluzie, oamenii care au creat Miorița-Urballade au pus în poem contextul social, economic și spiritual în care trăiau ei. Acestea sunt caracteristice pentru epoca paleolitică. Miorița a fost creată în epoca paleolitică, iar transmiterea orală a versurilor, oricât de conservativă a fost, a făcut posibilă modificarea și adaptarea textului la realități ulterioare, care se opresc în feudalism, prin secolele propuse de Hasdeu și de Iorga, care au fost derutați tocmai de cuvintele și versurile adăugate. Mioriţa este un document ce prezintă traiul material, concepţia despre lume, filozofia vieţii, sufletul, mândriile, temerile, aspirațiile și visurile pe care le aveau oamenii pre-indoeuropeni din zona Carpaţilor şi a Dunării de jos, în paleolitic.

Diferiți istorici, arheologi şi lingvişti occidentali, care nu pot fi suspectaţi de patriotism românesc şi nici de protocronism, dacomanie sau vreo altă formă de subiectivism, susţin în ultima vreme la unison, cu dovezi şi cu argumente care nu au fost şi nici nu pot fi contestate, că teritoriul Carpato-Dunărean şi din zonele învecinate în ţările mărginaşe sunt leagănul civilizaţiei din Europa, care a precedat venirea indoeuropenilor. Numai reaua credință a unor dușmani sau trădători poate contesta sau ignora concluziile acestor universitari nepărtinitori și devotați adevărului.

Concluziile, la care am ajuns în carte, citând mult mai multe lucrări de referință decât în acest eseu, converg spre o datare a compunerii Mioriţei începând cu epoca anterioară venirii indoeuropenilor, la care s-au făcut modificări ulterioare. Am arătat că Mioriţa poate fi mai veche decât Perechea de Gânditori de la Hamangia. Aşa-zisa Urballade putea fi închegată acum 7000 sau 8000 de ani, iar Miorița poate corespunde cu trecerea de la matriarhat la patriarhat și de la paleolitic la neolitic.

Bine, dar chiar puteau oamenii arhaici din Carpaţi, niște analfabeți, să creeze în epoca de piatră o capodoperă literară atât de desăvârșită, încât conţine mai multe idei decât cuvinte, așa cum am arătat în analiza celor 973 de variante? Îl las pe Claude Lévi-Strauss să răspundă în locul meu. Celebrul antropolog, etnolog şi structuralist francez, afirmă (în Race et histoire, Denoël, Unesco, prima ediţie 1952) că toate societăţile omeneşti, foarte îndepărtate şi arhaice, au făcut cei mai decisivi paşi spre progres, cu opt sau zece mii de ani în urmă. Descoperirile oamenilor de atunci alcătuiesc cea mai mare parte din ceea ce noi numim civilizaţie. Suntem în continuare dependenţi de marile descoperiri făcute în timpul revoluţiei neolitice: agricultura, creşterea animalelor, ceramica, ţesutul. Noi n-am făcut decât să adăugăm îmbunătăţiri la aceste descoperiri.

Aceste afirmații ale lui Lévi-Strauss nu au fost contestate de nimeni. Așadar, putem fi siguri că existau premisele materiale și culturale pentru ca Mioriţa să poată fi creată în epoca de piatră, cam în aceleaşi vremuri în care s-au făcut marile descoperiri fundamentale, pe care el zice că se întemeiază civilizaţia întregii lumi. Gimbutas și mulți alții, ce nu pot fi acuzați de naționalism românesc, arată că epoca la care se referă Lévi-Strauss a lăsat mai multe și mai importante vestigii arheologice pe teritoriul actual al României şi în teritoriile învecinate, decât oriunde. Cercetarea Mioriței este un plai deschis pentru oricine, chiar și pentru cei ce o disprețuiesc și disprețuiesc poporul care a creat-o și a transmis-o literaturii universale. Oricine are libertatea să respingă rezultatul cercetării pe care v-am expus-o aici foarte pe scurt și să vină cu altă metodă de datare, cu alte argumente, la fel de întemeiate sau și mai întemeiate, pentru o altă datare a Mioriței.

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

2 decembrie, 2018

Victor RAVINI: Ce facem cu Miorița și cui o lăsăm?

Cum este posibil ca tocmai una dintre marile creații clasice ale literaturii universale să devină inacceptabilă în propria sa țară? Unde s-a mai pomenit așa ceva, cu o poezie? De unde atâta ură împotriva ei? Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Mioriţa dezbină pentru că a fost răstălmăcită și folosită ca armă în tot felul de tertipuri politice, în rivalități dintre savanți și mai cu seamă în scopul denigrării poporului român, care a creat-o și păstrat-o. Cea mai parșivă și nocivă teorie este aceea că ciobanul se lasă omorât, că ar fi laș, iar asta ar fi ceva tipic pentru toți românii, care iubesc moartea mai mult decât viața. Ca la noi, la nimeni. Cine are interes să ne îndoctrineze cu așa aberație și în ce scop? Pe cine deranjează ciobanul din Miorița? Nu Miorița să fie scoasă din școli, ci nălucirile vătămătoare ale câtorva somități orbite de propria lor strălucire, care și-au pus frustrările personale și propriile lor deficiențele sufletești sau de caracter pe seama ciobanului și a întregii țări. N-au vrut să vadă sensul figurat și luminos al cuvintelor din Miorița și ne-au băgat pe gât propriul lor pesimism și fatalism. Orice om normal și de bună credință vede Miorița ca pe un imn închinat omului și naturii, ce arată înalta măsură a capacității omului de a se putea minuna de frumusețea și măreția naturii. Oricare dintre noi ne putem minuna de măreția naturii și a Mioriței după măsura capacității fiecăruia. Totul în Miorița este altfel decât pare unor ochi neatenți. Totul este simbol. Toate câte par să fie concrete sunt abstracțiuni. Străbunii ne-au vorbit cântând și formulând imagini poetice pline de filozofie practică a vieții, așa că nu putem veni noi acum să citim asemenea poezie ca pe un fapt divers din ziar, cum ne învață unii savanți, oricât i-am respecta. Fiecare vers are un bogat înțeles metaforic, tainic. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Intenția mea este de a repune Miorița în discuție pe baze teoretice și metodologice noi. Este firesc că știința evoluează de la o generație la alta și că noi avem azi premise mai bune pentru a înțelege ceea ce nu au înțeles înaintașii noștri. Noi putem să reașezăm Miorița pe piedestalul de pe care au doborât-o unii din cercetătorii anteriori, poate fără să își dea seama ce făceau. Unii dintr-ai noștri, dintre cei mai respectabili, n-au acceptat să o lase acolo unde o puseseră marile puteri europene încă de la început, când au hotărât că un popor, care a creat o asemenea capodoperă de valoare universală, are dreptul să aibă un stat național. Desigur că formarea statului național România i-a deranjat pe unii sau pe alții, care nu știm în ce măsură se mai turbură și acum de nostalgia trecutului lor imperialist, iar Eminescu și Miorița le stau ca ghimpi în ochi. N-au decât să le stea, steaua lor. Ei pot să ne fure pădurile, pot să ne fure Carpații cu totul, dar nu vor putea să ne fure Miorița.

Miorița este tot ce am luat eu cu mine, pribeag din țară. Am datoria să o restitui. Am vrut să aflu de ce Mioriţa este considerată de către unii dintre noi ca fiind dăunătoare. Analiza mea arată că nu Miorița e dăunătoare, ci interpretările ei greșite de până acum. Nu Miorița este școala tristeții noastre naționale, cum credea unul din cei mai mari poeți contemporani, îndurerat de ceea ce spunea, ci procedura adesea defectuoasă cu care a fost cercetată de către unii cărturari, și care a dus la concluzii greșite, dăunătoare nouă ca indivizi și ca națiune. Cum bine ziceau bunicii noștri: Unde este carte multă, e și prostie multă.

Eu nu mă consider cărturar, ci simplu țăran get-bi-get, adică get și după mamă și după tată, așa că scopul analizei mele este lipsit de orice pretenție și se limitează la cercetarea unui număr restrâns de elemente în variantele Mioriţei. M-am limitat la rituri și credințe în legătură cu moartea ciobanului și nunta lui cosmică, în 973 de variante, atâtea câte am găsit, nici măcar jumătate din cele existente. În cadrul analizei, am citat și am tradus în limba suedeză circa 1500 de versuri din variante. Nu vin cu vreo exegeză hermeneutică, ca a somităților, care, de la înălțimea unor catedre universitare, pe care și le-au apărat, și-au dat unii altora note la purtare. Abordez cercetarea Mioriței fără polemici, cu tot respectul pentru deficiențele firești din cercetarea anterioară, mai mult polemică decât științifică, și mă sprijin pe teoriile unor specialiști de renume mondial, neimplicați în disputele noastre fratricide. S-au făcut multe și jalnice erori din cercetarea Mioriței, desigur nu din rea intenție, ci scuzabile sau de la caz la caz iertabile. Rezum aici câteva erori principale, printre multe altele prezentate în analiza de peste trei sute de pagini din carte, și cum am încercat să le îndrept. Las altora mai tineri și mai competenți să ducă mai departe ștafeta datoriei noastre față de strămoșii care ne-au lăsat Miorița și față de cultura universală. Să nu le pese de niște cozi de topor și ignoranți năimiți să denigreze Miorița, care, nemaiștiind cum să-și îndeplinească misiunea, îi vor ataca la persoană. Cum bine zicea Voltaire: Cel mai rău critic este cel ce denigrează pentru a-și ascunde ignoranța (Le pire critique est celui qui dénigre pour cacher son ignorance).

° Cuvântul lege apare în peste două sute de variante ale Mioriței. Cei mai mulți cercetători anteriori sunt siguri că este vorba de o lege juridică: Ovid Densusianu, academicianul Pavel Apostol fost Pál Erdös, Adrian Fochi, Romulus Vulcănescu, ba chiar și Mircea Eliade, care aprobă fără rezerve concluziile marxist-leniniștilor Erdös și Fochi. Orientarea juridică a împins cercetarea pe un făgaș greșit, ne-a împiedicat să știm care este cauza și scopul uciderii, despre ce este vorba în text și ne-au mințit că atitudinea ciobanului ar fi așa cum au priceput-o ei: exact de-a-ndoaselea. Unii din noi ne-am lăsat impresionați de autoritățile științifice și am luat de bune aberațiile lor. Alții ne-am dat seama de erorile din gândirea lor și ne-am indignat.

Cum a fost posibil ca niciun savant să nu fi verificat în dicționar cuvântul lege? În toate dicționarele românești cuvântul lege are două înțelesuri, unul juridic și unul religios, după cum e domeniul de folosință și contextul. Dicționarele mai ample arată că sensul juridic este relativ recent, pe când înțelesul religios este mai vechi, e singurul cunoscut în cultura populară orală și continuă să fie dominant până chiar și la scriitori contemporani cu noi, când vor să redea o atmosferă țărănească. Este necesar să știm dacă poeții populari, autori ai variantelor Mioriței, folosesc cuvântul lege în sens juridic sau religios, adică dacă contextul e juridic sau religios. Trebuie să știm dacă uciderea ciobanului pornește de la o motivare juridică sau religioasă, să știm dacă poezia înfățișează o acțiune juridică sau religioasă. Mesajul literar este juridic sau religios? Concluzia mea este că lege în Mioriţa are înțelesul de nomos, ordinea din cosmos, așa cum au arătat Dumitru Caracostea și Constantin Noica, dar nu au fost luați în serios. Sensul religios al cuvântului lege implică un omor cu o cauză religioasă și un scop religios. Acțiunea ciobanilor nu are un temei juridic, ci religios. Ei practică un ritual arhaic, de inițiere, așa cum a afirmat Alexandru Amzulescu. Ciobanul nu este un condamnat, ci un ales pentru un ritual înălțător, cum a arătat cercetătorul Ion Filipciuc.

° Sunt mai multe cuvinte și expresii ce par nefirești. Cercetarea anterioară nu le-a dat nicio atenție sau le-a înțeles cum le-a înțeles. Fochi exprimă părerea unanimă că expresia tras printr-un inel este o comparație ca să știm că ciobanul e subțirel. Nimeni nu s-a întrebat ce înseamnă expresiile din variante: străinel ca un inel, străinel ca o lună de inel, sprintenel ca o lume de inel și altele. Acestea și multe alte versuri sunt relicve ale unor metafore deteriorate. Întreg portretul ciobanului prezintă nu înfățișarea lui exterioară, ci profilul moral și spiritual. Enigmaticul cuvânt ortoman nu poate însemna bogat în turme, voinic, viteaz sau bogat, cum s-a presupus, ceea ce ar fi o informație redundantă, pe când în Miorița nimic nu este redundant. Ortoman poate exprima o însușire lăuntrică. Însușirile aparent concrete ale ciobanului sunt simboluri pentru ceva abstract, legat de procedurile de inițiere. Metaforele reconstituite dezvăluie că ciobanul a trecut printr-un rit de inițiere, care îl califică pentru ritualul de pasaj spre cea mai înaltă treaptă inițiatică, o moarte rituală simbolică și o nuntă cosmică, nunta sfântă, bine-cunoscuta hierogamie. Din mai multe versuri rezultă că el poate juca rolul unui erou mitologic, care reînnoiește lumea.

° S-a tot spus că poemul național înfățișează lupta de clasă, conflicte regionale dintre ciobani, criminalitate, hoții, invidie și ura împotriva străinului. Nimeni nu s-a întrebat:

– Cum pot ciobanii să fie din trei regiuni diferite și totuși sunt frați? Eu consider că ciobanii, proveniți din diferite regiuni, sunt înfrățiți într-o frăție profesională cu o coeziune sacră. Cine a mai pomenit să existe clase sociale între frați sau într-o frăție profesională?

– Cum pot ei să fie frați sau veri primari și totuși unul este străin? Consider că personajul principal este văzut ca un înstrăinat, fiindcă el este individualist și se simte mai acasă în sfera muzicii, poeziei și stelelor.

° S-a afirmat că Mioriţa este un bocet, un program de înmormântare pentru bărbații tineri neînsurați, ca să nu se facă morții strigoi și să-i sperie pe cei vii (Dumitru Caracostea, Constantin Brăiloiu, Adrian Fochi, Mircea Eliade). S-a tot zis că moartea ciobanului are cauze economice, juridice, sentimentale și că prezintă o realitate documentată istoric (Nicolae Iorga, Ovid Densusianu, George Călinescu, Erdös, Fochi, Gheorghe Vrabie, Liviu Rusu, Vulcănescu, Eliade). Unii văd cauze multiple ale omorului și îi văd pe cei doi ciobani ca judecători și totodată exploatați revoltați, bandiți sau rivali amoroși, iar personajul principal al poemului național e condamnat la moarte pentru fapte rele, pe drept sau pe nedrept (Erdös, Fochi, Vulcănescu, Eliade). Orientarea juridică a cercetării consideră că totul corespunde cu realitatea etnografică și juridică, ciobanii fiind cunoscuți de autorități ca hoți și criminali. Această generalizare nu se bazează pe vreo statistică, ci pe prejudecăți de orășeni. Cu atât mai condamnabilă este afirmația că hoții și criminalii din Miorița ar reprezenta întreg poporul român. Nu pot ști de ce articolul Miorița din Kindlers Neues Literatur Lexikon, bazat pe o bibliografie ce cuprinde treisprezece cercetători, nu menționează orientarea juridică și nici contribuția lui Mircea Eliade la studiul Mioriței.

Este necesar să știm ce fel de acțiune este în Miorița, ce rol are ciobanul acolo, în ce situație este și despre ce e vorba. Altminteri, nu putem înțelege atitudinea și răspunsul lui – și nici mesajul Mioriței. Trebuie să știm dacă Miorița prezintă un omor ritual adevărat, o reprezentare teatrală repetabilă sau ceva ce se petrece în imaginația ciobanului. Prea mulți au scăpat din vedere că poemul se încheie fără ca ciobanul să fie ucis.

Scriitoarea Adelaïde Filleul, marchiză de Souza-Botelho, fugită la Londra când Revoluția franceză era să o decapiteze, a devenit activă la cel mai înalt nivel diplomatic și a exercitat o putere neoficială asupra mai multor țări, de la Lisabona la Moscova. Talleyrand a întrebat-o care era optimismul absolut. Această femeie, cu o asemenea capacitate intelectuală, ale cărei cărți se reeditează mereu și se vând bine chiar și azi, a răspuns: „A-și începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor.” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs). La fel își începe ciobanul testamentul. Probabil că Jules Michelet și toți ceilalți întristați nu cunoșteau aceste vorbe ale celebrei scriitoare, când au spus că ciobanul este pesimist.

Antropologul scoțian Victor Turner arată că aspectul modal al verbului este hotărâtor în comunicare. El analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. Omul în realitatea cotidiană face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea reală este dirijată de necesitate economică și raționalitate, pe când una teatrală e fantezie. Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la modul conjunctiv sau optativ și exprimă sentimente sau dorințe, spre deosebire de atitudinile cognitive, care cer o alegere rațională. Modul conjunctiv și optativ, în toate limbile, exprimă o acțiune virtuală și neîndeplinită, iar în gramatica română se amplifică cu modul condițional. Gramatica Academiei le cuprinde în modul prezumtiv. Pornind de la Victor Turner, eu clasific variantele Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului, în trei categorii:

– mioara, cântărețul, ucigașii sau ciobanul vorbesc de un omor viitor, iar verbul este la modul prezumtiv – uciderea e părelnică și nu a avut loc

– ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează niciodată

– cântărețul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ceea ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie, cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor, și cu Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani. Analiza mea duce la concluzia că moartea și îngroparea sunt scene de teatru, o dramă rituală, în care ciobanul joacă rolul unui personaj mitologic. În unele variante uciderea este planificată să se facă odată la răsăritul soarelui, a doua oară la amiază și a treia oară la asfințit, în al treilea loc. Evident este vorba de un simulacru de ucideri, mimesis, ca la teatru. Cei în rolul de ucigași sunt frați buni cu ucisul sau ortaci loiali, au o etică ireproșabilă și fac așa cum le spune baciul, șeful lor. Când omorul este la indicativ trecut, ciobanul e un erou mitologic, reînviat de mama lui. Cercetătorii care au făcut comparații cu mituri asemănătoare din alte culturi, au fost discreditați.

° Mai mulți spun că episodul cu mama ciobanului nu poate fi autentic, ci e un adaos târziu și nesemnificativ sau chiar unul din falsurile lui Vasile Alecsandri și trebuie scos din poezie fără să mai fie analizat (Fochi, Vrabie, O. Densusianu). O cercetare care cenzurează materialul cercetat… Cine a mai pomenit așa ceva? Profesorii mei suedezi nu m-au crezut. Mi-a fost rușine în ochii universitarilor suedezi cu iluștrii mei compatrioți. Mama ciobanului este un personaj important în multe variante și este de mirare cum unii, ca Vulcănescu sau Eliade și atâția alții, pot trece peste acest episod ca peste ceva ce nu merită atenție. Perspectiva genului personajelor nu s-a mai discutat până acum. Trebuie să studiem rolul mamei ciobanului pentru a înțelege deosebirea dintre concepția religioasă sau despre univers a bărbaților și a femeilor, cât și urmările ritualului cu omorul simbolic asupra raportului de forțe sociale.

Eu ajung la concluzia că mama ciobanului se oglindește în divinitățile naturii cu care vorbește și este o „matriarhă”. Ea și divinitățile ei nu au un echivalent masculin. Cu referire la Louis Bouyer, textul prezintă o societate arhaică, în care nu există vreun patriarh, ci doar o „matriarhă”. Miorița poate înfățișa o vreme când bărbații preiau rolul primordial în practica religioasă și astfel se face trecerea de la matriarhat la patriarhat.

° Se crede că doar mioara e fabuloasă, pe când celelalte animale ar fi reale. Unde s-a mai pomenit vreun text în care animale fabuloase se amestecă cu cele reale? Întrucât oaia vorbește, trebuie să citim tot textul din perspectivă mitologică, ceea ce Fochi și Eliade nu admit. Limbajul în Miorița e figurativ, toate cuvintele (excepție unele adaosuri târzii) sunt poezie de cea mai înaltă calitate, sunt termeni concreți în metafore și alegorii cu sensuri mitologice, ce se regăsesc atât în folclorul român, cât și în literatura cultă a altor popoare.

Eliade spune că mioara năzdrăvană este un oracol ce prezice soarta. Dialogul ciobanului cu mioara nu prezintă caracteristicile discuției cu un oracol, ci este un monolog interior. Mioara poate simboliza Anima, partea feminină din sufletul omului (C. G. Jung).

Cercetarea anterioară crede că mioara îi spune ciobanului să-și cheme un câine care să-l apere. Oricine știe că un singur câine, oricât de viteaz, nu poate reuși să-și apere stăpânul împotriva a doi ucigași. Unde este logica să își cheme în apărare un singur câine, când are mai mulți? Înseamnă că nu e vorba de apărare și nici de uciderea lui. Nu există nicio operă literară în care animale fabuloase să vorbească cu sau despre animale reale. Naratologia nu permite așa amestec. O mioară fabuloasă nu poate vorbi despre un câine adevărat, ci numai de un câine la fel de fabulos. Câinele poate simboliza Animus, partea masculină din sufletul omului (C. G. Jung).

° Concepția dominantă este că nunta cosmică cu sora soarelui, mândra crăiasă sau mireasa lumii e o alegorie a morții și că mireasa lumii e moartea, singura mireasă care n-a înșelat pe nimeni. Cercetarea anterioară decretează astfel că absolut toate femeile măritate își înșală bărbații. Cercetătorii care au avut o altă perspectivă asupra femeilor și au comparat mândra crăiasă din cer cu zeități din alte mitologii au fost excomunicați din viața culturală.

S-a crezut că fata frumoasă de pe munte este o femeie adevărată, iar moartea ciobanului e rezultatul rivalității dintre ciobani pentru favorurile ei, la fel cum se știe de la tribunal că s-a mai întâmplat prin Carpați (O. Densusianu, Erdös, Fochi, Vulcănescu, Eliade). Amzulescu & Fochi, Chițimia, Vrabie afirmă că ea era la început o fată de maior, pe care poporul în cele din urmă a urcat-o în cer și a făcut-o ființă mitologică, sora soarelui. Analiza sinoptică a variantelor arată că evoluția a fost invers, variantele cu fata de maior sunt mai noi și deteriorate, față de cele cu divinități solare, mai bine păstrate și mai vechi.

Cercetarea anterioară a Mioriței este viciată de erori metodologice și de definiții defectuoase sau defectuos aplicate. Lucian Blaga, în Geneza metaforei și sensul culturii, face o mirabilă eroare de raționament atunci când definește metafora pornind de la o explicație deja existentă a Mioriței și folosește această definiție pentru a explica Miorița. Această greșeală de logică știm că se numește cerc vicios.

Interpretările anterioare, cum că „alegoria morții și nunții” ciobanului are scopul să înfrumusețeze realitatea, contravine definiției alegoriei, așa cum o precizează toți, de două secole încoace, în diferite țări, de la Pierre Fontanier până la Richard H. Jones, Joseph Campbell, Victor Turner, Hans-Erik Johannesson, Birger Gerhardsson, Ingemar Algulin și orice dicționar. Explicația de până acum, care susține că ciobanul înlocuiește moartea concretă cu o nuntă abstractă, nu se încadrează în definiția alegoriei, fiindcă nu înlocuiește un termen abstract cu unul concret, ci invers.

Eliade explică alegoria morții și nunții în sensul că ciobanul transcrie moartea ca o nuntă pentru a o înfrumuseța și a învălui tragismul situației. Această explicație nu corespunde cu definiția alegoriei, ci cu definiția eufemismului:

„Eufemism – transcriere care înfrumusețează sau învăluie un cuvânt respingător sau neplăcut. (…) Folosirea de eufemisme pentru ceva care o anumită societate consideră că e neplăcut, scârbos sau înfricoșător, ca de exemplu moartea, (…) este universal răspândită.” (Nationalencyklopedin)

Cercetarea anterioară înțelege că ar fi vorba de o înfrumusețare, un eufemism, dar îi zice alegorie. Asta e la fel ca o falsă declarație vamală. Eroarea a fost făcută din nebăgare de seamă, întrucât acest eufemism are structura unei antifraze și a fost confundat cu o alegorie. Încurcătura poate fi lămurită cu ajutorul lui Pavel Ruxăndoiu, care spune clar:

„Când eufemismul ajunge să exprime exact contrariul a ceea ce trebuie înțeles, atunci i se rezervă numele de antifrază.”

„Antifrază. Mod de exprimare care constă în folosirea unui cuvânt, a unei locuțiuni, a unei fraze etc. într-un sens contrar semnificației sale adevărate.”

Eu constat că interpretarea cercetătorilor anteriori, a ceea ce ei numesc „alegoria morții și nunții”, contravine definițiilor date alegoriei de Fontanier și de cei numiți mai sus. Înțelegerea cum că ciobanul își înfrumusețează moartea ca o nuntă, corespunde cu definiția eufemismului, dată de enciclopedia suedeză și de Ruxăndoiu, sau mai exact cu eufemismul numit antifrază. Cercetarea anterioară a luat eufemismul și antifraza drept alegorie. Nu putem suspecta cercetătorii anteriori de o greșeală cognitivă. Este doar o regretabilă greșeală de neatenție. De aici vine necazul înțelegerii Mioriței pe dos. Definițiile date de lucrări de referință din afara României și de Ruxăndoiu nu pornesc de la o înțelegere grăbită a Mioriței, ca a lui Lucian Blaga, Margareta Iordan, Mircea Eliade sau alții, ci sunt independente de Miorița și deci pot fi o bază mai sigură pentru a studia variantele în mod adecvat.

În concluzie, este exclus ca moartea și nunta ciobanului să fie cei doi termeni ai unei alegorii. Înțelegerea acestor două episoade distincte ca un eufemism, peste care s-a pus eticheta de alegorie, este o amarnică greșeală universitară. Asta nu putea duce exegeza pe un drum drept, ci a derapat pe alunecușul nesocotinței și a dus la o dezastruoasă confuzie, de unde ni se trage răstălmăcirea Mioriței și năstrușnica acuzare a românilor de pasivism, pesimism și fatalism sau dragoste de moarte.

Continue reading „Victor RAVINI: Ce facem cu Miorița și cui o lăsăm?”