Daniel MARIAN: Vasile Rodian 360°

(Vasile Rodian – „solitudine la marginea ceţii”,

Ed. Brumar, 2020)

Din priviri răzleţe ne place sau nu ne place, vrem sau nu vrem, mergem sau nu mergem pe limpezimi sau pe întortocheli. Privim din colţuri sau din puncte, ceea ce-i cam acelaşi lucru. Ne mirăm sau nu ne pasă. Vine însă momentul rotund când centrifuga e pornită şi te-ai mutat din balans în circumferinţă. Să ne imaginăm cum într-o poiană stă vântul ca într-un octogon şi aşteaptă să umble.

De la Jefuirea templului, Reconstituire anarhică, Surâsul potecii ascunse, Babilonia, Sigilii, peceţi, Calendarul nisipului şi al ierbii, Plecarea din muzeu, Criza portretului, porneşte o geometrie variabilă în dorinţe şi în păcate, în iluminări şi în constrângeri. Vasile Rodian este alergătorul de cursă lungă, la care trei decenii fac cât o dimineaţă, un prânz şi o seară.

De fapt, el se rupe de timp, într-un fel special, hipnotic, delicat şi dureros. Nimic nu şade la locul lui, pentru asta existând variabilitate. Avem de-a face cu deplinătatea formelor contrapusă neinventării lor. Ascuţişul, tăişul se întovărăşesc cu fluidul şi cu enigmaticul.

În eventualitatea că te-ai plictisit de ritualul zilnic, te tratează fratele Vasile, te faci să nu mai vezi ritual veci. În geometria unei accepţiuni dimpreună cu aceea a disperării, distanţele se contrazic şi se armonizează, devin opace şi devin profunde.

Dacă până acum puteai întâlni şi chiar te puteai obişnui cu totul despre nimic sau/şi nimicul despre tot, au Continue reading „Daniel MARIAN: Vasile Rodian 360°” →

Daniel MARIAN: Întâlnindu-se neprielnicul şi năpasta

(Vasile Rodian – „Calendarul nisipurilor şi al ierbii”,

Ed. Anthropos, 2007)

Îl tot văd pe poet muşcat de timp prin intersecţii puse grămadă pe unde trebuia să fie drumul întins şi limpede. Povara unor retorisme istorice îl plantează acolo şi nu îl mai lasă să plece. Întreg viul este la un moment dat discutabil, o mână sau o creangă pot fi uşoare deformări ale unor umbre de trecut ţara şi veacul în care se scufundă şi se confundă mersul sufletului şi al minţii.

Vasile Rodian parcurge cu duiumul stări complicate dând din subînţeles în inexplicabil. Atunci când el spune că e noapte, înseamnă că deja s-a făcut de mult, la fel şi cu ziua, de parcă fazele acestea de trecere existenţială ar fi foarte meticulos măturate, urcate pe lopată şi în roabă.

„Calendarul nisipurilor şi al ierbii” reprezintă un registru sinuos însoţit de un formular completat pentru ieşirea din imponderabilitate. Fără a fi o rigurozitate opacă la sentimente, doar pentru a da bine pentru căutătorii de recensăminte şi statistici.

Maniera încifrată a poetului este binecunoscută celor ce au trăit înlăuntrul poeziei în ultima jumătate de secol. Transformările care vin de la o carte la alta sunt insignifiante şi respectă cu sfinţenie consecvenţa. Nu avem deci de-a face cu un poet schimbător după vreme sau, mă rog, după modă. Vasile Rodian este de un principiu al firescului, ori simte ori nu simte, ori trăieşte ori nu trăieşte, ori scrie ori nu scrie.

Nu putem spune cu exactitate, delimitativ: aici avem nisipurile, dincolo avem iarba. Ştim însă că împreună acestea fiind, avem un calendar din acelea care te bântuie şi îţi dau fiori.

Pornind pe firul cărţii, mă încumet la ceea ce atârnă mai greu în ecuaţia om-real-ireal. Şi desigur nu din ambiţia vreunui record în diverse materii, nici din nevoia unei demonstraţii aplicate, ci ca urmare a senzaţiei aceleia de magnetism indiscutabil pe care ţi-o oferă anumite situaţii de acest gen.

O peisagistică a limitei eistenţiale, fără însă a fi un liman pentru stânga sau dreapta trecerii pe lume: „Eiti/ în nemărginirea femeie-bărbat/ ce jocuri pe internet la Circul din vale/ mulţi se aud din alte vieţi/ eu cad la învoială cu moartea/ să fiu mort dar să fiu viu/ la ora închiderii ultimului beţiv/ să-ţi pun într-o pungă o sticlă şi el/ că e Continue reading „Daniel MARIAN: Întâlnindu-se neprielnicul şi năpasta” →

Daniel LUCA: Lumea ca o caleașcă

Libertatea nu este decât o iluzie, după cum susține Vasile Rodian în placheta de versuri Calendarul nisipurilor și al ierbii (Editura Anthropos, Timișoara, 2007). Atât pe pământ, cât și în văzduh („istovit în goluri de aer / uliul a stat prea mult acolo sus!” – Peisaj).

Dorința de liberate este uriașă, determinând oamenii să se ia la trântă cu puterea și să pornească o revoluție. Speranța mărșăluiește fericită pe stradă și fiecare o poate strânge la piept, dar totul durează numai o clipită („E o semnătură din care te revendici / liber / cum să fii / liber / câtă trăire n-a fost risipită”; „sub fusta revoluției / monezi / monezi” – Baraje).

Hainele, umbrela sunt pavăză înaintea gloanțelor și țin de cald în fața frigului (la propriu și la figurat) impus de autorități („azi eu și / umbrela / intrați în anotimpurile orașului / izbăvirea de friguri”), tocmai pentru că toate căile se dovedesc a nu fi decât niște fundături („vin cei cu compasul cu creanga / nu mai sunt trasee nemalefice / și uite așa legat cu brâul sinelui tău / tragi la lopată împinge barca la un mal / a venit revoluția și dacă n-am avut pistol / am plecat cu umbrela către inima orașului” – Strâmbăturile vremii).

Cu sânge se scrie istoria, un regim e dărâmat și înlocuit cu un altul, dar este numai o schimbare de fațadă („Confortul privirii / șerparii / un steag nu poate învinge muntele” – Amurg cu tine).

Iar dacă mesajul transmis cunoaște transformări, acestea sunt și ele de formă, nicidecum de fond („sună sirena / mâine vom duce la renovare pancartele!”), cei care ajung la putere își uită menirea, urmăresc numai să își impună voința („omul e ceea ce jucăm noi” – Obstrucție) și interesul propriu, adeseori pecuniar, în dauna celui colectiv („Nimeni nu mai ascultă de nimeni / cei de ieri care nu aveau nimic / acum au totul – vai pustiirea” – Stare).

Nimic nu e nou sub soare, totul se repetă, omul aflându-se încontinuu în bătaia vremilor și vremurilor („s-au șters unii pe alții / s-au dorit constelația parapământenilor / după scuturare / preoții îl îmbălsămau pe Apis!” – Oglinda fluviului).

Continue reading „Daniel LUCA: Lumea ca o caleașcă” →