În alt poem
O așteptare se rătăcise
în vitralii prin ramuri de gând
și-o petală dintr-un timp
înscris în cercuri de cenușă
ardea tăcerea dintr-o insulă
pierdută-n eul îngenunchiat în mine
și-n consistența unei dimensiuni răzvrătite
tu înnodai depărtări ale cuvântului
din alt tărâm, din altă lumină.
Tristeți rotite-n vers de clopote ninse
aprindeau pe ziduri arse-n uitare
frunze din ruga unei despărțiri
în care erai durerea unui cer
prăbușit în absurdul neant
din altă zodie, din altă zare.
O umbră pulsează acum în mugurii de lut
nemărginind această plecare
într-un amurg de ape arzând fantomatic
însingurarea ornicului ce te-a-nchis
în alt vers, în alt poem.
Antinomii sepulcrale
zvâcnesc râuri selenare
în așteptarea neîmpăcată
din albul arzând în frunze
și-n frigul entropic
dintr-un culoar nedefinit
vise și veacuri rătăcesc
în netălmăcite hăuri
în care tu zăbovești
ca o chemare de dincolo
de sensul sinelui nerăscumpărat
ca o respirație-nfășurată de cuvinte
ce-mparte mirarea ochiului
în două antinomii sepulcrale
și-un labirint ce-și ramifică tăcerea
prin oasele acestei despărțiri
m-ascunde-ntr-o clipă
în care tu, vers agățat de sălciile din lună
îți destrami umbra
pe buzele acestui ianuarie
spulberat prin cotloanele unui orologiu
ce-nvârte pe-un cadran fără numere
rămășițe din glasul unui orb
cu ochii răsturnați
peste pânza unor formule alchimice
înnodând ramuri dintr-un timp închis
în iarna unei oglinzi
ce-a prins în ridurile nemuririi
aurul mut din pietrele
pe care moartea și-a înscris
amprenta abisală
Arzând cărări de cuvinte
M-am destrămat prin sinuoasa tăcere
a unei frunze ce-n stinsa cădere
dintr-un arbore de gânduri
a poposit pe inima ta.
Rătăcitori printre greierii
pulsând în scrum de lună
ne-am scris pe pleoape
respirația telurică
a unei metanii de dincolo
de noaptea gândurilor arse,
de dincolo de apele uitării
unde-n amurgul ultimei călătorii
despărțirea de noi înșine zăbovea.
Suspendați în verdele
arzând cărări de cuvinte,
zâmbim în ora de ceară
din care curg stele și vise
și liniștea luminii.
Ziduri gonesc prin vălătuci de fluturi
și străzile inundate de seva
unei primăveri hoinare
alunecă-n cerul ce-adună
în palmele ideilor
și-n văzduhul întrebărilor
tot necuprinsul ierbii
tot infinitul unui ram de viață.
Cândva un sentiment
Alunecam pe frunze
ca un ochi venit dintr-o stea
ce căuta rătăcirile nopții
când mai aproape
când mai prelung
zvâcnind cu glas de fărâmă necuprinsă
în tăcuta îmbrățișare a unui lut
ce-și croia neînțeleasa depărtare,
mă risipea volbura colbului
pe-o coamă arsă de văzduh nescris
și literele-și destrămau culoarea
devenind muzică și sfere din alt contur,
creșteau întrebări pe-un umăr de lună
și-n cuvântul arborilor se-adunau aripi
din rugăciunea unor păsări de lumină,
treceam prin axa abstractelor neanturi
în versul risipitei aurore dintr-un veac
plutind haotic cu fața
către cel ce n-am fost încă copil
doar tăcută îngemănare dintre începuturi
când dragostea abisului devenea înălțare
spre cel ce-am respirat o neghicită taină
a unui descânt dintr-o materie
de gânduri și idei
și-atunci mi-am zărit umbra,
mocnită plecare
către lumea de dincolo de sânge și oase
pe-un deal pe care creșteau visele
celui ce-oi fi cândva un sentiment
înmugurit pe-un ram de viață.
Clipa unei azime
Iederă-n oglinda miilor de labirinturi
șiroind rătăcirea unui deal
prin fluide crengi dintr-o lună
ce destramă infinitul
în care cresc ceruri nescrise
dintr-un alt contur de gânduri
poposești acolo
în ochiul însinguratelor icoane
vers răsturnat în constelația mea de argilă
aripă-ntoarsă-n viscolul mut
dintr-un țărm eșuat prin visul unei corăbii
și-n risipirea zilei respiri strigătul lumii
spulberând printre păsări de ape
haotica arsură a fluturilor de fum
și noaptea răstignită în suflete plecate
despicat de absconse tăceri dintr-un cerc
ce strigă ora unei melancolii sacrosante
te-mparți în unghiuri și neumblate cărări
în plusuri și minusuri dintr-o algebră
a timpului uscat în vene
clipă a unei azime din trupul meu
sfârtecat de căutarea unui sens
de dincolo de-o entropică depărtare
în primăvara îngerilor osteniți
te necuprinzi cu tainica lumină
ce încolțește prin frunze și poeme
Cuvinte ale timpului
Alergam pe trepte
desprinse din cețurile odăii
când gândul meu te-a luat de mână
și-n mirarea unei lumini crude
ce-și risipea delirul de cenușă
în alba tresărire dintr-un trandafir,
ne-am strecurat cu umbre de copii
pe-o scară întortocheată
într-un turn clădit din vise
și-acolo-n atingerea fluidă
a sufletelor noastre hoinare
orașul plutea-ntr-un labirint de incantații
din care izvora o noapte-n aripi de fluturi
pe buzele de ceară ale unui șaman
și noi eram doar cuvinte ale timpului
ningând îngeri în foșnetul irizat al lumii.
Iluzii dintr-o primăvară
alunecam în scoica ornicului
desprins dintr-un trup de fluture
și ne lăsam cuprinși de aurora
imensei neliniști ce-n oceanul de abisuri
răsturna tăvălugul gravitației
tot mai îndepărtați
de miezul teluric dintr-o pleoapă
eram fantasme dintr-un timp al viselor
acoperind cerul din grădina copilăriei
tu răsturnai întrebări
peste umerii cuvintelor
eu semănam absențe
pe chipul unui nor
cineva zgâria îndoieli pe buzele unei măști
zăbovea inima în fereastra salcâmului
strada se-nvârtea într-un carusel de emoții
câțiva izbucneau în vise
alții deznodau amurgul din amorțeala crengilor de nea
alba povară a tăcerii se estompa într-un pastel
în care noi deveneam iluzii
dintr-o primăvară ce nu știa încă
să citească literele iernii
așteptarea răscolea iarba
încă neaprinsă-n
ochiul unui vânt fantomatic
și toate cărările sufletelor noastre
se acopereau de flori
desenate pe-un colț de geam.
În abisul acestei oarbe călătorii
cresc anotimpuri atinse de viață
scriind lumina unei clipe
ce lasă-n urmă doar infinitul
dintr-un lung șir de tăceri
cel ce nu se-ntoarce pierdut rămâne
pe treptele timpului ghemuit
tu mă privești cu-n ochi al plecării
de dincolo de grădina părăsită
în care arsura ramului înnoadă
speranțele de umbre
la geamul agățat de norii unei idei
te-aduni din mișcarea cuvintelor
ca un joc de frunze-n amintire
din trupul tău uitat pe prag
se-aude doar verdele unei primăveri
cum roade-n scoarța palmei
cărări rătăcite-ntr-o lacrimă
și în abisul acestei oarbe călătorii
doar visul dintr-un vers ne-adună
să respirăm înaltul
de dincolo de moarte
În odaia cuvintelor mele
în odaia cuvintelor mele
m-am risipit într-o depărtare înfiorată
de un regret înserat pe un peron
pe care doar așteptarea din umbre
arde-n ramuri fluide de noapte
această disipare spontană de litere
arzând pe-o margine de lună
rătăcirea dintr-un cuvânt pierdut
și-n latența unui cânt ancestral
câmpuri inundă gândul
îndrăgostit de-un vers
în care tu ți-ai ascuns absența
statuie sortită altui deșert
ce-și revarsă arsura
în dureroasa sublimare
a unui verde stigmatizat
de litere-mbracate-n lumina din maci
veghezi la capătul unui tăceri
acea neputință a florii
de a stinge-n ploi de stele
atingerea de foc a unei însingurări
neînscrise-n reflexul anotimpului banal
și-n odaia cuvintelor mele
te respir, efemeră atingere
a unui irațional sortit
să-mpartă necalculatele hăuri ale lumii
în zodii neexplicate-n semne
ci doar în întâmplări
Litere de tăcere
În pielea unui timp închise-s cuvinte
și-un gând al tăcerii
mă absoarbe-n altă dimensiune
ca un zeu amuțit de-atâtea altare arse,
în mine mă întorc pe dosul pânzei de dureri
și-nvăț să vorbesc
alt cer de sunete zdrobite
să citesc nisipul unui anotimp eșuat
să număr colții nopții înfipți
în carnea unui infinit
abandonat în bătaia inimii.
În mine doar pașii unei rugăciuni
se-aud cum scrijelesc
litere de tăcere
pe pieptul celor ce m-au ascuns
în iubirea unei despărțiri.
Prin cenușa fluturilor
Acolo-n grădina neînțeleselor semne
ascult cum arde
o nemărginire din trupurile noastre
ca o așteptare-n rana iernii
ca o limpezire de spații crescute
sub streșinile lunii oarbe,
nu știu dacă-n frunza uitatului lut
un vis aprinde-o candelă
sau crește monoton
un șir de cruci fără culoare,
între mine și tine bărci de lumină
prin apele pierdutelor stele,
aș vrea să mă găsești
în visul plâns dintr-un miracol
în care tu deschizi fereastra-n
fântâna înaltelor depărtări
să trecem prin tăcerea
dimensiunii coagulate-ntr-o plecare
să ne-ntâlnim în ora cuvintelor
rămase-n odaia golită
de respirația imaginilor sparte,
doar noi între umbre și focuri dezacordate
doar noi ascultând lacrima sferei
cum își prelinge abisul
în taina unui zbor de ceară,
doar noi prin cenușa fluturilor
atinși de-o constelație haotică,
în nodul imuabilei iubiri doar fumul verii
dintr-un continuu curcubeu
de dincolo de absconsa rotire
a unui melancolic univers
ce-și frânge-n noi amintirile
și infinitul mut.
Toată lumea din noi
Mi-am împrăștiat tot cerul
în frunzele gândului tău ,
și-atunci grădina s-a umplut
de ochii mari ai cuvintelor nerostite,
neînțelese amintiri dădeau năvală
prin rămurișul povestit de lună,
un vânt viclean începu să-mbrățișeze
iarba de stele rostogolind
pe drumul pietruit cu vise
ciulini și regrete
și clipe ascunse-n cochilii
de melc prăfuit cu tăceri,
auzeam cum palpită-n palme de lut
sărutul morții de dincolo de deal,
acolo cei plecați ne auzeau
inimile atinse de iubire
și zâmbeau amintindu-și
de ceasornicarul care se strecoară-n oraș
pe ascuns în somnul nopții
și meșterește descântece de nea
prin roțile dințate ale timpului hoinar…
da, da, ceasornicarul decupează cercuri
din suflete adormite și le-aruncă dincolo de deal
acolo unde cei plecați ne-așteaptă,
dar eu m-am ghemuit în visul tău
și-ntr-un unic cerc vom rostogoli
toată lumea din noi.
Prin orașul timpului
ți-am citit ploaia pașilor
o sfărâmare de aurore-n cuiburi de umbre
destrămând cu o atingere himerică
incandescența unui număr enigmatic
prin orașul timpului
în care străzi locuiesc în ore suspendate
de-o depărtare încărcată cu iluzii
acolo oamenii-și țes inimile
cu fluturi desprinși
dintr-o scoarță de versuri ce-nvelește
un cer sortit unei împărțiri fără sfârșit
și-n oglinzi congruente cu norii
o volbură de nisip perindă chipuri
rătăcite cândva
în pădurea cu ramuri de îngeri
resturi de cuvinte se scutură
din turnul secundelor desperecheate
inundând cu scrisori nicicând scrise
cărarea unei așteptări
pe care ne-am pierdut dimensiunea entropică
dintr-o spirală de stea
când înălțam un zmeu croit
din speranțele noastre de copii
Uitare sincopată
Respiram iluzia unei scări
răsărite dintr-un strigăt
contorsionat al depărtării,
treptele-și pierdeau consistența
topindu-se-n întunecimi
răvășite-n muțenia unui apus
dintr-o iarnă de gânduri
peste dealul ce-ascunsese cerul
într-un somn de înger
culcușit pe genunchii lunii
și eu urcam spre-o necuprinsă atingere
dintr-o fuior șiroind într-un noian de stele,
apoi coboram înălțimea trecutului
neprecizat în înghețatul timp
din cuvinte și așteptări
dincolo de glasul tău părăsit
într-o uitare sincopată
cădeau amintiri,vise,
nebuloase dintr-un somn
răzvrătit în ceara drumurilor pierdute
copaci de lumină, păsări de ape
și tu așteptând o veste pe dealul spulberat
de tăișul acestei aspre nopți
agățate de mine.
Umbre desculțe
Crești ca o tăcere din abisurile nopții
curgând fantomatic printre ziduri
ce-n arborescente glasuri ale plecării
despletesc coridoare dintr-un labirint
în care timpul rămâne doar un minotaur
sfârtecând povara dintr-un mit,
printre ruguri arzând neuitarea din pleoape,
printre câmpuri ce-și împrăștie singurătatea
în ciulinii înghețați dintr-un psalm
când înserarea din noi e-un țărm respirând
ultimul zvâcnet din corăbii abandonate
ne întâlnim umbrele umblând desculțe
într-o duminică ciobită de-o ninsoare
ce-n lutul aspru al zeului din noi
scrie uimirea unui înger în hăul din Cuvânt.
Un alb al umbrelor rătăcitoare
Germinează un alb magnetic
prin fibra acestui oraș
pecetluit de neînțelese inerții
în care chipuri și-au pierdut ochii
și visul și ultimul curcubeu
într-un somn hibernal
devenind ziduri dintr-un labirint
netălmăcit de cerșetorul
ce-și scrie aripile arse pe treptele
cuvintelor uscate-n oase
la răspântii grăunțe de-ntunecimi
spaima iluziilor dintr-un adăpost
al ultimelor nopți de primăvară
uitarea din frunze reci și toamne
poposite-n inimi fără cer
tăcerea din vacarmul unui bâlci
în care clovni și saltimbanci
înnoadă mediocritatea în albul
falselor poeme
vinete străzi împrăștie
o-nserare de cenușă
pe geamuri obosite
în liniștea de ceară
se desprind din ramuri
fâșii de cer pe care o uitare
își scrie numele
și sufletu-mi hoinar
un vânt îl țintuie cu grele stele
din plumbul turnului ce-nvârte-n ornic
viscolul unui veac
risipindu-mă-ntr-un alb
al umbrelor rătăcitoare.
Un eu venit de niciunde
Treceam prin gânduri
urmând cărări ce m-aruncau
în piețe pline de oameni,
unii purtându-și negurile pe chip,
alții la braț cu ultimile clipe,
erau și vânzători de vise,
trubaduri căutându-și baladele
printre gunoaie spulberate
de cețuri venite din iedera timpului,
mă strecuram ca un vals uitat pe lună
de-o noapte ce ascundea
moartea-n buzunarele inimii,
curgeam printre idei și cuvinte nerostite
și deodată m-am întâlnit cu mine,
un eu venit de niciunde mă privea uimit,
eram eu și-acolo și aici,
stăteam cu mine și nu știam să mă citesc…
am dat din umeri nelămurit
și celălalt eu mi-a întins o floare,
apoi mi-a șoptit
mergi mai departe, chiar dacă ai obosit…
Un sentiment fără contur
Absență strecurată între cuvinte și noapte,
mi-ai scris pe retina unui gând
zodia teurgică a unei lacrimi
ce-n versul mut din rana unui înger
țesea îndepărtarea
viscolind pe câmpia unui mâine
printre aripi de nisip.
Te-ai abandonat într-o alungită umbră
a unui timp arzând congruent
cu respirația unui somn himeric
în care tu,
hotar crepuscular al visului din mine
mă rătăceai într-o tristețe
de bun-rămas
și-n haosul de ceară
al unei desfrunziri din lună
pe tine, fluid labirint al absenței
dintr-un orologiu de cenușă,
te-am răstignit
de-un sentiment fără contur.
—————————–
Alice PUIU
18 februarie 2020