Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (95)

România în perioada interbelică (1918-1939)

Regimul carlist (1938-1940). La 10 februarie 1938, regele a numit un nou guvern, condus de patriarhul României, Miron Cristea, care a asigurat trecerea de la regimul parlamentar democratic la regimul autoritar carlist. Guvernul s-a constituit de fapt în noaptea de 10/11 februarie, fiind alcătuit din miniştri, secretari de stat, cuprindea cinci foşti prim-miniştri (Vaida, Averescu, Iorga, Mironescu, Tătărescu), Maniu şi Goga au refuzat, iar Barbu Ştirbei nu a fost invitat. În aceeaşi noapte, s-a introdus starea de asediu, cenzura, iar autorităţile militare au preluat controlul administraţiei, s-au numit noi prefecţi dintre ofiţeri, iar alegerile parlamentare au fost amânate. La 20 februarie, a fost elaborată o nouă Constituţie, aprobată prin plebiscit şi apoi promulgată, la 27 februarie 1938. Noua constituţie oficializa noul regim autoritar carlist. O nouă lege electorală, elaborată în mai 1939, stabilea că drept de vot au bărbaţii de la 30 de ani în sus, numărul deputaţilor era redus la 258, votau cei ce ştiau carte, numărul alegătorilor s-a redus la jumătate. La 30 martie 1938, a fost înfiinţat Consiliul de Coroană, alcătuit din consilieri regali şi, în aceeaşi zi, fapt grav, s-a hotărât dizolvarea partidelor politice. La 14 aprilie 1938, a fost dat decretul pentru apărarea ordinei în stat.

    Mai târziu, la 14 august acelaşi an, a fost efectuată o nouă reformă administrativă, prin care se înfiinţau ţinuturile, ca unităţi administrative, conduse de rezidenţi regali, numiţi de rege. Primarii erau şi ei numiţi, desfiinţându-se dreptul de alegere care aparţinea cetăţenilor. Sindicatele au fost dizolvate şi, prin decretul-lege din 12 octombrie 1938, au fost înfiinţate Breslele. Prin decretul-lege din 15 decembrie 1938, se înfiinţa Straja Ţării, alcătuită din tineri, între 7 şi 21 ani, fete şi băieţi, condusă de rege. În 19 octombrie 1938, s-a înfiinţat Frontul Naţional Studenţesc, din care făceau parte în mod automat toţi studenţii. Ca mijloc de propagandă a fost editat ziarul ,,România”, care avea ca redactor şef pe Cezar Petrescu. După moartea patriarhului Miron Cristea, a fost numit prim-ministru Armand Călinescu, în martie 1939. Încă în luna decembrie 1938, s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, care avea ca preşedinte pe regele Carol.

Au fost organizate alegeri parlamentar, în iunie 1939, şi s-a constituit parlamentul carlist, listele fiind propuse de către F.R.N. După moartea lui Călinescu, ucis de legionari, la 21 septembrie 1939, s-a constituit un guvern condus de generalul Gh. Argeşanu, care a decis executarea fără judecată a sute de legionari (peste250), ca măsură de represalii faţă de uciderea lui Călinescu. Apoi s-a constituit un guvern în frunte cu C. Argetoianu (septembrie-noiembrie 1939), urmat de un guvern Gh. Tătărescu (noiembrie 1939-iunie 1940). Mişcarea legionară a fost supusă unei represiuni crunte de regimul carlist. Astfel, după ce a fost condamnat iniţial la 6 luni de închisoare, pentru o scrisoare adresată lui Iorga, în mai 1938, a fost organizat procesul lui C. Z. Codreanu, un proces politic, urmat de numeroase arestări şi percheziţii ale sediilor legionare. În cadrul procesului au fost citaţi 117 martori, între care Maniu, Antonescu, N. Crainic, Nae Ionescu. La 27 mai, pe baza unor acuzaţii false, Codreanu a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică, în absenţa unor probe evidente. El a fost închis la Jilava, apoi la Râmnicu-Sărat. În noaptea de 29/30 noiembrie 1938 (Noaptea de Sf. Andrei), din ordinul regelui, Codreanu, împreună cu alţi 13 legionari, au fost ucişi prin ştrangulare în dreptul pădurii Tâncăbeşti (Jud. Ilfov), sub pretextul că au încercat să evadeze. Apoi, cei ucişi au fost îngropaţi în secret în curtea închisorii Jilava.

După prăbuşirea Franţei, în iunie 1940, şi cedarea Basarabiei, Bucovinei de nord şi a nord-vestului Transilvaniei, regimul carlist, unanim detestat, s-a prăbuşit în ruşine şi dezonoare. Noul guvern Gigurtu, numit în iulie 1940, a iniţiat o politică externă de apropiere de Germania, s-a instituit Partidul Naţiunii, ca partid unic, totalitar, dar aceasta n-a împiedicat prăbuşirea regelui Carol II, silit să părăsească ţara, la 6 septembrie 1940.

    Politica externă a României (1919-1939). Tratatele de pace din anii 1919-1920, semnate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris-Tratatul de la Neuilly (noiembrie 1919), Trianon (iunie 1920) şi Paris (octombrie 1920) – prin care României i se recunoșteau drepturile sale naţionale, politice şi teritoriale în noua ordine europeană după 1918, marcau inaugurarea unei noi epoci în relaţiile externe ale României. Statul român îşi propunea, după 1918, apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale în cadrul nou al politicii de securitate colectivă, promovată de Societatea Naţiunilor şi statele învingătoare Franţa şi Anglia, în cadrul sistemului versaillez.

În perioada guvernului Averescu 1920-1921 (ministru de externe fiind Take Ionescu), Romania a urmărit strângerea relaţiilor cu Polonia, stat vecin şi, la 3 martie 1921, la Bucureşti, s-a semnat Convenţia de alianţă între România şi Polonia şi Convenţia militară dintre cele două state. Această convenţie a fost urmată de semnarea Tratatului cu Polonia, la 26 martie 1926.

În primii ani după marea unire, a fost constituită o alianţă regională, prima de acest gen din Europa, în spiritul pactului Societăţii Naţiunilor. Mica Înţelegere s-a constituit prin tratate bilaterale încheiate între 3 state. Astfel, mai întâi, la 14 august 1920, la Belgrad, s-a semnat Convenţia de alianţă între Cehoslovacia şi Iugoslavia, apoi, la 22 aprilie 1921, Convenţia de alianţă între România şi Cehoslovacia, iar la 7 iunie 1921, a fost semnată Convenţia de alianţă între România şi Iugoslavia. În acest fel, în anii 1920-1921, s-a închegat această alianţă regională defensivă care-şi propunea menţinerea păcii şi securitatea în zona centrală europeană. În ianuarie 1922, alianţa cu Iugoslavia a fost completată cu o Convenţie militară, semnată la Belgrad, între România şi Iugoslavia. Mica Înţelegere era privită, în general, ca un instrument de apărare a statqoului teritorial, o alianţă cu caracter defensiv.

După 1920, România a urmărit încheierea unui tratat cu Franţa, pentru consolidarea sistemului versaillez, a securităţii şi integrităţii teritoriale a României. După negocieri laborioase, tratatul dintre România şi Franţa, a fost semnat la 10 iunie 1926, de A. Briand şi C. Diamandy. Dar guvernul francez nu a acceptat completarea tratatului printr-o intervenţie militară, de aceea tratatul nu avea o valoare practică, ci mai curând una diplomatică morală. În paralel, guvernul român a angajat negocieri pentru încheierea unui tratat cu Italia. Tratatul de amiciţie şi colaborare cordială între România şi Italia a fost semnat la Roma, în 16 septembrie 1926.

Prin semnarea tratatelor de pace din anii 1919-1920, România a devenit membru fondator al Societăţii Naţiunilor, organizaţie care-şi propunea menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale. România a participat la Conferinţa de la Genova (aprilie-mai 1922), cu o delegaţie condusă de primul ministrul I. I. C. Brătianu, dar care s-a încheiat printr-un eşec. Ulterior România a salutat semnarea Pactului de la Locarno (octombrie 1925), prin care marile puteri Anglia, Franţa, Germania, Italia îşi garantau reciproc frontierele, dar nu garanta şi frontierele statelor răsăritene, Cehoslovacia şi Polonia, care ar fi dorit un Locarno oriental. În ceea ce priveşte statutul Dunării, definitivat şi semnat la Paris în iulie 1921, se prevedea navigaţia liberă şi deschisă tuturor statelor lumii. În legătură cu problema Strâmtorilor, România a participat la conferinţa de la Lausanne din iulie 1923 (care a pus capăt conflictului greco-turc), unde delegaţia română a apărat libertatea Strâmtorilor, fără a fi lezate interesele legitime ale Turciei.

Problema reparaţiilor de război, pe care ţările învinse urmau să le plătească statelor învingătoare, subiect dificil şi care a necesitat mulţi ani de discuţii şi controverse, a fost rezolvată în defavoarea României, care a primit o sumă extrem de mică, raportată la cuantumul pagubelor suferite în timpul războiului. La 27 august 1928, a fost semnat la Paris, Pactul Briand-Kellog, prin care se renunţa la război în relaţiile dintre state, la care România a aderat şi a fost ratificat de parlament, în ianuarie 1929. De asemenea, România a semnat Protocolul de la Moscova, din 4 februarie 1929 şi a acţionat pentru o intrare în vigoare a acestuia. După 1930, România a acţionat pentru consolidarea şi reorganizarea Micii Înțelegeri, pentru transformarea acesteia într-o organizaţie permanentă. La Societatea Naţiunilor, la sesiunile căreia România a participat regulat, s-a impus prin intervenţii şi atitudini, N. Titulescu care, în anii 1930-1931 a fost ales preşedinte al acesteia. De asemenea, România a luat parte activă la Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva, din anii 1932-1934 şi a susţinut ideea unei dezarmări generale, care să asigure securitatea tuturor statelor. În aceeaşi perioadă, România a semnat Convenţia de la Londra, din iulie 1933, prin care se definea agresorul.

În perioada interbelică, România urmărind să-şi consolideze securitatea proprie, a iniţiat strângerea relaţiilor cu ţările din sud-estul Europei şi, în urma negocierilor intense, purtate, la 9 februarie 1934, a fost semnată la Atena, Înţelegerea Balcanică. Aceasta era o nouă organizaţie regională, care se adăuga Micii Înţelegeri din anii 1920-1921 şi era expresia unei politici de securitate colectivă, promovată de România în aceşti ani. În cursul anului 1934, după ce aliatele sale, Franţa şi Cehoslovacia şi-au reglementat relaţiile cu URSS, România, la rândul ei, a stabilit relaţii diplomatice cu aceasta, dar problemele teritoriale au rămas în suspensie. Adeptă a respectării tratatelor internaţionale, în litera şi spiritul lor, după ocuparea Abisiniei (Etiopiei) de către Italia (1935-1936), România a propus aplicarea de sancţiuni împotriva Italiei, ceea ce a atras nemulţumirea acesteia.

După ocuparea Etiopiei, în martie 1936, Germania a ocupat zona demilitarizată a Rinului, acţiune care evidenţia, încă o dată, eşecul politicii de securitate colectivă. La Conferinţa de la Montreux, din 21 iulie 1936, în problema Strâmtorilor, România a sprijinit Turcia, aliata sa, în demersurile acesteia de a apăra interesele sale de securitate. România a încercat, în acelaşi timp, să negocieze un tratat cu Rusia, tratat care a fost parafat de cei doi miniştri de externe, Titulescu şi Litvinov, însă după înlocuirea lui Titulescu în august 1936, semnarea acestui tratat nu a mai avut loc. 

După 1936, linia generală a politicii externe a rămas aceeaşi, dar, în România, se auzeau voci care cereau abandonarea politicii ,,unidirecţionale” orientate spre Societatea Naţiunilor, Franţa şi Anglia şi adoptarea unei politici externe mai realiste, de apropiere de Germania şi Italia. În acelaşi timp, cele două puteri occidentale, Franţa şi Anglia, erau foarte atente ca România să-şi menţină orientarea externă anterioară. Statele din Înţelegerea Balcanică încă nu ajunseseră la o cooperare militară, însă la 10 noiembrie 1936, s-a semnat Convenţia militară, dar aceasta era semnată doar de trei state membre ale organizaţiei, România, Iugoslavia şi Turcia. Efectul acestei convenţii va fi practic nul, fără niciun fel de consecinţe practice. Astfel, după 1936, ţările mici, printre care şi România, puteau doar să reacţioneze la ,,jocul” marilor puteri, fără a putea să aibă nici un fel de iniţiativă. Ulterior, Turcia împreună cu Iugoslavia, de teamă să nu ,,provoace” Italia, au tergiversat aplicarea prevederilor convenţiei. Înţelegerea Balcanică a încheiat un acordul cu Bulgaria, în iulie 1938, iar Mica Înţelegere, un acord cu Ungaria în august 1938, dar fară nici un efect practic, cele două state şi-au menţinut politica revizionistă.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (95)”

Sabina MĂDUȚA: Sonete (1)

M-AM RESEMNAT CU GREU

 

M-am resemnat cu greu, cu îndârjire,

Cu buze strânse-am refuzat otrava,

Zbătându-mă din greu cu-mpotrivire

Nevrând să-i gust durerii slava.

 

Plesnită aspru peste ochi şi gură

Înfrântă de oprelişti fără număr,

M-am prăvălit, nemernică făptură,

Căzută în genunchi,fără să murmur!

 

Acum merg liniştită ca asinul

Nainte, înapoi cum vrea Stăpânul,

Mi-e caldă suferinţa ca o soră

 

Nu se-ntrevede drum în depărtare,

Ascunsă-i deocamdată orice zare,

Mă las vârtejului stârnit de horă!

 

 

CE FOC APRINZI CU ARGINTUL DIN PENIȚĂ

 

Motto:

Și umbră în tot locul,de tine-alături sunt,

Căci umbra  e ecoul luminii pe pământ.

                                                  (V. Voiculescu – Sonetul 41)

 

Ce foc aprinzi cu-argintul din peniţă!

O viaţă dac-aş arde e puţin,

Să mă pătrund de nobila ta viaţă,

Să mă pătrund de nobilul tău chin.

 

Ca Solveig, dăruită cu credinţă

Pe puntea aruncată de destin,

Renasc din coasta ta ca o fiinţă

De-aceleaşi întrebări să suferim.

 

Nu-s temerile pentru noi măsură,

Nici lumea n-are clasice tipare,

Pendulă între dragoste şi ură

Stă numai Timpul nemilos. Tresare,

 

El, care leagă şi dezleagă totul;

Nemijlocit, stăpânul şi despotul.

 

 

CHIAR MI-A FOST DAT?

 

Chiar mi-a fost dat să le trăiesc pe toate,

Cruci peste cruci, golgote, laţ de ştreang?

Cerescul şi Lumescul sunt aproape

Nedespărţite precum Ying de Yang.

 

Chiar trebuiesc trăite pân-la capăt,

Fără-ndurare, fără vreo ieşire?

Pe drumuri fără-ntoarceri iarăşi scapăt

Deşi, e scris în inima-mi iubire!

 

Doar când citesc şi scriu,atunci îmi vine

Pergrinând pe mări şi prin sahare

Să zbor ca pasărea în depărtare…

 

Dar dintr-un pat cu gratii lângă mine

Se-aude plânsul mamei „au, mă doare”!

-Ca săgetată mă dau jos din soare!

 

 

ÎN MAREA DE CUVINTE 

 

Un tânăr Inorog zburdă-n vâlcele

Pădurile, câmpiile sunt bete,

Eu după el mă iau cu dor,cu sete,

Dând bice repezi, versurilor mele.

 

Cu torsul lui de-un alb imaculat

Apare şi dispare dintre fagi

Cu cornul şi cu ochii lui cei dragi

Vreau să-l momesc la mine în palat.

 

Continue reading „Sabina MĂDUȚA: Sonete (1)”

PREMIILE LIGII SCRIITORILOR PENTRU CĂRȚILE APĂRUTE ÎN ANUL EDITORIAL 2019

Liga Scriitorilor premiază an de an cele mai bune produse editoriale care au văzut lumina tiparului în anul editorial precedent. Pentru ediția 2020, au fost luate în considerare cărțile sosite pe adresa conducerii naționale a LSR pentru jurizare până în 28 februarie 2020, ce reprezintă nu mai puțin de 207 titluri, făcându-se minimum câte trei selecții pentru fiecare gen literar și în final au fost stabilite cărțile câștigătoare.

Cele 207 titluri de cărți și reviste selectate au apărut sub siglele unui număr de 28 de edituri din 17 orașe din țară.

Continue reading „PREMIILE LIGII SCRIITORILOR PENTRU CĂRȚILE APĂRUTE ÎN ANUL EDITORIAL 2019”

Adrian MUNTEANU: Poemele sufletului meu

NU MĂ CITI!

                                                (copiilor mei)

 

Nu mă citi! Timpul zăbavnic fuge.

Am încercat să-ncătuşez clipita,

S-opresc pe-un verb privirea ta, grăbita,

Dar zborul ei necugetat distruge.

 

Nu-ţi mai lăsa pe un sonet smerita

Şi limpedea răbdare care suge

Torenţi de duh ce-s gata să înjuge

Trăpaşul tău ce şi-a rănit copita.

 

Mai bine-aruncă hăţul şi zăbala

Şi sari în şea când zări se-mpotrivesc!

Învinge-n goana vremilor migala

 

De-a zăbovi la osul părintesc.

Ridică vâsla, leapădă sfiala!

Eu mai rămân. Să tac şi să privesc.

 

 

BRAȘOV, BISERICA „CUVIOASA PARASCHEVA”

                                                                    (fiicei mele, Medeea) 

 

O rândunică a pătruns. Subjugă

Părinti si frati, nuntasi ce-si uită graiul.

S-a ridicat spre bolti cu evantaiul

Aripilor întinse ca-ntr-o rugă.

 

Medeea-n rochie albă. Peste raiul

Uimirilor ce ne-au cuprins în fugă,

Un mânz de foc neîmblănzit se-njugă

La carul clipei ce-a pornit alaiul.

 

O cruce-a pus pe grinzile zidirii,

Cu gesturi suple. Lacrimi pe cuvănt.

În fracul ei, din ochi sorbindu-si mirii,

 

Tot dorul viu de mamă-l puse-n cânt.

A asezat pe frunti peceti iubirii

Si-un semn de taină, necuprins si sfănt

 

 

 

ÎNTR-UN APUS DE VIAŢĂ

                                                (fiului meu, Titus,

                                                 violonist dincolo de ocean)

 

Mai ştii atunci când te ţineam de mână

Să poţi urca şovăitor o treaptă,

Când îţi iertam surâzător o faptă?

Ţineai vioara sub bărbie până

 

Trasa arcuşu-n cer o cale dreaptă

Şi deşira uimirea ghem de lână.

Şi-acum acorduri în auz se-ngână

Şi-n sală mama să apari aşteaptă.

 

Nu s-au pierdut isprăvile în ceaţă.

Pe-atunci prin fapte vieţuiam anost.

Abia târziu mi-a răsărit în faţă

 

Sonetul blând, să-mi împlinesc un rost.

Odată doar, într-un apus de viaţă,

Tu, fiul meu, să afli că am fost.

 

 

NU MĂ AŞTEPŢI

 

Nu mă aştepţi c-un zâmbet la intrare.
Între pereţi stă gârbovă tăcerea.
Ascunsă prin unghere, încăperea
A împietrit în picuri de uitare.

Nevolnic rost, împărtăşesc plăcerea
De-a mă retrage fad în aşteptare.
Rămân pustiu, un semn de întrebare
Ce-a năruit speranţa sau durerea.

Mi-ar trebui un zbor de dimineaţă,
Să născocesc poveşti cu trup fragil,
Să recompun altarele de ceaţă.

E prea târziu. În gândul meu debil,
Sleit de pofte, răvăşit de viaţă,

Aş vrea să fiu, dar nu mai sunt copil.

 

 

ÎL CHEAMĂ BLITZ

                                        (Pentru cea mai iubită ființă din jurul meu,

                                        care m-a vegheat 12 ani și care îmi crează și acum,

                                      când îmi aduc aminte de el, emoții adânci și o neștearsă lacrimă pe obraz)

 

Îl cheamă Blitz şi-l trec în neuitare.

De ani și ani străbatem lungi trasee,

Pe unde-a dat prin bozii de-o idee

Şi colţul ierbii-nviorat răsare.

 

A fost întâi năvalnică scânteie,

Să prindă-n zbor un flutur în mişcare.

I-aş ridica din dor de el altare,

Pe unde-a fost, la margini de alee.

 

Despre acel ce mi-a păzit fiinţa

Nu ar ajunge să aştern un tom.

Şi-a pus pe el răstimpul scurs sentinţa.

 

Mai e acum o creangă nu un pom.

Îşi stinge-ncet, nestrămutat, putinţa,

Dar mă întreb: e câine sau e om?

 

 

DE CE-NEGRESC O COALĂ DE HÂRTIE

 

De ce-negresc o coală de hârtie,

Cine-mi citeşte slova vlăguită

Şi-un gând zdrobit sub tropot de copită

Pe care-abia în treacăt de-l mai ştie?

 

Continue reading „Adrian MUNTEANU: Poemele sufletului meu”

Raul ANCHEL: Vise cenușii

Mă învârteam prin aeroportul nostru internațional. Frumos mare și modern… Îl așteptam pe Yigal, un coleg de servici. Se întorcea din Franța. Avusese întâlniri importante financiar pentru viitorul companiei noastre. Voiam să știu totul de la prima mână cât mai repede. Lui Yigal îi place să povestească totul cu lux de amănunte. Mie îmi place să-l ascult. Un anunț pe tabelul aterizărilor, anunța o întârziere de 30 minute.

Era duminică ora 17:00. O seară superbă. De fapt anul ăsta am avut noroc de multe zile splendide. Între zile friguroase și ploioase, deodată ai o zi neașteptat de frumoasă ce te readuce la simțiri. Nimic nu-ți amintește că suntem în mijlocul iernii… Pe o zi din asta două sau trei ore pe malul mării sunt dătătoare de viață. Cerul curat de nori de un albastru deschis, marea de aceași culoare și soarele, te face să uiți că ești în plină iarnă. Razele calde ale soarelui fac deosebirea dintre o zi rece de iarnă și una plăcută de primăvară…

Dar eu în loc să mă plimb, îl așteptam pe Yigal… Asta numai din cauza curiozității mele exagerate ca și a unei lipse de răbdare. Nerăbdare, de-a dreptul obositoare pentru mulți alții ce mă cunosc. Cum avionul întârzia, am început să mă plimb prin aeroport și să încerc să mă apropii de diferiți străini. Îmi place să discut cu ei, să aflu părerea lor de Israel, de ce mai e nou, pe la ei în țară, despre ce le pasă de prin lume…

Un grup de coreeni, mic de vreo 20 de oameni, mi-a atras atenția. Era un grup religios. Imediat m-am apropiat de ei. Două lucruri mă atrăgeau la aceștia. În primul rând fiind coreeni, vorbeau binișor spre bine engleza, deci era ușor să schimbăm idei. În al doilea rând conducătorul grupului era un preot creștin. Mic de statură, cu un costum negru și o panglică albă la gât, un fel de papion alb ce-i unea gulerele unei cămăși sau mantale…  Tipul parcă căuta pe cineva cu care să vorbească. Nu putea sta liniștit…

– Hy, i-am spus în engleză, sunt Sorian, și i-am întins mâna.

– Cho (s-au ceva asemănător) mi-a răspuns tipul.

– Ce ați facut în Israel? îl întreb, dornic să folosesc la maximum timpul ce-l aveam. Aș vrea să aflu mai multe despre Coreea, țară pe care nu am vizitat-o încă, îi spun…

– Păi suntem un grup religios. Suntem dintre acei creștini care iubesc Israelul și cred în messiah.

Eu nu știam ca messiah e unul pentru toate religiile. Poate asta-i soluția de ai împăca pe toți, mi-a trecut prin cap. Nu se poate să fiu singurul care s-a gândit la asta!

– La noi în biserică continua Cho, se cântă multe cântece în ebraică…

Cho avea și el chef de vorbă.

– Suntem o comunitate de peste 200.000 de creștini în Coreea, împrăștiați prin toată țara. Fiecare face cursuri de ebraică și o dată la câțiva ani venim în excursie în Israel. Suntem mulți preoți pentru acești 200.000 de enoriași, dar numai 5 dintre ei știm bine ebraica. Și eu sunt printre ei…, spuse Cho nu fără o umbra de mândrie. Am învâțat la Universitatea Tel Aviv, istoria și bineînțeles ebraica. Nici nu observasem cum în timpul discuției mai mult de jumătate de cuvinte erau în ebraică.

– Suntem dintr-o localitate de munte, din sudul Coreei. Tipul vorbea repede, dar calm și clar. Totdeauna îi apreciez cu plăcere pe cei ce vorbesc cumpătat. Eu după primele 20 de cuvinte încep să fug, vorbind repede, câteodată răstit, parcă m-aș grăbi undeva și parcă mi-e dator cineva să mă asculte.

– Cum vă simțiți în Israel îl întreb, ați simțit deja dorința noastră a israelienilor de globalizare, de a trăi într-o lume fără granițe, dorință oprită doar de ura necruțătoare a vecinilor noștri arabi, îl provoc eu.

Tipul deștept nu cade în plasa generos întinsă de mine.

– Noi, mi-a răspuns Cho suntem cu trup și suflet pentru Israel. Noi în Coreea nu vrem globalizare. Nu credem că ne poate ajuta nouă. Noi ne occidentalizăm Coreea, dar într-un fel coreean, păstrăm toate tradițiile de care și așa suntem foarte legați.

Se apropia timpul când avionul lui Yigal trebuia să aterizeze, voiam să-mi iau rămas bun de la Cho. Când deodată observ că grupul corean se grupează și se uită la mine și  la Cho. Cho își cere scuze și se îndreaptă spre grup. Mai aveam 10 minute până ce avionul lui Yigal ateriza. Nu apucasem să-i spun „bye bye” domnului Cho. Observam cum Cho discută cu un israelian, discuție calmă, foarte calmă, ce părea și plăcută. Israelianul a plecat și Cho explica ceva grupului. După câteva minute Cho se uită în direcția mea mă vede și se îndreaptă spre mine. Cu același glas controlat și calm, Cho îmi spune că ei vor pleca doar mâine. Grupul mai trebuie să rămână vreo 20 ore în Israel.

– De ce? întreb sincer mirat.

– Păi, răspunde Cho, grupul de coreani, ce a plecat joi din Israel a fost testat de virusul care bântuie lumea și au fost descoperiți infectați. De aceea continuă Cho, noul grup ce tocmai a sosit, va fi reîntors în Korea cu avionul nostru. Ei nu sunt lăsați să coboare din avion. Noi, spune el, mai așteptăm până mâine și apoi plecăm spre Seoul din Istambul.

Din capătul celălalt al sălii îl zăresc pe Yigal tragând dupa el o valizuță. Nu avea bagaj ci doar bagaj de mână. Yigal m-a văzut și el. Mi-a făcut cu mîna și în două secunde a fost lângă noi. I l-am prezentat pe Cho, am schimbat numere de telefon și ne-am despărțit. Intr-un taxi luat de la aeroport, am hotărât să ne oprim la o bere. La vreo 15 minute de aeroport e un bar mic, plăcut. Am coborît din taxi. Ne-am comandat câte o bere. Eu o bere neagră, adică fără alcol, Yigal un sandvici și o bere „Maccabi” mare.

– În zborurile ieftine de astăzi nu ai mâncare de loc, îmi aduce Yigal aminte, sunt mort de foame spune el..

Yigal avea vești bune. Francezii s-au entuziasmat de produsul nostru și voiau să negocieze cumpărarea unui patent, sau să facă o investiție destul de mare, în proiectul nostru. Ambele alternative erau foarte bune pentru noi. Yigal mânca cu poftă, luând îmbucături mari, și muindu-le darnic în bere.

Continue reading „Raul ANCHEL: Vise cenușii”

Magdalena ALBU: „De ce atâta ură? De ce atâta mârșăvie?…”

„Am fost mândră că sunt româncă

și am fost blajin-împăcată că sunt ortodoxă.”

(Dr. ZOIA CEAUȘESCU-OPREAN)

 

De trei decenii încoace, asupra matematicianului și omului Zoia Ceaușescu-Oprean s-a produs o adevărată crimă sub dublu raport: imagologic și identitar. Faptul că destinul a hotărât ca un intelectual atât de analitic și de profund ca ea să fie copilul natural al soților Elena și Nicolae Ceaușescu i-a maculat fundamental existența în ultimii ani de viață. De fapt, Zoia a plătit pentru ceea ce niciun om de pe această planetă nu poate fi considerat, vreo clipă, vinovat, căci genitorii reprezintă un dat al divinității, niște borne fixe de hotar în definirea identității personale, dar și o verigă imuabilă între trecut și viitor, purtătorii de zestre genetică mai mult sau mai puțin spectaculoasă.

Autorii direcți, care, începând cu data de 24 decembrie 1989, au contribuit la distrugerea Zoei Ceaușescu-Oprean ca ființă și, deopotrivă, ca matematician, se cunosc, deja. Unii mai sunt printre noi, alții, nu. Însă, reparația morală și restabilirea cu obiectivitate a adevărului curat și simplu, nemistificat cu bună știință, din varii motive, se cuvin, acum, mai mult ca oricând, după treizeci de ani de la arestarea sa din 12 ianuarie 1990, a fi așezate în matca firească a curgerii istoriei noastre reale și a timpului.

Spre deosebire de mulți dintre noi, care, dintr-o cauză sau alta, renunțăm la a ne mai acorda încă o șansă în căutarea iubirii adevărate, Zoia Ceaușescu-Oprean a avut curajul să-și caute această iubire, pe care destinul i-a hărăzit-o, finalmente, în persoana profesorului Mircea Oprean. Natura ignorantă a unora, însă, nu-i putea înțelege atunci, cum nu-i poate înțelege nici azi unei ființe profund sensibile și pasionale, așa cum a fost Zoia, rostul în sine al căutării universului afectiv potrivit. Misiunea ingrată de a i se construi, în mod voit, o imagine total nepotrivită în raport cu sfera sentimentală, prezentând-o societății într-o cheie fățiș imorală de către securiștii veroși ai timpului, misiunea aceasta, deci, a avut scopul concret de a-i minimaliza completamente aspectele pozitive multiple ale personalității ei deosebite. Căci strigoii Kominternului ”democrat” nu au fost deloc niște năluci, niște plăsmuiri literare. Ei au existat în carne și oase, au avut și au, încă, unii dintre ei, o identitate precisă, făcând parte dintre privilegiații regimurilor ante- și postdecembriste. Răzbunarea lor pe matematicianul dr. Zoia Ceaușescu-Oprean a fost una dintre manevrele de joasă speță ale ultimilor ani ai secolului XX. Practic, „24 decembrie 1989” a reprezentat fatifica dată astrală, când destinul Zoei s-a mutat, definitiv, în zodia dramei personale impuse, o dramă din care proaspăt instaurații la putere șacali neokominterniști au și început să-i înșface, diabolic de violent, ca niște vulturi nesătui, hălci imense de suflet…

„E atât de sinistră tăcerea serilor acum, atât de înspăimântător prevestitoare a unei nopți rele, nemilos chinuitoare, e atât de sufocantă teama strigătului fără răspuns și atât de plumburie deznădejdea chemărilor neauzite!”, scria matematicianul Zoia Ceaușescu-Oprean în volumul „237 de zile-n mormânt”. Hotarul, pe care l-a trecut pe 24 decembrie 1989, a fost încărcat de un simbolism aparte, el constituind pragul definitoriu dintre două lumi, dintre două ere. Cu alte cuvinte, Ajunul de Crăciun al anului 1989 exact semnificația aceasta a avut-o pentru ea – de barieră între paliere existențiale diametral opuse. Un antagonism spectacular, pe care nu numai că l-a înțeles deplin, dar l-a și acceptat, finalmente, cu inteligența-i înnăscută și profunzimea interioară ce o caracterizau în mod fățiș. „E prea grea, prea apăsătoare suferința… Simt cum mă strivește…(…) e prea necruțătoare, prea nimicitoare încleștarea acestei dureri… Nu mai am nicio scăpare. E din ce în ce mai beznă, mai înghețat și mai încremenit în pustiul din mine.” și „oricât de neîntrerupt mi-ar fi plânsul, tot va rămâne cineva sau ceva drag de jelit”, nota ea în paginile aceleeași cărți. Și nu avea cum să fie altfel, pentru că marea istorie îi atinsese, deopotrivă, matematicianului și omului Zoia Ceaușescu-Oprean, cu aripa sa greoaie și rece, pentru totdeauna, destinul…

„Aceeași tristețe lugubră, aceeași suferință copleșitoare… Toată nefericirea din lume deasupra mea și de jur împrejur mlaștina deznădejdii în care mă scufund… (…) În afară de mârșăvia de a fi frustrată de libertate, de a fi nedrept și jignitor acuzată (…)”, îi scria Zoia, pe data de 6 august 1990, soțului ei, din carcera Securității – Rahova. Frumoasă, deșteaptă, dăruită segmentului profesional ales, matematicianul dr. Zoia Ceaușescu-Oprean a fost acuzată în mod completamente nedrept, la fel ca și frații săi – Valentin și Nicu Ceaușescu -, de o infracțiune pe care nu a săvârșit-o niciodată, anume, subminarea economiei naționale (art. 165, alin. 2, Cod penal), și, ulterior, arestată, pe 12 ianuarie 1990, în baza mandatului nr. 517/P/1989/22, emis de către Direcția Procuraturilor Militare.

Bocancul igmoranței și răutății tipic securiste lovise din plin, iată, într-unul dintre cele mai nobile suflete de intelectual, care se luptase atât de mult, cu propria sa mamă, pentru binele matematicii românești. Căci cercetătorul Zoia Ceaușescu-Oprean a deschis nenumărate căi acestui domeniu pe plan global, dar și unor specialiști ai momentului, fapt care nu i s-a recunoscut niciodată, în țară, după momentul „Decembrie 1989”, cu excepția străinătății, unde a devenit singura femeie-matematician din România a cărei teoremă (Teorema ”Arseni-Ceaușescu-Foiaș”) i se studiază în universități. Datorită pasiunii sale pentru Analiza funcțională, dr. Zoia Ceaușescu-Oprean a devenit fondatoare a deosebit de apreciatului, la nivel international, „Journal of Operator Theory” – realizat de către Secția de matematică a Institutului Național de Creație Științifică și Tehnică din București (INCREST), în parteneriat cu American Mathematical Society (AMS) -, unde matematiciana româncă figurează cu nu mai puțin de 22 de lucrări înscrise în baza de date a acestui for științific renumit. De asemeni, Conferințele anuale de Teoria operatorilor, a căror organizator a fost, au adus la vremea respectivă, în spațiul mioritic, cele mai apreciate personalități ale matematicii mondiale de atunci.

Procesul de maculare voită, însă, a personalității omului și matematicianului Zoia Ceaușescu-Oprean a fost unul, repet, construit pe filiera securistă a orizonturilor roșii. O comandă eronată, care a lovit puternic într-un om fără absolut nicio vină, doar pentru a diversifica și întregi, astfel, circul abject al unui eveniment istoric sângeros: „(…) în afară de faptul că sufletul mi-a fost zdrobit și pustiit, (…), ÎNSĂȘI CALITATEA DE OM, DE FIINȚĂ UMANĂ MI-A FOST DESCONSIDERATĂ ȘI, DE FAPT, ANULATĂ (subl. n.)”, mărturisește, copleșită de durere, Zoia. „Am fost pentru totdeauna frustrată de libertatea de a mă mai bucura de Credință și de Iubire și aceasta este crima monstruoasă și de neiertat care s-a săvârșit împotriva mea.” Însă, hămesiții șacali ai Kominternului postdecembrist, ca orice prădători nativi, nu aveau capacitatea de a înțelege sensul unor cuvinte atât de mari precum Iubire și Credință și nici sufletul ei sensibil.

„De ce atâta ură? De ce atâta mârșăvie? Nu pot crede că toți sunt atât de idioți încât să nu priceapă că este o eroare. Nu pentru că suntem nevinovați. Asta o știu toți foarte bine (…). Este o eroare să-și închipuie că arestarea noastră ar folosi la ceva. Înțeleg că orice revoluție are victimele ei (…), înțelegem că sunt unul dintre cei nedrept sacrificați, dacă acest sacrificiu ar fi avut o minimă utilitate. Dar este complet gratuit. (…) A fost o măsută globală, pripită și fără discernământ (…)”, menționa Zoia pe 10 august 1990, o foarte bună analiză, de altfel, a realității momentului respectiv. Vinovatul fără vină, aceasta ar fi cea mai corectă definiție a patimilor nerostuite din ultimii săi ani de viață. Târâtă fără de rost prin mâlul inept al răului absolut, declanșat asupra ei cu intenție, aceasta și-a așezat durerile în miezul de foc al cuvintelor: „Mizeria și-a multiplicat chipul scârbos și rânjește satisfăcută din toate colțurile, jignirile și umilințele m-au înlănțuit și mă târăsc batjocoritoare prin mocirla degradării umane.” Cultura individuală aparte a intelectualului Zoia Ceaușescu-Oprean și limba română putem spune că i-au salvat oarecum sufletul de la deznădejde. Condei sprinten, bine articulat, rod al lecturii temeinice, matematicianul de vocație era dublat exemplar, iată, de scriitorul pătimaș și sincer, o coexistență doar de tip aparent a contrariilor, care a contribuit novator chiar, putem spune, la dezvoltarea stilului epistolar, prin intermediul confesiunilor zguduitoare cuprinse în volumul „237 de zile-n mormânt”, o carte apărută, în anul 2007, la București, sub îngrijirea soțului său, profesorul universitar Mircea Oprean.

Mărturisirii de principiu a omului corect privind onestitatea sa indubitabilă de-a lungul vieții, i se adaugă logica fără de cusur a matematicianului strălucit, care a fost Zoia Ceaușescu-Oprean: „Am trăit cinstit și drept toată viața, fără a înșela, fără a face rău, fără a trișa sau mistifica… Nu există nimic de care să mă jenez, nimic ce aș vrea să ascund, nimic ce să-mi reproșez… Și, cu toate acestea, mă aflu în pușcărie, sunt considerată o delincventă periculoasă și sunt tratată ca atare! Nici nu mai am forța să mă revolt și nu am nicio dorință să mă apăr. E absurd să lupți pentru a impune evidența, când aceasta este estompată de rea-credință.”

Da, așa este, este completamente absurd să lupți pentru a impune un lucru mai mult decât evident, concret, definit prin parametri exacți, nesupuși dubiului ori interpretărilor de tot felul. „Nevinovăția mea, onestitatea și integritatea mea sunt totale, sunt absolute, continuă Zoia în epistola adresată soțului său, în data de 7 august 1990, încât nu mai trebuie să fie demonstrate. Nu am de ce, pentru ce să mă apăr. Dacă se vrea să se facă dreptate, se va face. Dacă se vrea să se afle adevărul, se va afla.” Premonitoriu, ea adaugă următoarea frază: „Oricum, pentru mine va fi prea târziu, este deja prea târziu.”

După exact treizeci de ani de la arestarea abuzivă, pe 12 ianuarie 1990, a Zoei Ceaușescu-Oprean, mica noastră reparație de ordin moral este, evident, una extrem de tardivă pentru ea, dar necesară. Cu toate astea, nu putem șterge dintr-o inimă rănită, fie și în postumitate, hărțuirea, calomnia, terfelirea și îmbăloșarea îndurate de sufletul respectiv, căci, vorba sa, „oricât de limpezi și purificatoare ar fi încrederea, stima, prietenia și dragostea unor oameni, nu vor reuși să mai curețe stratul jegos și mocirlos al înjosirilor lipit etanș de mine. Am suferit și am plâns cu atâta disperare, încât nu voi mai zâmbi niciodată din toată inima (…). Senzația că sunt murdară și rău-mirositoare va persista (…)”. Contemporaneitatea rămâne datoare să realizeze, desigur, multe alte reparații morale față de mari personalități puse la zid, în mod circumstanțial și nedrept, precum, spre exemplu, eroinele neamului Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino, de către variile regimuri politice, care au scris, de-a lungul vremii, destinul trist și dureros al acestei patrii.

Continue reading „Magdalena ALBU: „De ce atâta ură? De ce atâta mârșăvie?…””

Vasilica GRIGORAȘ: Veșnicia românului cu cetățenie în diasporă?

    Crezul poetului Lucian Blaga este că „veşnicia s-a născut la sat” şi reprezintă „sufletul satului”. Sămânţa acestei veşnicii este sădită în gândul şi  inima românilor, rodeşte „cu miros de iarbă tunsă”, vindecă și împlinește „setea de mântuire”. Am putea spune că pentru generaţii de români această afirmaţie a fost un truism, o aserţiune de la sine înţeleasă. Acceptată, însuşită, împărtăşită fără rezerve, fără reţineri. Observând ceea ce se întâmplă astăzi, ne cuprinde îndoiala şi ne întrebăm dacă nu cumva şi-a pierdut valabilitatea. O fi avut termen de garanție și o fi expirat cumva?

    Asistăm la o adevărată degringoladă în contextul globalizării, ale cărei intenţii nu sunt tocmai favorabile românilor şi României. Scara de valori este răsturnată atât în lume, cât şi în interiorul ţării. Românii se confruntă cu mari încercări, haosul pune stăpânire pe viaţa acestora şi iau drumul pribegiei. Oamenii şi-au luat lumea în cap şi au plecat unde au văzut cu ochii. Nu există român, persoană din România să nu aibă pe cineva din familie ori prieteni plecaţi. Oriunde în lume, în cele patru zări, în ţări de pe toate continentele globului.

      Şi pe vremea comunismului au plecat, fiind exilați de regimul totalitar, însă cei mai mulţi în ultimii 30 de ani. Şi atunci, iarăşi ne întrebăm: Oare şi-au uitat veşnicia acasă, ori au luat-o cu ei? Și dacă au luat-o în bagajul inimii, aceasta a obținut cețățenie străină? Doresc românii să o sădească în pământ străin? Este prielnic solul de pe alte meridiane unei asemenea însămânțări? Poate veșnicia să prindă rădăcini oriunde? Dacă, da, atunci se naște o altă mare și îndreptățită întrebare: Să se fi mutat România profundă din satul românesc în diasporă?

      E adevărat și faptul că astăzi exodul oamenilor dintr-o țară în alta se manifestă la nivel mondial. Din multe țări, oamenii pleacă în altele din varii motive. În principal pentru o viaţă mai bună! Unii din spirit de aventură, alții în necunoștință de cauză sau poate pentru a fi în trend cu vremurile.

       Întorcându-ne la fenomenul emigrării românilor, ceea ce este deosebit de trist este faptul că au plecat intelegenţa şi hărnicia într-o proporție covârșitoare. Am devenit o ţară exportatoare de creiere hărăzite de bunul Dumnezeu cu inteligenţă,  oameni instruiți şi educați în şcolile din România. Exportăm oameni de cultură, scriitori, poeţi, istorici, actori, muzicieni, artişti plastici, ingineri, medici de toate specialităţile şi asistenţi medicali, profesori de la învăţământul preşcolar până la cel post-universitar, oameni de ştiinţă din toate domeniile, muncitori cu diverse meserii. Exportăm fiinţe vii, apte de muncă și creație în interesul dezvoltării altor state și societăți străine. De fapt, cred că nu este bine spus că exportăm. Nu este export pentru că nu primim nimic în schimb. Nici măcar investiţia statului român pentru şcolarizarea acestora. Noi dăruim, oferim pe o tavă de argint „delicatese” intelectuale, științifice, culturale, artistice, spirituale… Nu spun că n-au mai rămas români destoinici, adevărați profesioniști în România. Sunt destui, însă ceea ce-i mai grav este faptul că nu-i bagă nimeni în seamă. Nu se mai aude mai nimic despre cercetarea științifică românească, despre Academia Română, despre… Sporadic, pe ici colea și într-o proporție minimală se mai se aude glasul gutural și sacadat al mișcării culturale și artistice. Cu întreruperi exagerate, aceste manifestări nu au cum să dea coerenţă misiunii și rolului unor înalte instituţii ale statului român.

       Ce se întâmplă în România? E de ajuns să facem o simplă şi sumară radiografie, nu chiar o tomografie computerizată pentru a ne edifica. Se observă cu ochiul liber starea de dezbinare, ură, furtul la drumul mare, opulenţa în opoziţie cu sărăcia, pervertiri de toate felurile…  Simptome evidente ale unei maladii care tinde să se cronicizeze. Cei rămaşi acasă plutesc în meandrele tulburi ale românismului; unii sunt la limita sărăciei și abia supravieţuiesc. Acesta este un pol al societăţii româneşti de astăzi, celălalt pol este cel al îmbuibaţilor, al furilor. Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Veșnicia românului cu cetățenie în diasporă?”

Marilena Ion CRISTEA: Limba română (poezii)

Melodioasă,

și-atât de frumoasă..

La mine, acasă,

împărăteasă,

de viță aleasă..

Și, naturală,

ca o petală,

ce-ți mângâie buza,

și, verde ca frunza..

Încântătoare

în gânduri amare..

Și-n bucurie,

altiță și ie..

Izvor de cuvinte,

de simțăminte,

Atât de cuminte..

Și, înțeleaptă,

mai urcă o treaptă

și te așteaptă..

Provocatoare,

arsă de soare,

strălucitoare..

Ca o mireasă,

de prețioasă,

floare de suflet,

bocet și zâmbet,

Îmbujorată,

ca orice fată,

Surprinzătoare,

ca o mirare,

Însuflețește,

tot ce vorbește

iar în tăcere,

tot curge miere..

Identitate,

ceasul ce bate,

eternitate..

Muzică fină,

la mine-n grădină,

zumzet de-albine,

la ea să se-nchine,

și mic și mare..

Dulce chemare ..

Inima mea,

cu sufletu-n ea,

susur, izvor,

bucium cu dor..

Sfântă comoară,

cu nume de țară..

 

 

Nu ți se pare?

 

Nu ți se pare că-s prea multe riduri?

A-ncărunțit iubirea între ziduri,

Și zilele s-au transformat în ani,

Iar dealurile, toate, în vulcani!

 

Nu ți se pare că-s prea multe pânze?

A înghețat și zâmbetul pe buze,

Și-n sufletele ninse de tăceri,

Se cuibăresc neliniști și dureri!

 

Nu ți se pare că în părul tău,

Ți s-au albit parerile de rău,

Iar un cuvânt ce se transformă-n versuri,

Ajunge-n zbor în mii de universuri?

 

Să nu te sperii, toate sunt schimbări,

Să poți răspunde tu la întrebări,

Însă, există și ceva in tine,

Care rămâne, când șuvoiul vine!

 

Și dacă-ți vor părea cam ofilite,

Mai multe pagini, sau, încremenite,

Și de te-îndrepți spre porți închise, poate,

Îți va șopti, nu te opri și bate!

 

 

Iar m-a prins iarna…

 

 

Iar m-a prins iarna cu ușile deschise,

Și fulgi moi și grei mi-au trecut peste prag,

Am simțit zborul lor ostenit și pribeag,

Deși, prea departe, plecasem prin vise..

 

S-au așezat într-un colț, sperând să apar,

Dar visul meu ajunsese în mugur,

Și-a plesnit nefiresc de banal, însă, sigur,

In eroare de timp, într-un timp literar..

 

Și-au albit casa mea, alb atât de frumos,

Iar in vis le simțeam aripi frânte de dor,

Și-am simțit că mă prinde în vis un fior,

Căci durea tare rău acest zbor grațios!

 

O durere prea mare, să nu mă trezesc,

Și să-mi văd a mea casă albită de tot,

Mă ridic în genunchi, printre fulgi îmi fac loc,

Ca să scriu două rânduri, să mă încălzesc!

 

 

Iubire 

 

Aripă de fluture,

gata să se scuture,

pe petala unei flori,

numai dimineața-n zori…

 

Un surâs în colțul gurii,

iarba verde a pădurii,

și atingerea ușoară,

a iernii, de primăvară!

 

Valul sălbatic și crud,

sărutând un mal abrupt,

puful fin de păpădie,

punctișoarele pe iie,

 

Pleoapa, ochiul, atingând,

pe o margine de gând,

floarea albă de salcâm,

căzută din alt tărâm,

 

Furtuna de primăvară,

ploile, în prag de seară,

revărsate în culori

sub un liliac cu flori..

 

Mângâierea unui râu

bobul în spicul de grâu,

a toamnei fină dulceață,

și câmpia cu verdeață,

 

O seară lungă de iarnă,

norul care vrea să cearnă,

peste ale mele tâmple,

ca totul să se întâmple…

 

Aripa lui Dumnezeu

dată sufletului meu!

 

 

Îmi spuse nucul…

 

Ascultă vântul,

îmi spuse nucul,

vine să-mi mângâie trupul,

la fel de bine,

cred că mă bate,

că-s plânse crengile, toate!

 

Uite și-un soare,

sus pe coline,

nu știu ce are cu mine,

mă încălzește, parcă, prea tare,

și-abia mă mai țin pe picioare!

 

Mai este și-un om,

pare bonom,

mă crede puternic, voinic,

și, dacă eu, nu zic nimic,

ar vrea să rezist și la frig!

 

Sunt prea bătrân,

ție îți spun,

că eu sunt ca toti bătrânii,

ba-mi este frig,

ba-mi este cald,

ba, mă opun rațiunii…

 

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Februarie 2020

 

Continue reading „Marilena Ion CRISTEA: Limba română (poezii)”

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Povești noi pe strune de străvechi alăute

În deceniul care a urmat acelui cumplit război când şi conceptul de umanitate a fost compromis, viaţa oamenilor, deşi se făceau eforturi uriaşe de normalizare, era încă însoţită zilnic de o sărăcie generalizată, de lipsuri şi nevoi de tot felul, dar şi de insecuritatea socială specifică schimbărilor de regim. Tocmai acest climat de insecuritate era cel ce inducea un fel de spaimă interiorizată, iar culoarea predominantă a lumii în care trăiam părea a fi cenuşiul.

Ei bine, exact în acest decor, o fetiţă dintr-un orăşel nordic al României citea fascinantele poveşti ale Şeherezadei, acela acompaniate de murmurul dulce al lăutelor, şi îndrăznea să viseze. Visa frumos, în culorile vii ale misteriosului orient, aşa cum le înţelesese ea din lecturi, iar pentru asta era răsplătită uneori cu o vizită în peştera lui Ali Baba de unde alegea, sfioasă şi cuminte, cea mai modestă bijuterie din argint: o broşă sau o pereche de cercei…

Tot în această vreme, undeva într-un orăşel aflat mult la sud, un băieţel, pe timpul vacanţelor, stând la umbra mai mult închipuită a unui prun, citea şi el aceleaşi minunate poveşti, însă visurile lui erau cumva altfel trăite în ceea ce acum am numi astăzi virtual. El era prieten cu Aladdin şi zburând pe covorul fermecat al acestuia aduceau bucurii şi dreptate unor oameni sărmani şi amărâţi.

Pentru copii, aripile fanteziei sunt mult mai mari decât ale legendarei păsări Rock, iar între realitate şi imaginaţie delimitările mult mai flexibile, aşa că, de multe ori visele lor sunt suportul unor transformări incredibile de-a lungul timpului. Realist vorbind, era imposibil ca aceşti doi copii să se întâlnească vreodată. Probabilităţile matematice plasau un asemenea eveniment, în mod sigur, spre limita zero.

Numai că, Logica Superioară, are cu totul alte criterii de calcul şi peste mult, foarte mult timp, pe acele cărări ascunse ale destinului, cei doi foşti copii s-au întâlnit. Erau acum bunici, plecaseră de mult din orăşelele natale, visele lor, într-un fel destul de ciudat, dar cât se poate de concret, se împliniseră, iar ei scriau acum poveşti pe care, poate, vreodată un copil sau chiar un adult cu suflet de copil ar fi putut să le citească şi cine ştie, chiar să viseze…

Cam acestea erau gândurile pline de amintiri nostalgice care mă încercau pe când citeam cea mai recentă carte a bunei mele prietene, doamna Francisca Stoleru, intitulată: „Glasul roţilor de tren” (Editura „24:ORE” din Iaşi. Prefaţă de Ion Holban). Cum scrierile doamnei îmi sunt cunoscute de ani de zile, pot spune că plăcerea şi interesul cu care am lecturat volumul nu au fost o surpriză. Savurez stilul fermecător, elegant şi atrăgător al scrierilor sale, ba aş putea spune că şi tehnica unui realism incontestabil care alunecă subtil spre o altfel de lume, una probabilă, dar destul de puţin posibilă îmi este aproape familiară însă toate acestea nu afectează cu nimic fascinaţia lecturii. Chiar dimpotrivă, ea devine deosebit de captivantă!

Am admirat şi modul în care autoarea nu se în postează în centrul acţiunii ca principal narator ci, cu multă abilitate, introduce un personaj interpus. O tânără studentă, poliglotă, care face zilnic o navetă dus-întors, cam două ore, cu un tren, între două oraşe. Se urcă în tren şi, extrem de discretă, atât de discretă încât pare invizibilă, se aşează liniştită pe un scaun şi ascultă poveştile celorlalţi călători, rostite cu glas tare, în diferite limbi, fiecare având Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Povești noi pe strune de străvechi alăute”

Oana-Adriana ALEXANDRESCU: Vând destine și iluzii (versuri)

 

 

Vând destine și iluzii unor suflete păgâne

Care stau la poarta sorții neștiind ce va fi mâine..

Au vandalizat cuvinte pe altarul suferinței

Înviind în gura morții lacrima ce-a curs credinței..

 

Nu s-au ostenit vreo clipă să citească o psaltire

Biciuiţi de suferință, au strâns gânduri în neștire

Implorând divinitatea, au hrănit teama flămândă..

Și-au strivit cuvinte-n buze neavând sorţi de izbândă!

 

Le-au râs demonii în ceafă tot sorbindu-le suflarea

Au curs stelele din ceruri luminându-le cărarea

Însă ei au sânge-n gură îmbătaţi de falsă rugă

Nu mai au nici o suflare, nici minute să le ajungă..

 

Obosiți de-atâta viaţă, se retrag în cimitire

Lăsând preoții să cânte „veșnica lor pomenire”

Mă întreb câte iluzii voi mai vinde până când

Voi simți vălul de gheață îmbracându-mi bietul gând..

 

 

SPITALUL DE NEBUNI 

 

Pășesc pe holul sumbru, e-o liniște bizară

Saloanele-s ticsite de pacienți nebuni

Zăresc, lângă-o fereastră, privind năucă-afară

O tânără ce-și plânge soarta-n pumni…

 

Într-un salon macabru în care jegul țipă

Stă tolănită-o babă c-o pernă strânsă-n brațe

Nu scoate nici un sunet, nu mișcă nici o clipă

M-a salutat cu-n ghiorăit de mațe…

 

Pe coridor, în față un alt bătrân ce cască

Cu degetul ăl mare imaginează-o sferă

Ce-o fi ascuns sărmanul sub actuala mască

De-ndură-o existență-așa mizeră?!

 

În capăt este ușa ce dă spre libertate

E îmbrăcată-n gratii dar nimănui nu-i pasă…

Văd doctorul de gardă, în mână ține-o carte

Dar ochii lui sunt pironiți pe masă…

 

Mai zăbovesc o clipă căci am zărit un tânăr

Ce-și linge-ncet țigara făcută din hârtie…

(Zâmbește spre gândacul ce-l gâdilă pe umăr)

Apoi se-ntoarce și mi-o-ntide mie.

 

Mă înfioară locul, nu știu ce-ar spune unii

Un strop de îndoială îmi încolțește-n minte

Aici sunt doar bolnavii, afară sunt nebunii

Încătușați în viață și-n cuvinte!!!…

 

 

POEM DE LUNI

 

Am dat drumul gândului

să zboare

departe de lume,

departe de soare.

Năuc

s-a așternut la umbra unui nuc.

Și obosit

a adormit.

Am trimis după el un alt gând

apoi altele rând pe rând

Toate lenevesc

iar eu, fără ele

mă plictisesc..

 

 

VISARE

 

Joc șotron la miezul nopții cu-o mumie egipteană

Este vis sau e aievea? Simt miros de smirnă arsă

Lângă mine, fără straie, nefiresc de pămînteană

O copilă cu păr roșu frumusețea își revarsă.

 

Râde în mirajul nopții, aruncând săgeți de ceară

Ochii vineți și-i rotește peste zarea-întunecată

Cântul ei pătrunde-n mine, mă străpunge ca o gheară

Visu’mi spune că sunt vie dar copila este moartă..

 

Hieroglife fără noimă îi apar sub talpa-i goală

Dănțuie în umbra lunii presărând stele-n cărare

Încât mumia vrăjită mi se cuibărește-n poală

Iar eu, fără să-mi dau seama, îi șterg praful pe spinare.

 

Mintea mea încețoșată de magie..se revoltă

Din crâmpeie de imagini o icoană plămădește

Maica Domnului mi-apare și-mi zâmbește dezinvoltă

Saruntandu-mă cu zorii, din visare mă trezește!

 

 

SUNT VINOVATĂ 

 

Sunt vinovată că privesc spre Cer

Și-n voia sorții rătăcesc prin lume

Povestea mea e plină de mister

Nimic din ce contează n-are nume..

 

Sunt vinovată că respir dureri

Și le transform în amintiri plăcute

Am strâns mănunchi cuvintele de ieri

Ca fericirea chipul să-mi inunde..

 

Sunt vinovată că nu știu să plâng

Când frica îmi scâncește în ureche

Nici șapte vieți, de-aș vrea, nu îmi ajung

Ca inimii să îi găsesc pereche..

 

Sunt vinovată că-n poeme-ating

Tot ce vibrează-acum în jurul meu

Să nu fii trist că nu am să te strig

Iubirea mea e însuși Dumnezeu!

 

 

TU, FEMEIE!..

 

Câte ofuri tu, femeie

Ai ascuns în pieptul  tău?

Câte lacrimi, ca trofee

Le-ai trimis spre Dumnezeu?

 

Ai fost prunc, apoi copilă

Apoi te-ai văzut fecioară

Și te-ai cununat umilă

Dându-ţi foc la inimioară..

 

Ai adus copii pe lume

Și te-ai îngrijit de toate

Cu nădejdea la mai bine

Ţi-ai șters trupul de păcate..

 

Gânduri mii ai strâns în minte

Lăcrimând de-ngrijorare

Te-ai sacrificat cuminte

S-aibă pruncii tăi mâncare..

 

Ai albit de-acum femeie

Dar de asta nu-ţi mai pasă!

Sufletu-ţi de orhidee

A adus pace în casă..

 

Mulţi te văd zâmbind senină

Azi pășind cu fruntea sus

Însă inima ta-i plină

De tristeți de nepătruns

 

Nici în toamna vieții tale

Nu te plângi de vreun necaz

Îţi ștergi lacrima agale

De pe sfântul tău obraz!..

 

 

VELERIM ȘI VELER DOAMNE

 

În liniștea-nserării se-aud fugii căzând

Atâta mi-este iarna de rece și cuminte

Nici vântul nu adie..și doar din când în când

Mai tremură o voce sfârșind niște colinde…

 

Atâta mi-e de dulce în minte amintirea

Din iernile rebele când geru-mi brăzda fața

Plecam cu colindatul, ne strălucea privirea

Simțeam căldură-n suflet, simțeam cum strigă viaţa…

 

Mirosul de gutuie ne dănţuia în nară

Când vreo mătușă blândă tânjea dup-o colindă

Trosnea în vatră lemnul..magia de cu seară

Ne împletea iubirea și-emoția în tindă…

 

Acum îngân în șoaptă o antică colindă

De dragoste și pace îmi e nespus de foame

Nu-i nimeni să m-audă..sunt singură în tindă

Tot „Velerim” mi-e graiul.. Și tot un „Veler Doamne”!!!

 

 

AȘA MĂ ARDE-O DOINĂ…

 

Așa mă arde-o doină în suflet astă noapte

Că-mi tremură timpanul și-mi tulbură gândirea..

Din cer coboară îngeri alunecând pe șoapte

Să-mi netezească visul..să-mi cureţe privirea..

 

Atât îmi e de teamă că doina se sfârșește!

(Și îngerii, în roiuri s-or prăbuși în noapte)..

De unde gerul iernii de-o vreme ne lipsește

Sfârșind colinde fade..ne pregătim de moarte!

 

Mai văd pășind în silă vreo doi copii de-o șchioapă

C-o sorcovă schiloadă..strângând bănuți de-o pâine

Uciși sunt urătorii..indiferenţa-ngroapă

Și datini, și dorințe..nimic nu mai rămâne!

 

Am strâns atât de tare în palme amintirea

Că mi-a scâncit cu sânge imaginea prunciei

Tristețea mă îngroapă.. Rămân cu amăgirea

Că-mi voi ascunde umbra de fața veșniciei..

 

Pășesc pe caldarâmul spălat de trista ploaie..

Pe unde-o fi omătul? Că-i cetina prea calmă..

Îmi tremură timpanul…mi-e doina mai greoaie

I-am otrăvit pe îngeri cu sângele din palmă!

 

 

…ȚI-A RĂMAS PE STRADĂ URMA SÂNGERÂND…

 

Te-am văzut aseară, lângă catedrală, rătăceai aiurea și priveai ciudat

Se-oglindea amurgul pe retina-ți goală..erai ca un demon naufragiat

Prins în carapacea unei vieți nebune ai uitat că timpul ți-a mușcat din chip

Ai lăsat durerea că să se răzbune..repetând povestea regelui Oedip

Nu ți-ai ucis tatăl, ți-ai ucis speranța..cavalerii nopții te-au înconjurat

Nu ți-a priit viața..laptele de mamă de această dată, nu te-a apărat!

Ți-am zâmbit în treacăt, am crezut că poate îți voi reaprinde iar speranța-n gând

Îns-a fost zadarnic..te-ai dus mai departe..ți-a rămas  pe stradă urma sângerând..

 

 

 

MI-AM AMANETAT IUBIREA…

 

 

Mi-am amanetat iubirea unui vânzător de vise

Printr-un strop de veșnicie..și o clipă mister

Ce mai târg! Am stat la coadă de cuvinte interzise

Lângă trei stele-amorțite și un heruvim șomer

 

Am bătut la ușa vremii cu un vers fără măsură

Mi se încâlceau pe limbă mii de rime vinovate

Gustul fad al neputinței mi se zvârcolea în gură

Am tăcut..Dar veșnicia mă mușca perfid de spate..

 

Au scâncit atunci cu mine toți orfanii de pe lume

Sângerau munții de ciudă în oceanele de lavă

Mi-am dorit cu disperare să se-ntâmple o minune:

Să-mi răscumpăr o secundă din iubirea mea suavă

 

Dar am adormit stingheră într-o liniște de ceară

Stelele-mi vegheau culoarea și râdeau mai abitir

Heruvimu-și făcea cruce..salutând o babă chioară

Ce-și vindea și ea iubirea pentr-un loc la cimitir.

 

—————————————

Oana – Adriana ALEXANDRESCU

Focșani

Februarie 2020

 

Continue reading „Oana-Adriana ALEXANDRESCU: Vând destine și iluzii (versuri)”