Anca SÎRGHIE: Stimată Ana Blandiana, sunteți o poetă de anvergură largă, internațională, invitată în diverse centre culturale ale lumii, pretutindeni admirată, ascultată, premiată. V-ați întors de curând din Canada continentului american cu un nou premiu literar. Dar nu a fost totdeauna așa. Vă propun să ne întoarcem la prima descindere peste Atlantic. Cu ce stare de spirit ați călătorit prima dată în America? Ce amintiri păstrați acum din acel prim voiaj, pe care în cartea „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, apărută în 1978, o socoteați unică  Dumneavoastră șansă, chiar „marea aventură” a vieții?

ANA BLANDIANA: Cartea mea „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile” nu cuprinde decât fragmente, fărâme din impresiile mele despre îndepărtata călătorie (din decembrie 1974 până în mai 1975) în America. Întâmplarea a făcut ca pe la mijlocul drumului, la sosirea într-o dimineață în Los Angeles, să-mi uit în Greyhound caietul cu mai mult de o sută de pagini acoperite de note în care scrisesem noaptea până adormisem. De fapt, mai mult decât de întâmplare, era vorba de oboseală: ca să ne ajungă pentru turul Statelor Unite banii pe care reușisem să-i economisim din bursa Universității Iowa, încercasem pe cât posibil să eludăm hotelurile, dormind în autobuz. Ceea ce a fost interesant și ne-a rămas în memorie ca un element al experienței americane a fost faptul că apelând – când am descoperit, peste cel mult o oră, pierderea – la biroul „lost and found” din autogară, am fost întrebată cât costase caietul, care era valoarea lui, din ce material era confecționat, iar când am răspuns că nu avea valoare materială, ci literară, că era simplu, din hârtie și carton, mi-au explicat că obiectele fără valoare sunt aruncate imediat pentru a nu aglomera rafturile.

Dar, ca să revin la întrebarea Dumneavoastră, starea de spirit cu care am făcut atunci acea călătorie, ca și altele descrise în „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, este definită chiar de titlul cărții: Lumea pe care o descopeream era cea mai frumoasă pentru că – după dificultățile pe care le presupusese obținerea vizei de ieșire din țară, însăși descoperirea ei era un miracol despre care nu aveam cum spera că se va repeta, deci tot ce vedeam, tot ce înțelegeam avea valoarea unicatului, se petrecea oarecum prin absurd, era cuprins într-o lumină aproape magică. În aceste condiții, lumea pe care o descopeream, uimiți și emoționați de propriul nostru noroc, era mai frumoasă decât adevărata lume și evident mult mai interesantă și mai plină de mister decât lumea prin care circul, mai mult sau mai puțin indiferentă, acum.

Anca SÎRGHIE: Așa cum am fost colege de grupă în anii Facultății de Filologie de la Cluj, aveam să traversăm anii socialismului românesc, trăind aceleași spaime că ne va fi interzisă „vederea lumii”, în expresia unui cărturar român din vechime. A ieși dincolo de cortina de fier spre centrul și vestul Europei sau a trece peste Atlantic în anii când ți se interzicea să ai la tine orice formă de valută necesară călătoriei îți producea niște umilințe greu de imaginat pentru generațiile tinerilor români de astăzi. De aceea, impresiile cu care vă întorceați dintr-o asemenea escapadă transatlantică ori din Apusul Europei, ca scriitori, erau așteptate în țară cu aviditate de cititorii dornici de cunoaștere. Cele două cărți memorialistice  ale periplului vostru american au fost primite cu un interes imens în deceniul VIII al secolului al XX-lea ale României socialiste și așa a rămas și mai târziu. Dar destinul a făcut să trăim o răsturnare epocală și de 30 de ani să respirăm în libertate. Ce puncte geografice ați atins în cele două Americi până în prezent și cum le particularizați?

ANA BLANDIANA: Am fost în Statele Unite, atunci, în 1974, apoi în 1996 și în 2015 ; În Canada, atunci (pentru că autobusul Greyhound se rotea în cercuri largi care cuprindeau și Canada și Mexicul ), în 1990 și în 2018 ; în Mexic, la Guadalajara în 1996 și 2017, și în Columbia în 2018. Cele două călătorii, prima si ultima, în State au fost esențial diferite nu pentru că se schimbase America, ci pentru că noi și, mai ales, poziția noastră în lume, nu mai eram la fel.

Prima călătorie a fost descrisă complex și nuanțat în cartea lui Romulus Rusan „America Ogarului Cenușiu”, un bestseller care a cunoscut până acum 5 ediții de zeci de mii de exemplare. Despre cea de a doua n-am scris niciunul, el pentru că nu mai avea cum, eu pentru că între timp mi se schimbaseră accentele întregii existențe. Punctul de plecare a fost participarea mea la târgul de carte de la New York cu volumul „My Native Land A4” apărut la Londra. Acestui punct de program i s-a adăugat un recital de poezie și o conferință despre „Memorialul Victimelor Comunismului” la Institutul Cultural Român de la New York, o dezbatere despre „Memorie și Memorial” cu participarea, alături de noi doi, a lui Dennis Deletant și Virgil Nemoianu, la Library of Congress din Washington și o vizită la românii din Silicon Valley în California.

Am traversat continentul și am ajuns pe Coasta de Vest pentru că, pe de o parte, de mai mulți ani primeam mesaje de invitație de la acea mare comunitate de intelectuali români (atât de mare încât și-a construit și o biserică românească de dimensiunile unei catedrale) care lucrează în centrul electronic al planetei, iar pe de altă parte la Los Angeles, unde locuiește Dr. Miron Costin, reprezentantul Memorialului Sighet în Statele Unite, cel ce a reușit să strângă în jurul lui o comunitate românească nedesprinsă de memoria și istoria țării din care au plecat, comunitate care a reprezentat pentru noi, de-a lungul ultimelor două decenii de edificare a Memorialului, un real punct de sprijin.

Dar, ca să închei răspunsul la această întrebare, trebuie să adaug că în Canada am fost întâia oară la prima reuniune de după revoluție a Academiei Româno-Americane, iar a doua oară la ceremonia de decernare a prestigiosului „Griffin Prize for excellence in Poetry”; de asemenea trebuie să spun că în America Latină am fost prima oară în 1996 la Congresul Mondial al Scriitorilor de la Guadalajara (International PEN) unde eram propusă de Pen Clubul englez și  de Pen Clubul francez ca președinte al organizației. Am revenit apoi în 2017 tot în Guadalajara la marele târg de carte cu cele 8 cărți care îmi apăruseră în Spania și care se difuzau evident și în țările de limbă spaniolă ale Americii Centrale. Tot la un târg de carte – Celebrul FILBO – am fost în 1918 la Bogota în Columbia.

Anca SÎRGHIE: De la prima călătorie s-au schimbat multe. În patru decenii s-au făcut progrese tehnice atât în Lumea Nouă cât și în România noastră. Cum regăsiți comunitățile românilor din cele două Americi la început de secol XXI ?

ANA BLANDIANA: Cel mai tare am fost impresionată la întâlnirea cu informaticienii, fizicienii, chimiștii români din Silicon Valley de faptul că la întrebarea „Când ați plecat din țară?” aproape toți răspundeau „Imediat după mineriada din iunie 1990”. Desigur, nu era nevoie să ajung în California ca să descopăr cât de dezastruoase au fost consecințele acelei situații politice de ev mediu. Știam din statistici că, în 1990, exact 600.000 de români, în majoritate intelectuali și în majoritate tineri, ceruseră plecarea definitivă din România, dar întâlnirea cu toate acele personalități dezamăgite de propria lor țară, cu toți acei oameni care și-au schimbat destinul într-un moment în care ar fi trebuit să poată să și-l împlinească acasă, mi s-a părut sfâșietor. Iar faptul că rămăseseră în continuare legați de tot ce se întâmpla acolo, peste un continent și un ocean, că urmăreau canalele românești de televiziune, ba chiar aveau aparate prin care le înregistrau când se desfășurau în paralel ca să le poată vedea pe toate, dovedea o dragoste de țară care, oricât de înșelată, nu renunțase la speranță. Ceea ce este și mai impresionant.

Anca SÎRGHIE: În primăvara anului 2015 am vizitat și eu California și în Silicon Valley am întâlnit câțiva foști elevi sibieni stabiliți în acel paradis al Americii. Îmi amintesc că la Casa Română de lângă San Francisco am ținut o conferință despre filonul elegiac din poezia lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga și Radu Stanca. Am lansat cărțile mele recente și am avut succes cu „Lucian Blaga și ultima lui muză”, care în țară avea să primească în curând Premiul „Octavian Goga” la Uniunea Scriitorilor din România. Am remarcat niște ingineri români care s-au antrenat în lectura poeziilor lui Blaga în momentul interactiv pe care l-am realizat după conferință. Ușor de observat era faptul că acelei comunități îi lipsea un om de inițiativă literară care să organizeze un cerc de lectură, dacă nu existau forțe creatoare pentru un cenaclu, așa cum era în Denver Colorado Cenaclul românesc „Mircea Eliade”, al cărui director mă însoțea în acea călătorie.

Am găsit și un cui al lui Pepelea în vestea că în zonă trăiește un nepot al lui Lucian Blaga. Ei bine, se mândreau că cu vreo 10 ani în urmă îl invitaseră la o reuniune… Dar atât! Le-am sugerat ideea ca în luna mai a fiecărui an să se realizeze în prezența acelui domn o dezbatere pe anumite motive poetice sau pur și simplu un recital din versurile lui Blaga.  În fiecare lună poate fi evocat un alt scriitor român reprezentativ și cel mai important lucru este să se citească fragmente din opera lui. Aș fi realmente curioasă dacă îndemnul nostru de atunci a avut vreun ecou practic, pentru că o asemenea structură culturală  cum este cenaclul literar sau cercul de lectură acționează ca un vector pentru păstrarea identității noastre naționale în comunitățile care trăiesc atât de departe de țară. Da, ați remarcat foarte exact ideea că românii diasporei nu-și uită patria, se interesează de tot ce se întâmplă acasă. Călătoriți pretutindeni în lume, dragă Ana Blandiana, având șansa de a cunoaște personalități reprezentative din diferite țări de pe absolut toate continentele mapamondului. Criticul Nicolae Manolescu estimase că diaspora nu aduce nicio contribuție la configurarea patrimoniului literar românesc. Dumneavoastră ce opinie v-ați făcut în acest sens?

ANA BLANDIANA: Aproape jumătate de secol de comunism a făcut ca o parte dintre scriitorii filozofii, istoricii, lingviștii români din exil să înceapă să scrie în limbile țărilor lor de adopție. Pe cei plecați după război nu e nevoie să îi citez, sunt foarte cunoscuți, iar suferința care trebuie să fi însoțit această dramatică resetare a fost compensată de integrarea lor, în felul acesta, în cultura universală. Astfel, cum spune proverbul, „tot răul a fost spre bine”. Și chiar dacă strictu sensu ei nu aparțin istoriei literare românești, ei trebuie recuperați de spiritualitatea românească. Acest lucru s-a și întâmplat în cazurile lui Eliade (ca istoric al religiilor, pentru că literatură a continuat să scrie doar în română), Cioran, Ionescu, dar mai puțin în alte cazuri, ca Eugen Coșeriu sau Matyla Ghika. Continue reading „Anca SÎRGHIE: America – un cap de pod al rememorărilor noastre – Dialog cu Ana Blandiana” →