Fiecare așezare omenească, fie ea mai mică sau mai mare, fie atestată documentar recent sau cu secole în urmă, în decursul evoluției sale istorice își are una sau mai multe personalități, care s-au distins prin faptele, creația sau contribuția aparte adusă la renumele locului de baștină. Nu face excepție de la această regulă nici Cahulul, localitate care de-a lungul a peste cinci secole de existență a cunoscut astfel de personalități, care și-au fixat puternic amprenta în istoria așezării de pe Frumoasa. Una dintre acestea este, incontestabil, regretatul pedagog și om de cultură Constantin Reabțov, cel pe bună dreptate supranumit „Iluministul de la Cahul”, de la a cărui naștere aniversăm astăzi 100 de ani.

„M-am născut la 26 iulie 1920, în orașul Cahul. Tata, rus de naționalitate, era de pe lângă Orșa (gubernia Moghiliov ori Vitebsk). Venise cu armata țaristă în 1916, pe frontul din România, în timpul Primului Război Mondial, dar după destrămarea Rusiei Țariste, în 1918, a trecut Prutul și s-a stabilit la Cahul. A cunoscut-o pe mama în acest timp, s-au căsătorit și a rămas pentru totdeauna în Cahul. Mama, de origine grecoaică, s-a născut în România (prin ținutul Fălciu) și se stabilise cu familia în satul Oancea”, avea să-și noteze în memoriile sale, mult mai târziu, cel care avea să devină una dintre cele mai cunoscute și apreciate personalități pe care le-a dat de-a lungul istorie sale Municipiul Cahul.

Primii ani ai copilăriei i-au fost fără de griji, alintați îndeobște de minunatele povești ale bunicului („prima poveste auzită de la bunicul meu a fost „Peștișorul de aur”, apoi poveștile lui Ion Creangă”) sau de jocurile inocente cu alți copilași de seama sa.

Crescut într-o familie multilingvă, Costică, așa cum îl alintau toți ai casei, înțelegea și vorbea de la fragedă vârstă la fel de bine româna, greaca și rusa, iar pe la cinci anișori a început chiar să citească. Și școala a început-o devreme, când abia împlinise șase ani. „Unchiul Marcu, fratele bunicăi, în vara dinainte de a pleca la școală, mi-a adus un drăguț de ghiozdan, cu curele de pus în spate”, își va aminti mai târziu de primii ani de școală.

I-a plăcut mult cartea, dar mai apoi și munca, însușire moștenită de la tatăl său, care, vara, atunci când nu avea ce face cu tâmplăria, se tocmea zilier la nemții din satele învecinate Cahulului, la treierat sau la alte munci agricole. „Eu am început să muncesc de timpuriu, însă mă atrăgea munca intelectuală. De prin clasa a patra de liceu, aveam elevi pe care-i meditam. Uneori ajungeau până la 10-12 copii. Așa că îndată ce luam masa, plecam pe la dânșii și mă întorceam pe la orele 9 sau chiar 10 seara. Atunci începeam să-mi pregătesc lecțiile pentru a doua zi”.

Tot prin clasa a patra, împreună cu alți trei colegi, pune la cale un îndrăzneț proiect: în vacanța de vară să viziteze… Africa, unde urmau să găsească diamante, să se îmbogățească și, în același timp, să-i facă fericiți și pe părinții lor! Nu mai pui că, în voiajul lor, puteau vedea și lumea, lucru nu la îndemâna multora! Dar pentru asta aveau nevoie de o barcă cu motor, ba unii erau de părere să-i adauge pânze ca să meargă mai repede și, neapărat, să-i instaleze și o cabină, așa cum scrie la carte! Nu au fost uitați nici banii necesari pentru călătorie, pe care „i-am achiziționat, respectând toate tradițiile: ajun, Crăciun, Anul Nou”.

Nici n-a trecut bine iarna că „primăvara devreme – de-abia se topise gheața – noi eram pe baltă, închiriam barca vreunui pescar și ne antrenam la vâslit, ba uneori puneam și pânza – câte un cearceaf adus de acasă”. Dar n-a fost să fie! Într-o zi, din nu se știe ce motive, călătoria se contramandează. Fiecare dintre cei patru protagoniști avea dreptul să-și cheltuiască banii adunați după bunul său plac. „Așa a apărut în casa noastră un teanc de cărți din colecția «Amantele celebre», iar din rest am mâncat bomboane cu nucă. De atunci, în schimb, am rămas pentru totdeauna cu dorul de a călători și până acum consider turismul drept cea mai frumoasă formă de odihnă”, va nota temerarul navigator în „jurnalul său de bord” de mai târziu.

După terminarea școlii primare, Constantin Reabțov urmează cursurile liceului „Ion Voevod”, unde avea colegi de diferite etnii: români, armeni, greci, ruși, bulgari. Astfel, prietenul lui de bancă, Robert Eisenbraun, cunoscut mai apoi ca Robert Cahuleanu sau Andrei Ciurunga, era neamț, Andrei Cembirgi era armean, Tihonov rus etc. Dar toți cunoșteau câte două-trei și chiar patru limbi, iar la limba română aveau nota 10. El însuși, încă din clasa a șasea, învățase și limba franceză, limbă în care alcătuia meșteșugite compuneri.

Încă elev de liceu, a fost campionul orașului la alergări, la 100 de metri plat. Totodată, avea o voce plăcută și a cântat în corul bisericesc din oraș. Pentru că învăța bine, era parțial scutit de plata pentru studii („La liceu învățam bine: n-am coborât niciodată mai jos de locul doi”). Vacanțele școlare și le petrecea împreună cu prietenii și colegii de liceu, cutreierând parcurile și grădinile orașului, bătând mingea pe toloacă, luându-se la întreceri sau „explorând” sălbatica luncă a Prutului. Și, mai ales, citea, citea mult, lectura pasionându-l până la sfârșitul vieții.

Clasa a opta a făcut-o prin extern, la liceul „Regele Carol al II-lea” din Bolgrad, unde se ducea la sesiune de două ori pe an, parcurgând pe jos distanța de 50 de kilometri. Asta deoarece, în 1938, liceul din Cahul fusese închis, pentru optimizarea bugetului…

După 28 iunie 1940, odată cu venirea „eliberatorilor”, având studii liceale, Constantin Reabțov este trimis la cursuri pentru învățători, cu durata de o lună și jumătate. Iată cum rememorează el această perioadă: „În fostul nostru liceu s-au deschis cursuri învățătorești. Nu ne venea să credem. Înveți o lună și jumătate și ești învățător la clasele primare. La români trebuia să înveți opt ani la școala normală. E drept că și cursanții noștri au ceva carte. Majoritatea au terminat liceul, așa că e posibil ca și din noi să iasă ceva. Aveam obiecte noi: «Istoria URSS», «Pedagogia» etc. Învățătorii noștri sunt veniți de peste Nistru, din Republica Autonomă Moldovenească și au o limbă pe care cu greu o recunoști că-i moldovenească. Căutam noi să-i imităm, însă se vede treaba că nu prea reușim. Așa că eu termin cursurile cu trei de «patru» la celelalte obiecte și cu un «trei» la limba moldovenească. Ce paradox!”.

După terminarea cursurilor este numit la început învățător, mai apoi director, la școala primară din Andrușul de Jos. Cât a lucrat acolo a trăit în gazdă la bădița Vasile Raru. Toată viața își va aminti cum peste noapte, la Andrușul fiind, în septembrie 1940, a primit circulara de a trece de la grafia latină la cea chirilică.

La începutul războiului (22 iunie 1941) a fost înrolat în Armata Roșie, într-un batalion de geniu, cu care, tot retrăgându-se, a ajuns până la malul stâng al Donului, spintecând stepa kalmucă cu târnăcopul, hârlețul și lopata. Iarna anului 1942 a fost deosebit de aspră. De la 20 ianuarie și până la 10 februarie 1942 a ținut, zi și noapte, o furtună cu zăpadă, de nu se vedea nici în cer, nici în pământ, cu geruri de -38, -40 de grade. În astfel de condiții geniștii sovietici săpau tranșee și fortificații!

La sfârșitul lui iulie 1942, armata din care făcea parte și batalionul lui Constantin Reabțov a fost încercuită de nemți și mii de soldați au fost făcuți prizonieri. După câteva săptămâni într-un lagăr de concentrare a fost predat, la fel ca și mulți alți basarabeni luați prizonieri, autorităților române. Spre sfârșitul lunii septembrie 1942 este adus la Cahul, unde a fost interogat la Siguranță, după care i s-a dat drumul acasă. Nu după multă vreme, în decembrie 1942 a fost înrolat în Armata Română, tot într-o unitate de geniu, unde s-a aflat până la 9 septembrie 1944. După aproape patru ani de război în care a săpat tranșee și fortificații, părăsește definitiv armata împreună cu un grup de camarazi cahuleni și, după o călătorie cu multe peripeții, revine la vatră.

Peste câteva zile, în drum spre comisariatul militar îl întâlnește pe șeful Direcției Raionale de Învățământ, Alexei Pecerschi, cel care îl numise director de școală în 1940. Deoarece era mare nevoie de cadre didactice, acesta l-a trimis la Chișinău, la cursurile de învățători, astfel fiindu-i pecetluită soarta de dascăl pentru mai bine de cincizeci de ani. Mai târziu a absolvit Institutul Învățătoresc din Bălți și, ulterior, Institutul Pedagogic „Taras Șevcenko” de la Tiraspol.

În toamna lui 1944, majoritatea pedagogilor basarabeni (cadre didactice, preoți, funcționari publici, savanți) și-au părăsit vetrele natale, refugiindu-se peste Prut. Nu însă și Constantin Reabțov care, împreună cu soția sa Daria, au ales, printre puținii, să rămână pe loc. Reîntorcându-se de la cursuri, lucrează ca învățător în satul Roșu, apoi e transferat director la școala medie din Crihana Veche și, ulterior, la Andrușul de Jos, unde activează între anii 1952 și 1959. Mai apoi, timp de trei decenii, va lucra la Școala Pedagogică din Cahul, unde a predat limba și literatura română.

Anii de foamete 1946 – 1947 l-au „prins” la Crihana Veche, unde, ca director, împărțea câte 200 de grame de pâine fiecărui elev care frecventa școala. „Veneau părinții la școală, aducându-i pe cei de cinci-șase anișori, rugându-ne să-i primim în clasa întâi pentru că «tare se mai trag la școală», cum declarau ei. Pentru noi era clară această dorință. Oamenii jinduiau să primească feliuța de pâine pentru a-și feri odraslele de moarte”. Nu trebuie uitat nici faptul că unii părinți își trimiteau și copiii de 15-16 ani la școală, în clasa a lll-a sau a IV-a, numai ca să poată primi această rație…

Chiar și la mulți ani după aceea, Constantin Reabțov vorbea despre foamete în culori sumbre și nu putea să-și stăpânească emoțiile. „Tata a descris această tragedie a basarabenilor, o foamete artificială organizată de sovietici pentru a-i înspăimânta, teroriza și a-i face pe oameni să intre în colhozuri. El povestea despre acest fenomen cu glas încet, dar se simțea că în suflet el fierbea, mai ales când povestea cum mureau copiii, femeile, bătrânii, dar mai ales când se referea la moartea copiilor”. La rândul său, Anatol Ciobanu, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, referindu-se la distinsul pedagog cahulean, afirma că „în asemenea condiții de vid intelectual autohton, de luptă pe viață și pe moarte cu foametea, de spaimă permanentă de a nu fi sacrificat pentru un cuvânt, o opinie, un gând în discordanță cu regimul – în asemenea circumstanțe și-a desfășurat activitatea pedagogică intelectualul, talentatul și omul de bună credință Constantin Reabțov”.

Din 1946 a început să colaboreze la Radioul moldovenesc, polemizând în cele mai acute probleme ale timpului. Este perioada în care bântuia „teoria” despre două limbi est-romanice diferite (româna și moldoveneasca), când nu erau editați clasicii literaturii române, lipseau programe și manuale adecvate de limbă și literatură română. Cum totul nu ar fi fost de ajuns, Constantin Reabțov a trebuit să treacă și prin calvarul deportărilor din 6 iulie 1949, când părinții, fratele Gicu, socrii și cumnații, dintre care unul numai de 18 ani, invalid din copilărie, au fost deportați în Siberia. Unicul frate, Gicu, și socrul său Ștefan, au decedat în Gulag și nu s-au mai întors acasă nici alți doi cumnați ai săi.

Chiar și el, împreună cu soția Daria și fiul Gheorghe, acesta în vârstă de numai trei anișori, figurau pe lista deportaților. Dar cum soții Reabțov erau în plină sesiune de vară (Constantin la Institutul Pedagogic din Tiraspol și Daria la Institutul din Bălți, unde studia franceza și geografia), iar mai apoi, peste trei zile s-au întâlnit la… Odessa, când s-au întors la Cahul valul deportărilor trecuse. Au rămas însă pe drumuri, pentru că întreaga avere a părinților, casele acestora, le-au fost confiscate de puterea sovietică.

„Profesorul Constantin Reabțov, pe tot parcursul vieții sale, a militat pentru tezaurul cel mai scump – limba română: în 1957-1958 participă la discutarea oficială a ortografiei; din 1961 începe să organizeze la Școala Pedagogică din Cahul conferințe privind cultivarea limbii cu participarea savanților filologi de la Academia de Științe a Moldovei și de la Universitatea de Stat a Moldovei, în frunte cu academicianul Nicolae Corlăteanu; în 1989 se află pe baricadele luptei pentru alfabetul latin, pentru „legislația lingvistică”, pentru dreptul de utilizare a întregului patrimoniu cultural românesc (istoric, lingvistic, științific, etnografic, folcloric etc.) în școlile naționale de toate gradele”, afirma același Anatol Ciobanu.

La rândul său, vorbind, la aniversarea a optzeci de ani de la naștere, despre perioada în care se analiza proiectul noii ortografii moldovenești, academicianul Silviu Berejan îl prezenta astfel: „Deși tânăr încă, era deja o persoană cu autoritate binemeritată în învățământul din zonă. Poseda o limbă română cu adevărat aleasă, ce se impunea și prin vigoarea neobișnuită a celui ce o mânuia. Ei bine, Constantin Reabțov făcea parte dintr-o cu totul altă pleiadă de vorbitori ai limbii române: el nu numai că nu se jena câtuși de puțin că vorbește românește, ci, din contră, promova cu ostentație o limbă de înaltă cultură de care se mândrea, dând dovadă de un curaj neobișnuit și etalându-și cu demnitate harul de vorbitor cu care l-a înzestrat natura și anturajul cultural anterior. Vorbea inspirat despre limbă ce provoca o satisfacție estetică neobișnuită. Vedeam cum exuberanța sa juvenilă îi cucerea pe toți cei ce-l ascultau. Își exprima gândurile într-o română impecabilă, clar și convingător, și sunt aproape sigur că atunci nimănui dintre cei prezenți nu-i venea în cap să-i reproșeze că nu vorbește „moldovenește”.

Așa cum am precizat anterior, din septembrie 1959 și până la pensionare a predat la Școala Pedagogică din Cahul. Era un profesor foarte iubit de către elevii săi, care îl apreciau în mod deosebit și îl considerau ca un adevărat părinte. „Reabțov Constantin Parfentievici ne-a fost un diriginte foarte bun – aceasta o spun în numele tuturor studenților din grupa noastră. Dumnealui avea o grijă părintească față de noi, ne dădea multe sfaturi și povețe. „Cât sunteți aici, la Școala Pedagogică, eu voi fi vouă tată și mamă într-o singură persoană. Toate problemele ne vom strădui să le rezolvăm împreună”. Așa am rezolvat problema bursei.” (Nina Cojocaru – Gleadelchin).

Lecțiile sale erau foarte captivante, la ore le povestea cu multă dragoste despre scriitori, pictori, muzicieni, sculptori, nu lipseau proverbele, zicătorile și vorbele de duh, iar elevii erau numai ochi și urechi. Rar îi certa, îl supărau doar acei care se întâmpla uneori să nu știe prea bine lecția. Și atunci îi mustra părintește: „Ați ajuns cu știința până la genunchiul broaștelor!”.

Profesorul Constantin Reabțov a avut verticalitate, nu accepta inepțiile, demagogia, manipularea. Susținea că nu poate să-și amăgească discipolii săi, deoarece, la rândul lor, vor spune minciuni elevilor pe care-i vor învăța și acest lucru este inadmisibil pentru un dascăl.

În timpul orelor nu urma strict îndrumările metodice, de multe ori învechite, excesiv de politizate, ci permanent inventa, moderniza lecțiile. „El nu se limita la predarea monotonă a verbului și substantivului, a propoziției simple și compuse, a eroilor din operele lui Creangă și Alecsandri, ci punea în scenă poveștile marelui humuleștean cu discipolii săi de la acea instituție din Cahul. Acest lucru îi făcea pe viitorii învățători să înțeleagă mai bine cum să predea picilor, care au trecut pragul școlii, operele marilor poeți și scriitori români. Pentru tata limba română (pe atunci limba moldovenească) a însemnat mult, era exigent și permanent ne făcea nouă, dar și discipolilor săi, observație spunând să nu vorbim o limbă infectă: ori rusa, ori româna. Cred ca tata se conducea de maxima lui Camil Petrescu: „Scrisul corect este pâinea profesorilor de limba română”.

De altfel, toată viața sa, profesorul Constantin Reabţov a militat pentru păstrarea tezaurului cel mai scump – limba română în veșmântul ei latin. Participa activ la diverse foruri oficiale la care se discutau problemele ortografiei limbii, la școală organiza conferințe de cultivare a limbii cu participarea savanților filologi de la Academia de Ştiințe a Moldovei și de la Universitatea de Stat a Moldovei – Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, a profesorilor universitari Ion Osadcenco, Anatol Ciobanu ș.a.

Deseori se ducea cu elevii săi la concerte în parcul din oraș sau organiza excursii prin împrejurimile Cahulului, iar toamna în pădurea de la Andrușul de Sus,  de unde aceștia se întorceau încântați și entuziasmați de frumusețea plaiului natal. De asemenea, cu cei mai buni elevi a făcut numeroase excursii în Carpați, Crimeea, Odessa, Ismail, Cernăuți. Era ceva atât de necesar și benefic pentru viitorii învățători.

La începutul anilor ΄60, la Școala Pedagogică din Cahul a deschis primul teatru studențesc, unde a pus în scenă poveștile lui Creangă („Soacra cu trei nurori”, montată cu elevii săi, s-a bucurat de un succes deosebit, având numeroase reprezentații), scenete de Vasile Alecsandri, Molière etc. De altfel, teatrul era o pasiune a sa încă din tinerețe, când, ostaș fiind în armata română, l-a jucat pe Harpagon din „Avarul” lui Molière.

Profesorul Constantin Reabțov a înființat și condus și cenaclul literar al Școlii Pedagogice, unde „o serie de viitori jurnaliști și-au ascuțit penița”, iar poeta Teodora Bragă, o descoperire a acestuia, și-a citit primele versuri. La întâlnirile cenaclului, frecventate de zeci de elevi, invita și nume cunoscute ale literaturii și culturii române, precum Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Emil Loteanu, Dumitru Caraciobanu, Sandri Ion Șcurea și mulți, mulți alții.

Pe de altă parte, prin atitudinea nonconformistă, prin tot ceea ce făcea la Școala Pedagogică, la orele de literatură moldovenească povestindu-le nu numai de Barschi și Cutcovețchi, dar și de Eminescu, Creangă, Topârceanu, Caragiale, Coșbuc și alții, profesorul mult îndrăgit de elevii săi nu avea cum să fie și pe placul mai marilor zilei. Antologic rămâne răspunsul dat secretarului doi al Comitetului Raional de Partid din Cahul, care, întâlnindu-l într-o zi în oraș, în loc să-i răspundă la salut, i-a zis franc: „Dacă aș fi prim-secretar al raionului, te-aș zvârli din Școala Pedagogică”. La care, mucalit, păstrându-și calmul, profesorul Reabțov i-a răspuns: „De aceea și, nu sunteți prim-secretar!” și și-a continuat nestingherit drumul.

Totuși, de-a lungul timpului i s-au făcut mai multe oferte, în orașe mai mari, la instituții de învățământ mai prestigioase, dar n-a părăsit niciodată Cahulul. Prin anii ΄60 ai secolului trecut i s-a propus să se transfere la Bălți, la Institutul Pedagogic de atunci, în calitate de vice-rector. Profesorul Constantin Reabțov a refuzat, cu toate că era o treaptă superioară față de Școala Pedagogică din Cahul și ar fi avut salariul mai mare. Nu putea însă să se despartă de „patria mică”, care era mare pentru el. Ca și marele elin se temea ca nu cumva orașul său să devină mai sărac cu un cetățean… „Mi-i drag orașul de baștină, așa cum prăfuit în dricul verii și cu glod în zilele de moină, așa cum se zbate, poate cu puțin succes încă, a se smulge din meandrele provincialismului”, îi mărturisise odată ziaristului Alexandru Manoil.

Ușile casei familiei Reabțov de pe str. Comuna din Paris (confiscată de autorități în 1977) și de pe str. Vasile Stroescu, erau permanent deschise pentru colegii de breaslă, dar și pentru studenți, care îi treceau pragul pentru un sfat, o consultație sau a afla ceva nou de la profesorul mult îndrăgit. „Tata întotdeauna găsea pentru toți cuvintele necesare şi plus la asta, ceva pe masă: o pârjoală moldovenească, o măslină, plăcințele, o bucată de brânză cu roșii și castraveți (în timpul verii), iar pentru colegi și un pahar cu vin”.

Mai mult de atât, „eram vreo câteva fete – Doina, Adela, Maria, Lidia, Năstica – invitate acasă în familia Reabțov cam pe la sfârșit de lună, când bani nu mai aveam, bursa venea mâine-poimâine, lihnite de foame, ochii împăinjeniți. Domnul Reabţov ne cunoștea că eram nemâncate și la sfârșitul orelor de curs ne șoptea: „Hai, veniți azi la noi acasă, o să vă citesc ceva și o să vă arăt niște cărți noi, pe care încă nu le-ați văzut”. Așa cum eram flămânde, dar setoase de noi cunoștințe în literatură, pentru că domnul Reabţov știa ca nimeni altul să captiveze publicul prin povestirile și limbajul său deosebit, luam calea spre str. Comuna din Paris. Când ne zărea la poartă, se bucura nespus și zicea: „Păi, cum să vă citesc eu vouă ceea ce v-am promis, dacă voi sunteți flămânde?!?! Daria, ai ceva pentru fetele astea?”. Răspunsul nu întârzia deloc”, își amintește doamna Doina Focșa, una dintre elevele preferate ale profesorului, prietenă apropiată mai apoi a întregii familii.

Deși apartamentul în care locuia avea doar 21 de metri pătrați (două odăi, cu trecere din una în alta), profesorul Constantin Reabțov își adunase o frumoasă bibliotecă, cam la vreo cinci mii de volume. „Ea a fost unica bogăție a tatălui: n-a avut mașină, acareturi și nici chiar «stencă» (set de mobilă), mobila lui principală erau rafturile cu cărți, instalate prin tot apartamentul, masa de scris și scaunul. Cărțile sau albumele de artă pe care le avea el, nu le puteai găsi nici în bibliotecile din oraș. Toate au fost citite, nu doar răsfoite, nu erau un simplu decor în apartament. Studenții, desigur, cei mai buni, veneau la noi acasă să se înfrupte din această bogăție”.

Cu timpul, în casa familiei Reabțov a devenit o tradiție organizarea unor cenacluri literare. Având o bibliotecă bogată, elevii profesorului se adunau serile aici, unde găseau cărți de istorie, literatură, artă, cultură. „La cenaclul literar-artistic din casa de pe strada Comuna din Paris, unde eram vizitatori permanenți, citeam și ascultam „Regele moare” de E. Ionescu, opera lui Molière; aici am cunoscut opera literară a lui Heine și Cehov, proza marilor Victor Hugo și Lev Tolstoi, filosofia lui Voltaire și Dostoievski. Aici, în casa Domniei Sale, ascultam romanțe și muzică de estradă română, selecții din Mozart și Verdi. Tot aici, în casa familiei Reabţov, ce devenise pentru noi un muzeu privat, ascultam cu drag tălmăcirile dascălului nostru privind reproducerile celebrilor pictori Repin, Rembrandt, Leonardo da Vinci, Vasneţov, Monet, Picasso etc. Tot în această casă am privit primele cadre documentare «Olimpiada din Grenoble – 1968», filmate de Gicu Reabţov” (Adela Miron-Bahov).

Profesorului Constantin Reabțov îi plăcea foarte mult poezia și adeseori, așa cum numai el știa să o facă, declama versuri din Topârceanu, Coșbuc, Vlahuță, Goga, poeții săi preferați. „Tata le organiza și seri de muzică: într-o seară ascultau discuri cu muzică de operă, apoi se aprindeau discuțiile, în altă seară tata le punea discuri cu operetă, pe urmă valsuri, tangouri etc. Studenții rămâneau până târziu și cu greu se despărțeau”.

Da, profesorul Constantin Reabțov iubea și muzica, având o fonotecă foarte bogată cu interpreți români, francezi, greci, sovietici. „În anii ’60, fiind student la Universitate, veneam în vacanța de iarnă la părinți. Și de fiecare dată mă așteptau surprize: seara aceasta era consacrată romanțelor românești (Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu), mâine-seară estradei franceze (Edith Piaf, Mireille Mathieu, Salvatore Adamo etc). O altă seară ascultam estrada sovietică cu Muslim Magomaev, Edita Pieha, Valentina Tolkunova ș.a. În seara următoare treceam la grecul Zorba, muzica compozitorilor greci: Hadjidakis, Mikis Teodorakis, Demis Russos”.

Profesorul Constantin Reabțov a iubit frumosul și i-a plăcut foarte mult să călătorească, împlinindu-și astfel visul nerealizat al copilăriei. A fost în Carpați și Crimeea, în Caucaz și Karelia, la Leningrad și Moscova, a vizitat Bulgaria, România, Cehoslovacia, Polonia, RDG, „microbul” turismului inoculându-l de la fragedă vârstă și celor doi feciori ai săi, Gheorghe și Valentin. La fel ca și colecționarea de timbre și monede vechi. Când se întorcea din excursii, jumătate de valiză îi era plină de cărți poștale, buclete, prospecte și hărți turistice, pe care mai apoi le folosea ca materiale didactice la orele de la școală.

O altă mare pasiune a profesorului Reabțov a constituit-o scrisul. „A scrie, mărturisea el, e o delectare, dar și un supliciu moral și fizic. Delectare, pentru că fericita șansă de a spune în articole cea ce gândești te determină a zăbovi între cărți și printre oameni, conștiința faptului că pe măsura puterilor le ajuți în rezolvarea problemelor ce îi frământă, prilejuindu-ți de fiecare dată o mare satisfacție morală. Un supliciu, deoarece scrisul e un zbucium perpetuu, deoarece el îți fură nopțile, pentru ca a doua zi să mototolești nervos cele făcute și să reiei totul de la capăt…”.

„Constantin Reabțov a fost printre primii în republică care a susținut, pentru copii, lecții de literatură în pagini de ziar. A publicat una din primele legende ale mărțișorului, urmată de altele, selectate de asemenea în timpul frecventelor sale deplasări prin sate, pentru că valorificarea tezaurului folcloric al sudului constituie pentru el nu numai un tribut «iubirii dintâi» – prima-i publicație în «Țăranul sovietic”» a fost o poezie populară culeasă în satul Andrușul de Jos, unde lucra învățător în anii de după război -, ci și o mărturie a unei neîntinate iubiri pentru grai și neam”, scria Alexandru Manoil, în 1989, despre distinsul pedagog.

Din 1956 și până la sfârșitul vieții Constantin Reabțov a scris peste 300 de articole în presa locală și cea republicană („Literatura și arta”, „Cultura”, „Învățământul public”, „Viața satului”, „Moldova suverană”, „Tinerimea Moldovei”, „Făclia”, „Sfatul Țării”, „Sport-turism” ș.a.), a semnat, ca autor sau coautor, 14 manuale (între care „Cartea moldovenească”, „Limba moldovenească” (manual pentru școlile pedagogice), manualul „Literatura moldovenească pentru copii”, „Culegere de exerciții la limba moldovenească”, „Limba moldovenească” ș.a.), precum și 5 cărți („Din înțelepciunea timpurilor. Culegere de aforisme și cuvinte înaripate”, „Ți-am adus un mărțișor”, „Înțelepciune și haz”, „În lumea gândurilor înțelepte” și „Cahul: Istorie, personalități, cultură. Monografie”, ultima apărând la puțin timp după trecerea sa la cele veșnice). De asemenea, a acordat zeci de interviuri la radio și televiziunea națională și locală.

Iată ce scria același Alexandru Manoil, în „Moldova Socialistă”, la 5 mai 1989: „Câtă muncă, câtă tenacitate și câtă pasiune, câtă „zăbavă între cărți și printre oameni” au fost, într-adevăr, sedimentate între cele două albume! Conținutul lor, chiar și în cazul unei simple treceri în revistă, te convinge că acest neobosit corespondent voluntar, Constantin Reabțov, a fost și este un iluminist în accepția amplă a cuvântului. Nu numai din cauza că publicațiile sale îi întregeau, până la ieșirea la pensie, activitatea de învățător de limbă și literatură moldovenească la Școala Pedagogică din Cahul, ci și pentru că dumnealui rămâne a fi un iluminist prin constituția-i morală și prin viziune”.

Prin 1992, lui Constantin Reabțov i s-a făcut dor de copilărie. S-a transferat cu lucrul la Liceul „Ioan Vodă”, unde a luat niște ore facultative. Nu putea trăi fără copii. Așa că și-a ales niște liceeni, îndrăgostiți de poezie, cărora le-a permis să citească din biblioteca sa. S-a consolidat o colaborare fructuoasă, încât învățăceii au rămas fascinați de cunoștințele profesorului. Din rodul acestor zile de activitate s-a născut și revista liceului, „Crai nou”, al cărei prim număr a apărut la 28 mai 1992.

Totodată, profesorul și pedagogul Constantin Reabțov a fost un „ocnaș” benevol în munca pe tărâm obștesc: secretar literar și traducător la Teatrul Dramatic „B.P. Hașdeu” din Cahul, membru permanent al juriului Festivalului „Nufărul Alb” și apoi membru de onoare după ce acesta a obținut statutul de festival internațional, membru al comitetului sindical al Școlii Pedagogice din Cahul, președinte al Consiliilor de Stat în școlile pedagogice din Republică (în unele de două și chiar de trei ori!), conducător al cenaclului literar-artistic de la Școala Pedagogică, lector al Societății „Știința”, participant cu manuale la Expozițiile Realizărilor Economiei Naționale (EREN) de la Moscova (1970, 1980), președinte, timp de 16 ani, al Asociației Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS) la Cahul și multe-multe alte însărcinări.

Pentru toate aceste merite deosebite în prodigioasa și îndelungata sa activitate pedagogică, culturală și socială, profesorului Constantin Reabțov i-au fost conferite numeroase medalii, titluri și diplome de merit, dintre care enumerăm doar câteva: insigna „Eminent al Învățământului Public din RSS Moldovenească” (1966), medalia „Veteran al muncii” (1980), medalia „Meritul Civic” (1995). De asemenea, în 1992, i s-a conferit titlul de Cetățean de Onoare al orașului Cahul.

Dar, aflat încă în plină putere creatoare, când abia terminase de scris monografia Cahulului, iar pe masa de lucru așteptau atâtea alte proiecte, în dimineața nefastă a zilei de 29 martie 1997, firul vieții i-a fost brusc întrerupt. Un oarecare, din goana nebună a automobilului, l-a lovit în timp ce traversa strada să ajungă pentru niște proceduri la policlinică. Ironie a sorții, fiolele cu medicamente, pe care le ținea in buzunar, au rămas întregi în urma acelui stupid accident…

„A murit un om, dar acest om a lăsat urme vizibile pe pământ. A fost un om cu o nesfârșită dragoste de școală, el a adus neprețuite servicii învățământului din Moldova, a fost un spirit limpede și o voință hotărâtă în acțiunile sale. Ce profesor a fost cahuleanul Constantin Reabțov o pot spune și vor spune-o sute de elevi, care i-au ascultat vorba caldă și sfatul înțelept. Ce om modest, cinstit și onest a fost dumnealui, o mărturisește un oraș întreg. Vor mai fi pe lume și de acum înainte profesori buni și de treabă, dar atâta dor de muncă, cu atâta abnegație față de istoria orașului, ne mirăm de se vor mai găsi”, scria, în necrologul său, prietenul și colegul profesor Alexandru Tecuci.

Continue reading „Ionel NOVAC: Constantin Reabțov – 100 de ani de la naștere” →