2020 în cinematograful ”7 Noiembrie” din Ciudanovița.

Am trecut de ruptul biletelor, de lanț, unde tanti Veronica rupe biletul și acum urc pe scările largi de marmură, pe care la inaugurare rula frumos printre vergelele din adâncul treptelor un covor roșu. Era amprenta comunismului sovietic care se instalase în bazinul miner pentru exploatarea uraniului. Pereții înalți, cu ferestre luminoase și draperii grele de catifea erau încă și azi decorați cu tablourile mele. Ramele trase din lanteți de la mină la rindea de nenea Zaharia de la Blocul 12, tata fraților Zaharia, cel mic coleg de clasă cu mine iar înrămate erau afișe din cele mai frumoase filme americane ale anilor ’5o-’60. Toate creau o atmosferă de lux.

Am ajuns la etajul doi unde se aflau intrarea în sală, o ușă dublă care să servească la mișcarea a cinci sute de persoane, cu cei în picioare, iar la dreapta pe partea opusă ușii o fereastră înaltă burgheză, 3-4 metri înălțime și în stânga ei, intrarea scărilor către cabina de proiecție. În această cabină am trăit cele mai mari împliniri ale copilăriei mele. Ușa era închisă. Din sală se aud rafale de aplauze și intru atras de ele. Intrarea era construită în așa fel încât cel care deschidea ușile să intre printr-o pereche de draperii largi și grele de catifea roșie, fără să disturbe întunericul din sală. Se vedeau spătarele ultimului rând de scaune basculante, pe spătarul cărora apăreau frumos cifrele scrise caligrafic cu pensula vopsite în alb pe mobilierul maro întunecat cifrele 297, 298, 299, 300. Cifra trei era mai artistic modelată decât restul scaunelor. Casa scărilor era luminată de candelabre mari iar în sală între ferestre erau montate trei brațe lumini lumânări care erau parte din intimitatea și spectacolul de lăsare și deschidere a cortinei sau introducerea în intimitatea întunericului dintre film și fetița cu codițe lungi, fundițe și năsucul cârn de lângă tine. Luminile ascunse între tavan și pereți creeau impresia de lumină însorită de vară pe care proiecționistul cu măiestrie o ducea lin, în lumina lungii veri ferbinți de pe ecran.

Pășesc în liniște pe culoarul larg de doi metri. Luminile erau aprinse, spectatorii cu fețe albe de marmură priveau atenți. Eu savurez curios sala pe care nu o mai văzusem de 45 de ani. Nenea Josef, proiecționistul trece pe lângă mine grăbindu-se către cabina de proiecție. Era îmbrăcat într-un halat lung negru și avea o atitudine serioasă de neamț. După el, la câțiva pași îl urmează o doamnă doctoriță îmbrăcată elegant, cu pupilele ochilor căprui, jumătate acoperite de pleoapele de sus, ea zâmbește din înălțimea clasei ei și părea că mă cunoaște, eu nu. Pe scenă are loc o prezentare modernă, din America. Un specialist gălăgios ca un vânzător ambulant țipa, învățând șase muncitori, fiecare la măsuța lui, să asambleze ascuțitori de creioane de mărimea și forma dopului de plută, bănuiesc electrice. Din câte știu, eram buni la cele manuale. Minele de uraniu s-au închis de la revoluție și minerii trebuie reprofilați. Americanii ar trebui să facă mai mult pentru România. Ceaușescu a sacrificat țara și pe el însuși pentru politica americană, opunându-se și boicotând blocul sovietic. Ascuțim creioane! Om fi buni  în asta? Privesc în jur. Parcă erau mai entuziaști pe vremuri la meciurile de box ale campioanei naționale Minerul Ciudanovița. Urlau etuziaști de răsunau țipetele peste șapte văi precum bomba lui Bush în Afganistan. Aveau suflu minierii și dragoste pentru toate ansamblurile culturale din România: Timișul sârb și român, Jiul oltenesc, Călușarii Maramureșului, ansamblurile Moldovei, regatul german și maghiar, teatrul de Revistă și Estrada București etc.

S-ar putea să fiu invizibil pentru că nimeni nu semnalizează fizic prezența mea aici, doar îi cunosc pe toți. Soba de teracotă imensă din partea stângă a sălii pe care o înfundam iarna cu bușteni de un metru lungime ca să încălzesc sala și să afum spectatorii când bătea “cosava”, viscolul care venea de la Moldova Nouă, din cotul Dunării acum era transformată într-o cușcă a inginerilor de sunet cu ferestre duble. Am trecut prin ea și m-am îndreptat către cabina de proiecție. Deschid ușa scărilor de metal greu, dar aflu că intrarea era blocată cu o masă minerească din scândură aspră, tăiată proaspăt de la circularul minei, unde se preparau armăturile și netrasă la rindea, cam așa cum aveau oșenii și maramureșenii de la Baraca Italiana sau barăcile cu trei etaje din valea de sub Gara Ciudanovița proaspăt veniți să lucreze în mină, apoi deasupra, în loc de față de masă era acoperită cu ziare Scânteia, plină cu farfurii de plastic și hârtie presată și în ele tot felul de biscuiți și covrigei. Era așa de bine încastrată în intrare încât nu am putut intra și am renunțat. Am pornit în jos pe scări către caseria de bilete, unde tanti Eva, soția lui nea Josef vindea bilete. De fapt el era deja în caserie că i-am recunoscut vocea coborând în dialog cu doamna. Să-i las în pace să-și termine discuția și mă întorc sub casa scărilor mari de marmură roșie a sovietelor, unde erau WC-urile cu oglinzile pentru machiatul și pudratul doamnelor și depozitul de lemne.

Continue reading „Ben TODICĂ: Aprind becul și intru…” →