Vasilica GRIGORAȘ: Tresăriri la „Ecoul strigătului mut”

Activă în mediul online, poeta Dorina Carp Nenici a publicat în anul 2019 volumul „Cu timpul de mână” la Editura Scripta manent, din Napier, Noua Zeelandă și tipărit la Editura PIM, Iași. Acum, trudește la alcătuirea unui nou volum de poeme, inspirat intitulat „Ecoul strigătului mut”, al cărui manuscris l-am primit de curând. Prin titlul celui de-al doilea volum se situează cu ușurință în spiritul epocii actuale. Implicată emoțional în contemporaneitate, poemele sale sunt proiecții ale trăirilor omului zilelor noastre. Întâlnim la Dorina Nenici o poezie cu evidente derapaje spre tristețe și neliniște. Textul multor poeme evocă o stare de spirit încețoșată, iar lirica sa poate fi considerată povestea unei vieți tulburate de timpul probabil, incert. Trecerea timpului prin vene, asemenea sevei prin trunchiuri și ramuri verzi, dă naștere la așteptări, la bună rodire din zori până în asfințit. Însă, în tot acest timp alternează stările de discreție, de tăcere și de răbufniri zgomotoase, care se propagă în timp și spațiu cu mare viteză și intensitate: „Eu mă ascund de mine mult,/ și-n văzul lumii adormite/ mă strig, cât pot de tare, s-aud măcar șoptit/ ecoul strigătului… mut!” (Ecoul strigătului mut)

Titlul acestui poem care dă titlul cărții conține un paradox tridimensional. Cele trei cuvinte formează un triumvirat cu mână forte în prezentarea unor pestrițe stări sufletești. Prin tot ceea ce trăiește astăzi, omul este redus de cele mai multe ori la tăcere, rămâne fără voce, devine „mut”.

Apăsat, strâmtorat de mult prea multe neajunsuri, neîmpliniri, nemaiavând puterea de a mai răbda, în răstimpuri, omul simte nevoia să se elibereze printr-un „strigăt” atât de puternic, încât „ecoul” acestuia se propagă aievea, cu intensitate din ce în ce mai sporită, manifestându-se ca o stare de fapt perpetuă, asemănătoare cu nebunia. Rătăcirea este și mai mare atunci când: „Suntem niște nebuni gândind/ că pe pământ e-a noastră veșnicie,/ de-aceea n-avem somn/ și noaptea ne cunună-n taină/ cu-a noastră nebunie.” (În ceața nopții) Este imposibil să nu „tresari” auzind asemenea avertizare, prin care autoarea leagănă cuvintele în balansoarul fluviului învolburat, a cărui apă se dezlănțuie în aprige tulburări interioare. Conturarea acestui tablou dovedește o înclinație spre îngrijorare și spaimă, care vin din adâncurile eului liric.

Poeta este atom în componența materiei care alcătuiește lumea și se erijează în purtător de cuvânt al semenilor. În fața întâmplărilor încâlcite și dezordonate este îngrijorată, ajungând să aibă insomnii, adevărate coșmaruri în care se interoghează: „Îmi pun atâtea întrebări/ și-ncerc să descâlcesc/ adesea, ce-am încâlcit din neștiință,/ nedeslușite întâmplări.”… „M-am tulburat cu ape limpezi/ fără a înțelege cum…/ M-am limpezit cu ape tulburi/ și-am înțeles de ce, acum.” (Răspunsuri)

În starea de fapt a lumii, pe autoare o încearcă neputința de a se auto-cunoaște și de a se recunoaște. Are loc o dedublare a ființei sale. Eul interior prinde aripi atunci când „O baghetă nevăzută m-atinge ușor/ și-ncep să mă nasc și eu/ ca un înger,/ plutind printre liniști și zbor/ în tot universul ce-mi curge/ prin vene…./ Și nu mai vreau să cobor!” (Cine ești tu) Omul pământean și ființa angelică din firea sa nu se recunosc și curg întrebări de tot felul, dar prin voite și nenumărate căutări se trezește dorința de a viețui împreună: „Haide Tu-Eu,/ ia-mă de mână, iartă-mi durerea/ și dorul tăcut,/ înalță-mă la tine, acolo./ Sau dă-mi roua tandră a dimineții/ să-mi spăl chipul de noapte/ pentru un nou
început!„ (Cine ești tu) Numai prin înălțare în spirit, omul se împlinește și se definește ca ființă după chipul și asemănarea Creatorului: „Sunt seară sau noapte,/ sunt stea în pustiu/ sunt dor, sau uitare…/ Cine sunt eu ca să știu?/ sunt plecare devreme/ sau plecare târziu…/ Cine sunt eu?” (Cine sunt eu)

Dorina încearcă să înțeleagă dorința sa de a scrie, impulsul de a așeza cuvintele în stihuri și acestea în poeme, neștiind de unde-i vin: „Și iar mă-ntreb, din întâmplare/ cuvinte inventez?/ Și tot din întâmplare, pe rând…/ de ce le-așez?” (O fi din întâmplare) Găsește singură răspunsul; scrie pentru că așa simte și cu buna intenție ca poemele sale „…în pace/ să se așeze-n suflet/ și la tine”, cititorule. Poate harul de a scrie vine și de la poetul Ion Minulescu, cel care a dat numele străzii pe care locuiește de-o vreme. (Poveste adevărată) De fapt și celelalte nume ale străzilor pe care a locuit i-au influențat punctual starea de spirit, iar acest impact se regăsește abundent în versurile sale.

Lirica poetei hușene este pătrunsă de fiorul religios, efemerul se înfrățește cu harul divin. Poeta este permanent în căutarea epifaniei, a revelației divine, considerând că ispășirea omului de păcat poate fi atinsă doar prin credință, iar în credință, iubirea este totul, este leac: „să punem lesne dragoste-n ură” prin „Împărtășanie”. Cu timp și fără timp, autoarea își îndreaptă cu pioșenie gândul la răstignirea și învierea Domnului, la Divinul trăitor printre oameni, cu dorința derodire a sufletului omului, de sporire în iertare și iubire.

Cerul, Înaltul a coborât pe pământ cu dorința de ridicare din păcat a pământeanului, de apropiere și înțelegere deplină a Divinului. Jertfa Mântuitorului n-a fost în zadar, ne-a dat nădejdea întru Înviere. Și totuși, prin neascultare, distanța dintre sacru și profan rămâne ca cea dintre Cer și Pământ. „pe un lemn, în cruce,/ în chinuri, cu dureri și-n sânge,/ s-a stins Lumina Vie,/ ce va aprinde-n fiecare om,/ izvor de veșnicie./.…Adânc privește gândul/ Și-n Mare Taină e Cuvântul…/ Adânc și înțeleg acum,/ cum lemnul, într-o sfântă cruce/ a-mpreunat și cerul și pământul/ și-apoi îmi pare atât de rău/ că toate-mi ies pe dos,/ de-aceea nu mă mai întreb,/ că-mi este de prisos…/ deși aș vrea să știu…/ de ce e ceru-atât de Sus/… de ce pământul e atât de jos?!” (Răstignire)

Tema timpului este abordată pe larg și profund în cartea „Cu timpul de mână”, reluată și în acest volum. Despre primul volum de versuri, spuneam: „Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească”. În acest volum, autoarea reduce timpul infinit, concentrându-l în momente: „Moment I”: „Clepsidra, amenințată de timp/ își cerne nisipul/ și mâna ce-o- ntoarce,/ nici nu vrea să știe de ceas.” În opinia autoarei, în fiecare anotimp este o primăvară „Trăiesc în prea multe vieți de-odată/ și-mi risipesc primăvara mea, din fiecare anotimp/ cu inima învelită în aura emoțiilor ancestrale,/ cu tic-tac de roșu-cernit.” (Moment II), Vine și un moment al înserării, întomnării vieții „Zarea tremură când își împarte infinitul/ deasupra privirilor înfipte la sânge,/ într-un moment de-apus, plin de umbre/ și se varsă alene, pe liniștea orizontului.” (Moment III)

Trecem prin timp, din zorii ivirii până în abisul asfințitului, aplecați de gânduri și însetați de iubire, până în momentul în care constatăm că timpul este o minciună, și singurul lucru pe care-l putem face este acela de a ne întoarce fața către Dumnezeu pentru a ne ruga: „O, Doamne, primește-mă/ în ceasul tău veșnic, să vin cu irișii înrâurați,/ la Tine în brațe, să mă ascund/ de minciuna timpului meu…” (Minciuna timpului) Nimic pe lumea asta fără rugăciune. Doar astfel ne putem construi scara spre înălțimi, spre cer „Privesc prin ochi de zări/ și cad pe gândurile/ care mi se împletesc/ în rugă-nflăcărată,/ iar focul se- avântă/ cutezant ca un zbicer,/ croind în taină o scară/ din suflet, pân’la cer.”(Ruga dimineții)

Dragostea pentru ființa care i-a dat naștere este nemărginită, însă suferința pricinuită de pierderea acesteia îi provoacă frică: „Și de atunci, eu uneori, mă tem de zorii/ care trâmbițează din roz, din violet/ din galben cald și însorit,/ de dimineți așa frumoase, când mama… a murit.” (De-atunci mă tem)

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Tresăriri la „Ecoul strigătului mut”” →

Constanța – Doina SPILCA: Dăngănit de frică (versuri)

Deznădejde

O așchie s-a desprins

din astrul solar,

un fluture,

cu antene din raze de soare,

cu aripi,

corolă de idealuri.

În zborul ideației,

s-a rătăcit

între frunză

și floare de nufăr

în spumă de mâl

și întuneric,

în frica atavică

a întâlnirii cu focul.

Pârjolul era

doar…

hiperbola

unui licurici.

Dangăt lecuitor

Iarna-i zgribulită

în cuptorul verii,

luna sângerie s-a stins,

vârcolacii

bezmetici

în blestem teluric

țes din răcnete

molimă,

frică nocivă

ferecând sanctuare

în pojar păgânos.

Continue reading „Constanța – Doina SPILCA: Dăngănit de frică (versuri)” →

Constantin-Ștefan ȘELARU: Primii pași spre vânătoare

Întotdeauna am fost fascinat de vânători. M-au atras mereu datorită alurii lor, a felului în care vorbeau cam stăpânit, a seriozității cu care abordau problemele însă, pot spune că, primii pași adevărați spre vânătoare i-am făcut când m-au acceptat în grupa de bătăiași în care erau și copii și adulți printre care și câțiva bătrâni pe lângă care mă cam fofilam eu deoarece, unul dintre ei pe nume Fătu, era tare sfătos și cu orice prilej ne povestea câte-n lună și-n stele până ce vânătorii aflați prin apropiere îl luau peste picior numindu-l vrăjitor iar astfel, râzând și de el și de noi pentru că îi ascultam pe nerăsuflate toate povestirile, din care, unele ni le povestea a nu mai știu câta oară deoarece uita că ne-o mai spusese însă în noua versiune părea ceva mai interesantă decât cea anterioară.

Și așa, încet, încet, fiind destul de îndemânatic, spre groaza mamei mele care îngheța de frica gloanțelor și a vânătoarei, iar în cele din urmă am fost acceptat în grupul celor câțiva copii care le făceam cartușele. In fapt, de la nea Vasile primeam tuburile și burele gata pregătite de el deoarece avea o ștanță potrivită încă de pe vremea când muncea ca cizmar în sat, ștanță cu care tăia burele dintr-o pătură foarte groasă după care, le fierbea în untură iar la urmă, fiind bine gresate, le presa în cartușe peste pulberea turnată deasupra capsei acoperită și ea cu un căpăcel de carton tăiat tot cu aceeași presă.

Separat de tehnica lui nea Vasile, cu câteva zile înainte de vânătoare, primeam tuburile cartușelor astfel pregătite iar noi fabricam poșurile, adică, muniția propriu zisă pe care o fabricam din niște bare de plumb pe care ni le aduceau de la Buzău unul din șoferii de pe RATA care, atunci când putea, mai venea și el câteodată la vânătoare. Astfel, după ce topeam plumbul îl turnam într-un șanț săpat în lemn tare de carpen iar după ce se răcea, o tăiam la dimensiunea poșurilor cărora le dădeam forma și dimensiunea dorită băgându-le între două buturugi pe care le frecam una deasupra celeilalte până ce dopurile de plumb căpătau forme relativ rotunde iar astfel, puteau deveni poșuri care, erau muniția preferată a vânătorilor de mistreți. In realitate, fabricarea poșurilor ne-a fost nouă repartizată deoarece, frecarea celor două buturugi una de cealaltă era destul de migăloasă până ce rezultau poșurile însă, numai după ce am dezvăluit-o în detalii celor de acasă, de-abia atunci s-au liniștit aflând că, în fapt, nu umblam cu praful de pușcă și alte chestii periculoase pe care părinții noștri le bănuiau.

Cu goana prin pădure eram familiarizați deja așa că, nu mai trebuia să ne dăscălească nimeni iar atunci când, a sosit primul ministru Maurer la vânătoare am fost recomandați ca bătăiași pricepuți dar el nu a fost prea mulțumit deoarece, din cele două ciurde de mistreți care au cam năvălit peste el, nu a reușit să împuște decât vreo doi sau trei astfel că, după cum am aflat mai târziu, l-a trimis pe unul dintre milițieni ca să-i aducă pușca lor care era o armă cu repetiție iar astfel, a doua zi lucrurile au intrat în normalitate deoarece, așa cum se povestea, cu noua pușcă ar fi împușcat mai bine de zece mistreți din care, câțiva au fost tranșați și împărțiți vânătorilor localnici și gonacilor adulți iar restul, ar fi luat calea Asociației de la Buzău și astfel, să fie livrați la plan.

Anii au trecut cam prea repede și fiind înarmat cu prima mea armă de vânătoare m-am prezentat la primul meu instructaj și asta, după ce noii mei camarazi, bucuroși că astfel ne reîntâlneam, mi-au pipăit arma nouă, au mângâiat-o și mai ales, i-au admirat lungimea țevilor.

– Cu ce tragi, tot cu poșuri? – m-a întrebat nea Vasile care, în acel moment, fusese și el promovat în funcția de staroste al gonacilor, în fapt, o gașcă de puști așa cum fusesem și eu până nu prea de mult așa că, i-am admirat cu nostalgie iar apoi le-am împărțit cu dărnicie cele două pungi cu tot felul de dulciuri de care ei nu prea avuseseră până atunci parte ca să guste și de fapt, nici nu știau de existența lor așa că, pentru ei cel puțin, a fost o zi de adevărată sărbătoare.

– Deci, … cu ce tragi?! – s-a iritat nea Ion Diaconu deoarece fiind înconjurat de copii uitasem ca să-i răspund lui nea Vasile.

– Cu bile crestate – i-am răspuns eu scoțând din cartușieră un tub ce fusese încărcat de mine iar bila era la vedere fără ca să fie acoperită cu vreun căpăcel de carton.

Nea Ion l-a luat cu mare grijă din mâna mea și fiind aproape imediat înconjurat de membri grupei de vânătoare au cercetat cu toții și cu vădită curiozitate muniția mea, au dat cartușul din mână în mână, l-au scuturat la ureche iar în cele din urmă nea Ion mi l-a restituit mustăcind sceptic:

– Adică, vrei să-mi spui că tu tragi cu chestia asta crăpată în mistreț?

– Da.

– Păi, … nu se sparge în foc?

– Se mai sparge, dar în el și … nu de el! – i-am răspuns eu sfătos și totodată, amuzat de nedumerirea lui – Dacă se fărâmă în vânat este perfect deoarece îi sporește rana dar afară, nu are nici un motiv să se sfărâme, dacă nu lovește vreo cracă mai groasă.

– Dar, dopuri d-alea de plumb cu care trăgea domnul Maurer, nu ai?

– Breneke? – l-am informat eu zâmbind – Am și d-alea vreo câteva.

– Dar cu poșuri, de ce nu mai tragi? – m-a chestionat nea Ion într-un târziu.

– Oho, … de mult nu mai trag cu așa ceva. Nu numai că la București nu am de unde să le procur însă, cu bila crestată ori cu Breneke sunt sigur de foc. Dacă nu pică în foc, înseamnă că numai eu sunt vinovat pentru că am tras greșit.

Vânătorii adunați în jurul meu mi-au dat dreptate în tăcere înclinând numai din capete apoi s-au răsfirat fiecare pe unde își avea rostul. După plecarea gonacilor însoțiți de câțiva vânători care să păzească flancul, nea Ion mi-a făcut semn ca să-l urmez iar în liniște ne-am separat de restul vânătorilor până la un pripor nu prea adânc însă pe fundul căruia se prelingea un firicel zglobiu de apă limpede. Fără să schimbăm vreo vorbă, în liniște deplină, nea Ion mi-a făcut semn cu capul ca să-l urmez mergând pe marginea priporului iar odată ajuns într-un anume loc știut de el, s-a oprit și a cercetat atent pământul jilav arătându-mi ceva pe la picioarele mele. Uitându-mă și eu atent am descoperit imediat câteva urme clare ale unor copite de mistreți printre care una era cât se poate de vizibilă datorită dimensiunilor ei fiind și bine imprimată în pământ iar asta clar datorită greutății mistrețului iar Nea Ion mi-a indicat-o în mod cât se poate de serios apoi mi-a făcut semnul conform căruia pentru eu să rămân acolo arătându-mi direcția din care puteau veni mistreții iar el, fără nici cel mai mic zgomot a pornit în susul priporului dispărând printre pomi.

Rămas singur, după ușorul tremur al mușchilor trupului mi-am dat seama că eram cuprins de emoție însă m-am concentrat imediat și am reușit ca să-mi stăpânesc sistemul nervos după care, mi-am mai verificat încă odată arma, curățindu-mi cu palma linia de miră pentru a îndepărta resturile de frunze și acele de brad căzute, am verificat ambele țevi ca să fie încărcate cu bile crestate și de asemeni, ca piedica să nu fie pusă după care, m-am așezat în liniște pe o buturugă aflată acolo parcă anume pentru mine și sprijinindu-mă cu grijă de pomul alăturat mi-am verificat direcțiile de tragere încercând ca să intuiesc de unde vor veni mistreții.

Ascultând susurul discret al firicelului de apă aflat ceva mai jos de picioarele mele precum și foșnetul molcom al pădurii cu aerul ei curat m-am simțit deodată stăpân pe tot trupul meu fără să mai dau semne de emoție. De fapt, ce simțeam eu era beția bucuriei, era împlinirea vieții mele, a momentului atât de visat, de dorit și de așteptat încă de când eram un copilandru care, aflându-mă cu vitele la păscut pe liziera pădurii, mă uitam cu jind după șirul de vânători care, mândri de ei, se pierdeau printre copaci. Eh acum eram și eu ca ei !! Eram unul de-al lor, ceea ce nu era puțin lucru!

Răsfoindu-mi astfel nostalgiile mi-am dat seama că, în mod sigur gonacii s-au pornit însă probabil, fiind ceva mai departe încă nu-i auzeam așa că, mi-am controlat cât mai bine auzul dar liniștea din jur aproape că mă apăsa, așa era de profundă. Nu se auzea nici măcar ciripit de păsărele ori cârâitul cunoscut al coțofenelor care, imediat ce descopereau vreo mișcare prin pădure cârâiau în toate felurile. Deocamdată liniștea era deplină.

In momentul în care mi-a venit ideea ca să cobor panta mică până la firicelul de apă din care să sorb măcar o înghițitură din acea apă limpede deodată am presimțit că nu mai sunt singur iar astfel, am rămas perfect nemișcat rotindu-mi numai pupilele pentru a putea cerceta zona din preajma mea și nu mică mi-a fost surpriza când, la circa 5-6 metri de mine o ursoaică maronie însoțea doi puiuți cărora le lovea ușor satele cu laba pentru a-i dirija astfel într-o anume direcție dorită de ea însă probabil, neacceptată de cei doi care, în joacă nu se opreau din țopăit. Deodată, ursoaica s-a ridicat brusc pe labele din spate amușinând aerul cu mare atenție și mormăind supărată i-a cules iute pe cei doi zburdalnici trăgându-i spre ea apoi i-a împins în fața ei dispărând după niște tufe. Am fost atât de emoționat de această companie inedită încât uitasem complet că am în brațe o armă. Totul a durat nu numai prea puțin timp dar s-a și terminat prea brusc, de fapt așa cum a și început, iar în locul ursoaicei și-a făcut apariția un vier cu niște colți imenși care adulmeca aerul vădit iritat și mai mult ca sigur simțind mirosul ursoaicei care tocmai dispăruse.

Încetișor am ridicat arma verificând din reflex starea piedicii dar stând cu ochii pe mistrețul care își tot arunca râtul în sus grohăind iar astfel verificând în continuare mirosul lăsat de ursoaică moment în care mi-am adus aminte de unul din sfaturile lui nea Ion Diaconu care, cu ani în urmă, pe când mă mai școlea contând că voi deveni și eu vânător mi-a spus că: „Acolo unde stă ursul, nu stă mistrețul deoarece nu se au bine deloc!” iar acum constatam pe viu această regulă a pădurii. Revenind la realitate, am fixat patul armei în umăr și cu un ultim tremur nervos am constatat că înălțătorul armei mele era deja fixat pe platul mistrețului care nemișcat, tot adulmeca în direcția în care dispăruse ursoaica așa că, fără să mai ezit am apărat pe trăgaci.

Tunetul împușcăturii a sfârtecat liniștea apăsătoare a pădurii iar instantaneu, mistrețul meu a dispărut, fără ca să fi sesizat dacă a marcat sau nu focul. „Doamne, l-oi fi ratat? Doar cătarea era pe platul lui iar el era nemișcat și adulmeca în urma ursoaicei!”

Brusc, liniștea s-a instaurat cu și mai multă autoritate iar eu, după ce am înlocuit cartușul tras cu un altul, am deblocat iarăși focul pentru orice eventualitate și m-am apropiat circumspect de locul în care fusese vierul, de fapt la aproape șase metri de locul în care stătusem eu. Am cercetat locul cu atenție și n-am dibuit nici măcar o picătură de sânge în schimb, am descoperit o urmă cu ghearele ascuțite ale ursoaicei care perforaseră câteva frunze veștede de pe jos iar alături, una din copitele mistrețului.

„Doamne, să-l fi ratat cumva? Oare n-oi fi tras pe deasupra? Păi, de fapt nici măcar n-a marcat locul!” Continue reading „Constantin-Ștefan ȘELARU: Primii pași spre vânătoare” →

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: „A fi sau a nu fi ?” și temerile noastre existențiale

To be, or not to be: that is the question:

„A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea.

Mai nobil e să-nduri în cuget, oare,

Săgeți și praștii ale-ursitei rele,

Sau apucând o armă tu să curmi al

Restriștilor noian? Să mori, să dormi…

Nimic mai mult. Și printr-un somn să știi

Că pui sfârșit durerii sufletești

Și-atâtor mii de alte suferințe

Ce sunt a cărnii parte. E-o-ncheiere

Chiar foarte de dorit. Să mori, să dormi.”

……………………………………………….

De n-ar fi groază tainei ce urmează

Și-acel hotar necunoscut de unde

Nu-i călător să se fi-ntors vreodată,

Și care zdruncină voința noastră,

Făcându-ne să suferim mai lesne

Urgiile de-aici decât să tindem

Spre altele pe care nu le știm.

………………………………………………..

(Fragment din actul III al piesei “Hamlet”)

Am ales „Hamlet” dintre toate piesele lui Shakespeare, deoarece, la un moment dat, se referă la ceea ce se întâmplă peste tot în zilele noastre. Hamlet este personajul principal al tragediei cu același nume, scrisă de William Shakespeare, prinț al Danemarcei, fiu al răposatului rege și al reginei Gertrude. Hamlet a fascinat cititorii și auditorii timp de secole, preocupându-l întrebările existențiale cu privință la viața după moarte, sinuciderea, soarta corpului uman după trecerea în neființă.

Cea mai importantă întrebare existențială a lui Martin Heidegger (26/9/1889 – 26/5/1976 filozof german ) este despre sensul lumii, destinația Omului și sensul vieții ! Potrivit lui Heidegger, omul este acea ființă, singura, care pune problema sensului Ființei. Omul este diferit de celelalte ființe ale regnului animal, nu numai pentru că el există, ci și pentru că are capacitatea de a înțelege ce înseamnă să existe și ce înseamna să intre în inexistență, acea treaptă tragică pe care doar omul o poate conștientiza și de aici și marea problemă care îl preocupă, „ a fi sau a nu fi ”… precum și marea tragedie. Martin Heidegger a fost una dintre cele mai importante și controversate figuri ale secolului XX. Pe de o parte, rolul său activ de rector și consilier în educație în Germania nazistă, cu percepțiile lui rasiste și, pe de altă parte, gravitatea operei sale filozofice, care a influențat unul dintre cele mai importante curente filosofice ale timpurilor moderne, EXISTENȚIALISMUL.

Cu toate ca știința a cunoscut o mare dezvoltare, întrebările esențiale continuă să preocupe omul, fără a putea ajunge la un răspuns, confirmându-se zicala marelui filozof grec Socrate, carea spus că: ” un singur lucru cunosc, că nu cunosc nimic, spre deosebire de voi, care nu cunoașteți că nu cunoașteți !” Cum, când, de cine, de ce, a fost creată lumea, ce a fost înainte de creare, care este scopul și sensul existenței, sunt întrebări care din vechime l-a preocupat pe OM. Formarea lumii a fost programata sau totul a fost întâmplător, hazardul îndeplinind la un moment dat rolul de CREATOR ? CINE ESTE CREATORUL ? De-am face o experiență punând într-un recipient piesele unui ceas și le-am zbate bine, va exista posibilitate să rezulte un ceas întreg, care sa și funcționeze perfect, ca de exemplu organismul uman, al celorlalte vietăți, a tot ce există pe scară microscopică și macroscopică ?

Martin Heidegger a reînnoit întrebarea „a fi”, dându-i alte interpretări, căutând răspunsuri iar această metodă a fost caracterizată de savanții de mai târziu drept „violență interpretativă” susținând că a reușit să perceapă „ființa” ca o existență directă. Heidegger s-a bazat pe conceptiile lui Schopenhauer și Nietzsche, ocupându-se în principal de natura „ființei” și-n special de ceea ce înseamnă a fi ființă umană. Heidegger leagă existența umană de noțiunea de timp că, trăind cu trecutul, prezentul și viitorul, ele ar determina ceea ce suntem. Suntem în procesul de a ne îndrepta către viitor iar viața noastră este modelată de alegerile noastre, de circumstanțele în care ne-am născut și de factorii mediului înconjurător, la care ne-am adaptat și continuăm să ne adaptăm, având ca rezultat perfecționarea speciei noastre.

Psihologul Irvin David Yalom, născut pe13 iunie 1931, psihoterapeut american, autor, profesor de psihiatrie la Universitatea Stanford este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai școlii de psihoterapie. În 1981, a identificat patru preocupări existențiale absolute, importante: libertatea, izolarea, lipsa de voință și sens în viață și… moartea. Fiecare dintre aceste preocupări determină conflicte interne în cadrul existențial, MOARTEA fiind cea mai evidentă preocupare absolută, care a dominat omul din cele mai vechi timpuri si până azi. Este un sentiment înfricoșător pentru toată lumea, inevitabil, cunoscând că mai devreme sau mai târziu va bate orologiul ultimul gong. Este un adevăr teribil care terorizează oamenii, afectându-le în mare măsură caracterul în căutarea lor de-a se apăra, de-a găsi mijloace de evitare a fenomenului ce le va pune sfârșit existenței. De la o vârstă încă fragedă, copilul este preocupat de ideea morții și-l va preocupa pe om pe toată durata vieții într-o anume măsură, având ca urmare o stare depresivă cu cât pășește spre sfârșitul vieții fiziologice, simțind că existența poate lua sfârșit oricând, de la o zi la alta, stare denumită ca fiind depresia omului în vârstă. Deseori simptomele psihopatologice se datorează incapacității de a depăși teama de moarte. LIBERTATEA: în mod normal, nu am considera-o ca fiind o sursă de îngrijorarea ci, dimpotrivă, ar fi un concept pozitiv și-n istoria civilizațiilor a fost marcată de dorul și lupta pentru libertate, dar în contextul existențial, noțiunea de libertate este un factor de stres, referindu-se la faptul că omul este responsabil de alegerile sale, de faptele și acțiunile sale, devenind autorul propriului plan de viață, creatorul propriei lumi ce-l va înconjura. Creându-ne Sinele și lumea noastră, după cum ne dictează instinctul și propria conștiință, avem senzația că nu pășim pe un sol solid, pe-o cărare cunoscută dinainte ci, noi o descoperim pas cu pas, cu un sentiment de incertiudine și teamă, ca și cum am păși ca acrobatul pe-o frânghie, la fiecare pas având senzația că vom pierde echilibrul și că sub noi există un abis, NIMICUL. Avem sentimentul că suntem efemeri, veniți și plecați dintr-un și într-un Univers care nu pare coerent ci, ca o ecuație cu mai multe necunoscute, în care nu știm lucruri de bază: de ce, cum și când, rolul și menirea.

Exercitarea libertății deschide calea pentru apariția responsabilității, indivizii diferind semnificativ unii de alții în ceea ce privește gradul de responsabilitate pe care îl pot asuma în viața lor, trezind deseori sentimente de vinovăție față de ei și de ceilalți dependenți de faptele lor. Unii o neagă complet, considerându-se victime nevinovate ale evenimentelor externe, chiar de au avut sau nu vreo implicație, iar alți reacționează ca și cum nu ar fi responsabili pentru comportamentul lor.

Un alt aspect al libertății este VOINȚA. Voința trece de la dorință, la decizie și în final la acțiune. Mulți oameni au mari dificultăți în exprimarea dorințelor, unii fiind extrem de siguri de sine pentru ceea ce își doresc, dar au mare dificultate în a decide și acționa, intrând imediat în panică, așteptând ca altcineva să-și asume responsabilitatea în locul lor.Trecerea de la libertate la dorință, la decizie, la acțiune este pentru multe persoane un proces dureros, pe care preferă să-l evite. O altă preocupare absolută este IZOLAREA. Izolarea interpersonală se referă la decalajul dintre „Sine” și alte persoane, din cauza neintegrării sociale și a unei psihopatologii în materie de intimitate. Izolarea existențială este un termen creat prima dată de Freud și se referă la faptul că suntem izolați de părți din noi înșine, experiențele, sentimentele și dorințele, sunt rupte de conștiință și nu știm că există. Cu toate acestea, ele lucrează în subteran și ne tulbură viața fără ca noi să ne dăm seama.

Scopul psihoterapiei în aceste cazuri este de a ajuta acești indivizi să-și recapete și să-și reunească părțile detașate. Mulți încearcă să facă față izolării minimalizându-și dorințele și trăind viața unei alte persoane. Și-acum, preocuparea finală este dacă exista vreun SENS in viață sau nu. Dacă fiecare persoană este singură, trăind în propria-i lume creată după standardele sale, într-un univers indiferent cu care nu se găsește în corelație, nu interacționează, atunci care este sensul vieții ? Ce rol îndeplinim? Ce menire avem ? Întrebarea „ a fi sau, a nu fi ” vine de la sine ! De ce trăim? Dacă nu există o viață predeterminată, atunci fiecare trebuie să-și construiască propriul sens în viață. Într-o lume dezordonată ne simțim instabili și căutăm un plan de acțiune și de supraviețuire. Rezulta întrebarea: cum poate o Ființă care necesită sens să găsească sensul într-un univers fără… sens? Dar UNIVERSUL poate fi fără sens ? Nici într-un caz ! Toate par într-o așa perfectă organizare, după un model standard și divin, de la mic la mare, precum sus, MACROKOSMIC așa și jos, MICROCOSMIC și noi, nu cred ca am fost plămădiți la întâmplare, suntem făcuți pentru „ a fi ” și nu pentru „a nu fi ” ! Ce trebuie însă de făcut ?

Trebuie să urmărim fenomenele, să coborâm în profunzimea conștiinței și să ne armonizăm SINELE cu ritmul universal… Deci, trebuie sa facem o incursiune înlăuntrul nostru, o călătorie anevoioasă, lungă și chinuitoare deseori, pentru că fiecare intră în contact cu sentimentele sale, cu gândurile și crezul lui, pe care înainte nu le știa ca există ! Nu-i întâmplător că dintre cele trei clasice întrebări: cine ești, de unde vii, unde te duci, cunoașterea de sine, identitatea este pe primul loc, pentru că cel ce nu se autocunoaște, destul de greu e să conștientizeze ceea ce a lăsat în urmă și ce are de îndeplinit ! Încearcă fiecare să răspundă întrebării „ cine sunt ? ”, explicând automat ce meserie are, cu ce se ocupă, ce a creat de-a lungul vieții, ce păreri politice are etc, însă toate acestea sunt îndeajuns pentru a răspunde întrebării ? Prin asta doar ne deosebim unii de alții ? Sau, există și-alte laturi care diferențiază oamenii, cum ar fi sensibilitatea, sentimentele, aportul personal al fiecăruia, unicitatea contribuției la binele umanității ? Cu siguranță că toate acestea înseamnă existența de-o viață-ntreagă și chiar numai încercarea permite fiecăruia să știe direcția unde merge ! Firește ca drumul existențial de multe ori este anevoios, nu-i presărat cu petale de roze ci, cu obstacole ce trebuie învinse, care ne pun în alertă, într-o continua lupta, epuizantă de multe ori, producându-ne temeri existențiale, manifestate prin frică, anxietate, nesiguranță, tendința de-a alerga la siguranța trecutului sau în căutarea unor așa-ziși „salvatori”. FRICA ! Cei mai mulți dintre noi suntem speriați. Bărbați, femei, copii, oameni de toate vârstele, nivelurile sociale, educaționale sau economice se tem. Peste tot în jurul nostru se pare că pândesc amenințări evidente sau invizibile. Ne temem aproape de orice: pentru sănătatea celor din familie și-a noastră, pentru singurătate, pentru orice fel de teroriști reali și inexistenți, de-orice posibilă excludere socială sau personală, o așa numită „cultură a fricii”. În timp ce viața, educația, bunăstarea financiară, sănătatea și speranța medie de viață s-au îmbunătățit semnificativ, la fel și frica, nesiguranța, diferitele dileme existențiale ale oamenilor au crescut, într-o măsură paralizantă până la punctul în care mulți nu se pot bucura de realizarea tuturor acestor cuceriri importante.

Un rol important îl joacă Mass-media căutând să insufle teama, să atragă și să influiențeze cât mai mulți oameni, știindu-se că știrile, cu cât sunt mai înfricoșătoare, cu atât sunt mai atrăgătoare, pentru ca majoritatea oamenilor, oricât de îngrijorați sau speriați ar fi, sunt atrași mult mai mult de știrile negative ce provoacă senzație, exemplu fiind evenimentele schimbării de mileniu din 2000, „boala vacilor nebune”, boala păsărilor, sindromul respirator SARS, Ebola care, după ce au terorizat, „s-au vândut” bine, au monopolizat interesul și au jucat ani de zile o scenă de groază bine pusă la punct, cultivată astfel încât să se poată exercita puterea, a se îmblânzi masele formând noi conștiințe și impunând alegeri și logici. Astăzi, în această perioadă a anului, frica de COVID, ne atacă psihicul, ne dezvăluie vulnerabilitatea și scoate la suprafață agonia bolilor grave.

Temerile noastre existențiale vin și ne bat la ușă mai tare ca niciodată. În această etapă, sentimentul de-a ne pierde controlul asupra vieții noastre de zi cu zi, ne crește nesiguranța și dă naștere la manifestări depresive, tulburări psihice și somatice ce pot conduce chiar la amenințare existențială. Astăzi, când este necesară o atenție deosebită pentru distanțare și igienă personală, apar fenomene de hipocondrie și comportamente compulsive pentru a ne simți în siguranță. Mințile noastre pot supraestima riscul și capacitatea noastră de a face față. La unele persoane cu un fond adecvat, pandemia poate fi cea care va provoca mai întâi o tulburare obsesiv-compulsivă, după care vor urma fobiile și tulburările de comportament. Cu alte cuvinte, când se creează senzația de teamă de infecție, aceasta poate duce la „ritualuri” excesive de curățare a domiciliului sau a corpului, dar fără descărcarea energetică mentală paralelă ajungându-se la hipocondrie, o afecțiune psihologică în care disconfortul fizic și frica de sănătate apar într-o măsură mult mai ridicată și obsedantă, ce ne paralizează simțurile afectându-ne existența. Frica pare să ne colonizeze visele, sentimentele, valorile și viețile în general. Ne subminează sentimentul de libertate, ne aruncă într-o fază de suspiciune, nesiguranță, neputință, resemnare, întorcându-ne spre trecut – idealizat – în loc să ne îndreptăm spre viitor. Într-un climat de frică, orice fel de schimbare fiind simțită ca o amenințare, oamenii caută să-și depună încrederea în diverși salvatori, „experți” în vânzare de promisiuni, de speranțe și soluționări. Așadar, există politicieni care vin să salveze chipurile diverse situații, lideri religioși care promit sau dau mângâiere și speranță într-o viață de apoi, precum și mulți alții importanți pentru noi din nevoia de a-i crede!

Credința în Dumnezeu și perspectiva unei vieți care nu se termină cu moartea oferă omului un sentiment de securitate, ușurare, continuitate, speranță și iubire, viața căpătând un sens existențial. Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: „A fi sau a nu fi ?” și temerile noastre existențiale” →

Carmen DÖNN: Interviu cu pianista Corina Ungureanu – Kiss în criza Corona

Carmen DÖNN: Deși mulți artiști în aceasta perioadă au o situație mai specială pianista Corina Ungureanu-Kiss ne mărturisește că „muzica nu ne părăsește niciodată”. De aceea dorim să știm cum își petrece timpul o artistă în perioada crizei – CORONA?

Corina UNGUREANU-KISS: Pentru mine aceasta perioadă „de liniște” să o numesc așa, îmi dă dintr-odată șansa să descopăr și să studiez alți compozitori mai puțin cunoscuți cu structurile lor patriarhale în lumea muzicii clasice ca: F. Kiel sau M. Syzmanowska și să-mi dezvolt tot mai mult orizontul muzical.

Carmen DÖNN: Să înțeleg că standurile concertelor și a ideilor de programe trebuie să se schimbe?

Corina UNGUREANU-KISS: Îmi doresc ca cei din organizare să învețe din această perioadă și să aducă noi programe și idei în lumea muzicală, nu să vorbească despre „gingășia crizei”, sau să aducă videouri mixate de solidaritate la rampă.

Carmen DÖNN: Există mulți artiști în toate domeniile care își fac griji pe plan financiar datorită anulărilor concertelor, sau a spectacolelor. Credeți că există idei cu privire la modul de a arăta solidaritate între artiști, sau trebuie să încerce fiecare să se descurce singur în această criză?

Corina UNGUREANU-KISS: Desigur este nevoie de acțiune, care cum se știe deja, în toată lumea s-a făcut câte ceva: ori s-a dat un ajutor mic dintr-un fond de solidaritate, sau artiștii au primit un anumit procentaj din salariu – unii chiar mai primesc încă, ceea ce nu știu dacă e chiar corect având în vedere că foarte multe orchestre mari din lume sunt în șomaj până la un nou ordin artistic. Cred că fiecare artist trebuie să încerce singur să treacă peste această criză, iar după aceasta sunt sigura că lucrurile se vor mai “sorta” din diferite puncte de vedere.

Carmen DÖNN: Și anume?

Corina UNGUREANU-KISS: Nu pot să dau exemple exacte la ora actuală, dar mă gândesc că se va termina cu acest comerț de artiști din est care vin în străinătate pe onorarii mici, iar invazia Continue reading „Carmen DÖNN: Interviu cu pianista Corina Ungureanu – Kiss în criza Corona” →

Anatol COVALI: Iubirea n-are margini

Iubirea n-are margini

*
Iubirea n-are margini, ea e ca Dumnezeu
croită din acelaşi tulburător mereu.
*

În splendida-i lumină,
întotdeauna lină

*
pătrunde câteodată, timid, sufletul meu.

*
Atunci devin un altul,
căci simt în trup Înaltul
*

şi-Adâncul ce a toate şi-n toate e nucleu,

*
iar sufletu-mi vibrează
când rază după rază

*
se ţes ca să devină în mine curcubeu.

*
În orişice iubire
e-un strop de nemurire

*
atunci când dăruirea ajunge-n apogeu.

.*
De-aceea simt azi cum e
schimbată a mea lume

*
când dau doar de iubire pe ultimu-mi traseu.

———————————–

Anatol COVALI

București

26 iulie 2020

Nicolae DINA: Elogiul dragostei ca sentiment înălțător

Iubirea, ca sentiment înălțător și atotcuprinzător („Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”), se află la originea vieții devenind diriguitorul fiecărui om în tot ceea ce face și se manifestă în cele mai diverse ipostaze și nuanțe, de la dragostea reciprocă dintre părinți și urmașii lor, la dragostea erotică iscată de ghidușul Amor între doi tineri, de la dragostea pentru Dumnezeu și Fiul său, la cea pentru locurile natale și, implicit, pentru patria între granițele căreia trăiești fie că ești geniu, fie un simplu om, și, nu în ultimul rând, la dragostea pentru prieteni și pentru semenii noștri. Ca să nu mai vorbim despre dragostea, devenită pasiune, pentru învățătură, pentru muncă, pentru creație artistică fie ea literară, fie plastică.

Această din urmă ipostază constituie temelia activității complexe a poetului, prozatorului, publicistului, pictorului GHEORGHE A. STROIA, cel care are un adevărat cult pentru tot ce înseamnă literatură și artă, al căror promotor fervent este de aproape un deceniu în calitate de exeget literar și de artă, editor, fondator de reviste, autor a peste 50 de volume publicate de-a lungul anilor, creațiile sale literare și plastice, ca rod al harului artistic dăruit de Dumnezeu, evidențiindu-se printr-o spiritualitate aflată la cele mai înalte cote de manifestare a cucerniciei.

Într-un comentariu despre volumul anterior de versuri („Restul la 30 de arginți”, 2018), menționam faptul că Dumnezeu este cel căruia îi închină „un adevărat imn de proslăvire”, este „cel către care își îndreaptă gândul în zorii dimineții”, este cel care „înseamnă Lumina, Calea, Viața” și către care își îndreaptă ruga de a-i dărui o „fărâmă/ din raiul tău cu heruvimi și sfinți”.

De această dată, noul volum, „Rai cu fluturi” (Editura Armonii culturale, 2020), aflat sub semnul dragostei în toate ipostazele ei, poetul acordă atenție deosebită lui Dumnezeu, rugându-l ca, prin grația și prin bunătatea Sa, să-i îmbrățișeze cu dragoste pe toți cei care formează universul lui existențial („Ai grijă, Doamne, de ai noștri frați,/ de mame, de bunici și de copii”) și să le arate celor „rămași de Tine agățați”, ca întotdeauna, „Calea,/ Credința, Dragostea, Curajul”, toate sub semnul Adevărului credinței („De tine agățați…”).

Pornind de la titlul volumului, se știe că în mitologia greco-romană există credința că fluturii sunt sufletele care au părăsit trupurile celor trecuți în neființă, iar, în mitologia persană, fluturii de noapte sunt simbolul nu numai al sufletelor care speră să acceadă în lumea divină, ci și al iubirii pentru Divinitatea pe care nu o pot găsi decât în Rai, devenind, astfel, îngerii lui Dumnezeu. Fluturii-îngeri devin mesagerii Cuvântului lui Dumnezeu, care aduc oamenilor mântuirea, acest lucru fiind o posibilă interpretare a semnificației titlului cărții și evidențiind faptul că autorul, fără a fi un poet religios prin excelență, este unul care cultivă, fără ostentație, dar cu convingere, valorile morale creștine promovate de învățăturile divine.

Volumul este structurat în trei cicluri, titlurile acestora cuprinzând denumirea insectelor, metafore ale îngerilor care ne conduc pe calea virtuții și a credinței în Dumnezeu („Rai cu fluturi”, „Pictați-vă, fluturi”, „Să nu uitați, fluturi!”), toate poemele componente având ca temă dragostea.

Revenind la învățătura apostolului Pavel din „Epistola către Corintieni, 13:4”, trebuie să remarcăm că ipostaza esențială a sentimentului de dragoste este cea legată de convingerea în existența lui Dumnezeu care, în viziunea poetului, capătă chipul naturii ce ne înconjoară „în culorile câmpului,/ în petalele florilor,/ în ramuri de verde,/ în coroane de păpădii/ […]/ în arome de cetini,/ în zboruri de paseri,/ […]/ în luciul de rouă”, adică în tot ce firea are mai delicat, mai atrăgător, mai semnificativ, devenind, astfel, „Vitraliul/ ce-mi colorează viața,/ în picuri de frumos/ și de lumină”, prin Vitraliu înțelegând imaginea sfântă a ceea ce ne aduce fericire, frumusețe și lumină în viață („Vitraliu”).

Evlavia poetului se îndreaptă cu aceeași admirație și încredere și către Iisus Hristos, „Fiul Preaiubit” al lui Dumnezeu, al cărui „Duh cel Preasfânt,/ plutind chiar peste El,/ s-a arătat întregii lumi/ în chip de Porumbel”, anunțând că „pe pământ veni-va/ Mântuitor Iisusul”, împărțind tuturor pacea, lumina, înțelegerea și credința. Alături de El se află Preasfântul Ioan Botezătorul, invocat pentru a aduce tuturor „Pace și Lumină” în vecii-vecilor („Te roagă, Preasfânt Botezător!…”). Arhanghelului Gavriil i se adresează rugămintea de a se îngriji „de suferinzi,/ de părinții/ și frații noștri,/ de bunicii dragi,/ de copiii noștri” cărora numai el le poate asigura căldura familială și „răbdarea/ iubirii tale/ față de lume” („Vestitorul”), iar Maica Domnului este rugată să aibă sub ocrotirea sa pe toți credincioșii, fie ei bătrâni, tineri sau copii, „pe cei/ ce păstrează azi/ ordinea/ […]/ pe cei care ne conduc,/ pe cei ce se roagă/ […]/ pe cei ce ajută,/ pe cei ce cântă,/ slăvind numele tău” („Nu ne lăsa, Maică!…”). În cucernicia sa, un asemenea creator cu suflet mare pentru tot ce înseamnă sacru își îndreaptă sentimentul sincer și firesc de dragoste către patria sa, pe care o iubește admirând din suflet minunățiile naturii cu „câmpul/ plin de floare,/ ce-și sărută macii/ […]/ pe miriștea plină/ de iarbă stelară”, mai ales natura din mediul rural, frumusețe egalată doar în tradiția populară reprezentată de „mirese înveșmântate/ în ii, țesute/ cu raze de soare”, căci „pe capetele lor,/ rotunde cum luna,/ florile câmpului devin/ mai frumoase,/ aromele lor îmbată/ flăcăii cu vinul dorului” („Veșnicia”), țară în a cărei glie își dorm somnul de veci miile de martiri care s-au jertfit în numele ei, poetul patriot simțind că îi aparține întrutotul și astfel se confundă cu ea când „mi-am înmuiat/ rădăcinile / în martirica glie”, versurile sale, „lacrimi de înger”, fiind un elogiu adus acelora care nu și-au precupețit viețile luptând pentru libertatea ei („N-am rod!?”).

Atașamentul, înțelegerea, respectul, toate pornind de la sentimentul de dragoste nețărmurită pentru toți cei aparținând familiei poetului, sunt trăsături morale indeniabile ale fiului, fratelui, soțului și tatălui care este Gheorghe A. Stroia. Sentimentele filiale, fraterne, erotice și paterne au fost dintotdeauna și au rămas la fel de puternice, evocarea lor fiind făcută fie cu tristețea și durerea pierderii celor trecuți în neființă, cum sunt mama, tată, surorile, fie cu fericirea de a trăi alături de soția iubită și iubitoare și de cei doi fii crescuți în spiritul muncii și al credinței în Dumnezeu.

Indiferent „câți ani și/ câte zile-veacuri/ vor trece peste/ noi – fragile vreascuri”, nimeni nu-l va reține pe fiul iubitor să-și exprime durerea pierderii celor doi părinți „cu lacrimi fără nimb”, trecerea în neființă a celor doi aflându-se numai în puterea Domnului, singurul care „cunoaște al vieții tainic Har”, fiindcă „asta-I e menirea”. În inima caldă a fiului „în veci/ va rămâne IUBIREA” pentru cei care i-au dat viață și l-au crescut depășind greutățile pe care le presupune o familie cu mulți copii („Cât dor?…”). Aceeași durere îi provoacă și evocarea surorilor, cea dintâi fiind o „floare / secerată-n vânt”, pentru a cărei pierdere și „în cer norii/ se frământ/ […]/ aud ploile/ plângând” și „floarea verii/ lăcrimând”, împărtășind suferința fratelui, împăcat doar de gândul că trecerea timpului i-a adus mântuirea știindu-le drept îngerii care „se văd/ zburând” („Floarea verii…”). Amintirea ochilor luminoși ai altei surori în care se oglindea Lumina credinței, „un licăr strălucind din zări”, și „în care se găsesc strămoșii,/ veniți pe stelele cărări” exprimă aceeași dragoste fraternă atunci când „în suflet paște-o pace-adâncă,/ un murmur sfânt e cerul mare” („Iarba verde de acasă”).

Astăzi, poetul se află sub imperiul dragostei pentru cei ce alcătuiesc căminul propriu, familia, în inima sa trăind iubirea pasională pentru cea care îi stă alături și cu care împarte bucuriile și supărările inerente vieții, precum și cea paternă, pentru fiii lor, un sentiment care îi aduce fericire, liniște sufletească statornicie. Impresionant este portretul femeii care i-a devenit soție în urmă cu mai mult de două decenii, realizat printr-un șir de metafore și comparații subînțelese cu elementele fascinante ale naturii. Astfel, la început, fiind „visul meu de zi și de noapte”, în ciuda trecerii timpului, soția a rămas „cerul meu blând/ […]/ primăvara mea dulce,/ vara mea strălucitoare,/ toamna mea de aur,/ iarna mea cu povești”, fiecare anotimp cu minunățiile sale amintindu-i Continue reading „Nicolae DINA: Elogiul dragostei ca sentiment înălțător” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Serenadă pentru un vis trăit cu ochii deschiși

De bunul meu prieten, fermecătorul scriitor şi prolificul publicist Roni Căciularu, mă leagă nu numai amintiri din timpurile când ne-am întâlnit în Israel (Tel Aviv, Ierusalim) sau la Iaşi, ci şi o stare de plăcută melancolie stimulată de rememorările unei copilării, tinereţi şi maturităţi pentru el, dar şi din tinereţile mele, referitoare la oraşul în care el s-a născut, iar eu mi-am purtat multe din zilele mele ca aviator pe avioane de vânătoare supersonice, respectiv Bacău. De aceea am şi citit cu sufletul la gură, emoţionat, dar şi cu o imensă satisfacţie intelectuală, recenta sa carte „Acuarele de demult” retrăind parcă atmosfera acelui oraş moldav, cel din primele amintiri ale autorului, adică până prin anii ’70 ai secolului trecut. Iar eu mi-am amintit de acele vremuri când modernizările au scos oraşul din nostalgiile unei istorii cu bunele şi relele sale, acea ce-i dădea un farmec aparte, dar şi o personalitate distinctă şi l-au făcut un oraş care, în general vorbind, semăna cu oricare altul adaptat cerinţelor din acele vremuri.

Erau, aceştia din urmă, anii în care autorul făcuse deja alia, iar eu păşeam pe străzile mai vechi, aflate în spatele arterei centrale, una cu o istorie seculară, şi mă minunam de armonia şi farmecul vechilor construcţii, cele care mai aveau să mai reziste un timp, unele, şi care aminteau de faima oraşului care se transforma profund sub ochii contemporanilor.

Fiindcă, da, Bacăul, aflat de la începuturile sale pe drumul comercial care străbătea Europa de la nord, de la marea Baltica până spre gurile Dunării sau la Marea Neagră, a fost un important oraş târg pomenit în hrisoave pe la anii de început ai formării statului feudal Moldova. Desigur sunt şi poveştile mai vechi, cele cu parfum de legendă care aminteau, deloc fantezist, de istoria străveche a urbei, care funcţiona cel puţin ca staţie de poştă, dar şi ca important punct de vamă între Moldova, Transilvania şi Valahia, încă de pe vremea când în Dacia se instalase administraţia romană, iar carpii din zonă întreţineau legături comerciale cu aceasta.

Sigur, o aşezare cu un excelent vad comercial nu putea să nu atragă populaţiile evreieşti, mai ales pe cele din Galiţia, după secolul al XVII-lea când persecuţiile imperiului ţarist îi determinaseră, ca de atâtea ori în istorie, să-şi găsească un alt cămin, însă cu preţul uriaş al unor suferinţe greu de imaginat. Este menţionată o piatră tombală din 1703 care atestă prezenţa unei comunităţi puternice de evrei în Bacău, iar în 1838 cei 1740 de evrei reprezentau 55% din populaţia de atunci a oraşului cu tot ce înseamnă acest lucru: cultură, economie, educaţie şi civilizaţie. Desigur vremurile şi condiţiile socio-istorice au făcut ca numărul acestora să varieze foarte mult, iar în anul 2011, conform ultimului recensământ, în Bacău mai locuiau 40 de evrei.

Ce înseamnă asta, vom vedea după un deceniu, două. Oricum, nu trebuie să ne bucurăm, deşi în prezent înţelegem mult mai bine ce legături erau între oamenii de diferite religii sau etnii, deşi acum ne despart cam o mie de kilometri, care însă nu au reuşit să facă dispărute vechile prietenii, ba mai mult, au creat altele noi.

Volumul scris de Roni Căciularu aduce în faţa cititorului acea lume a anilor de după război, acei ani care reuşiseră să dea o altă semnificaţie a interculturalităţii, dar şi interconfesionalismului, deşi ca să fim sinceri, vechile tare nu dispăruseră cu totul. O confesiune a autorului referitoare la o iubire din tinereţe este rezumatul perfect al acestei situaţii, într-o singură frază: Eu eram evreu, ea nu!

Dar autorul nu îşi centrează amintirile pe acest gen de trăiri, ci mult mai mult, respectând adevărul, ne povesteşte despre micile aventuri ale sale (pe atunci însă foarte importante!), nu uită să-i aducă un emoţionant omagiu, discret şi sincer doamnei învăţătoare Nicolau, ne vorbeşte despre salcia sub care stătea de multe ori Bacovia, despre „furtul” unor fructe, atunci când, la fel cu marele său înaintaş, Ion Creangă, constată că faptul în sine este pedepsit de o instanţă aflată mult deasupra noastră, despre obsesia frezei care trebuia să sublinieze prin formă (creastă de cocoş) Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Serenadă pentru un vis trăit cu ochii deschiși” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (3)

Într-o confesiune din perioada retragerii sale la mânăstire Zoe Dumitrescu Bușulenga afirma: „Pentru mine marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce la frumusețe. În rugăciune intri pentru a integra absolutului”.

Citind poeziile lui Corneliu Neagu pe facebook am avut această senzație de cufundare în absolut. Apoi a venit dorința de a citi mai mult. Așa am ajuns la volumele sale de poezie. Pentru dialogurile de astăzi am ales trei poezii din volume.

EPITAF FĂRĂ CUVINTE

(„CUNOAȘTEREA DE SINE”, Ed. ePublishers, București, 2017)

V-am explicat cândva, distinsă doamnă,

că nu sunt eu acela care plânge

cu lacrimile ploilor de toamnă

căzând în suflete cu stropi de sânge.

Nici cel dojenitor certând copacii

că în răzoarele de lângă stradă

au ofilit la umbra lor chiar macii

plângând pe Minulescu-ntr-o baladă.

Nu sunt nici vrăjitorul care poate

să vindece iubirile pierdute

întoarse cu regretele lăsate

pe brâul sfânt al marilor redute.

Și nici groparul care duce-n spate

pământul răscolitelor morminte

unde își plâng amantele trădate

iubirile-ngropate mai-nainte.

Sunt numai scribul trist care traduce

jurnalul scris cu vorbe nerostite

de nevăzuții țintuiți pe cruce

în Golgote din inimi părăsite.

Și-acum, spre asfințit târziu de toamnă,

când mă îndrept smerit spre cele sfinte,

îți las un epitaf fără cuvinte,

să îl păstrezi ca amintire, doamnă.

Tatiana Doina Popovici: Pornind de la constatarea lui Marin Preda, exprimată prin sintagma „Timpul nu mai are răbdare”, Corneliu Neagu scrie un „Epitaf” adresat unei doamne, imaginare sau reale. Poetul simte nevoia unei confesiuni care, deși „fără cuvinte”, explică cui se adresează Eul liric.

Încă din prima strofă, se referă la suferințele din iubire, care lasă în urmă drame, simbolizate prin „stropi de sânge”, un fel de metaforă a tragismului. Atent la natura umană, dar și la natura înconjurătoare, în general, poetul precizează anotimpul printr-o personificare – „copacii-au ofilit la umbra lor chiar macii” Poetul nu este vrăjitor care să poată vindeca „iubirile pierdute”, cum nu este nici „groparul care duce-n spate pământul răscolitelor morminte”. De remarcat cum mormintele devin un loc al plângerii, un loc „unde amantele își plâng iubirile-ngropate mai-nainte”.

După ce în primele două strofe polimorfe, poetul explică faptul că trăirile puternice nu sunt personale, în ultima strofă, tot polimorfă, precizează că este „un scrib” care contabilizează suferințele umane găsite în „jurnalul scris cu vorbe nerostite”. Amploarea suferințelor din iubire este sugerată de hiperbola „Golgote”. Poetul conștientizează etapa de viată „asfințit de toamnă” și lasă acestei doamne, ca amintire, „un Epitaf fără cuvinte”. Singura marcă explicită a Eului liric, pronumele personal „eu”, sugerează implicarea directă a poetului în confesiunea-epitaf. Poate tocmai anotimpul toamnei, ca simbol al bătrâneții, îl determina pe autor să facă această confesiune. Cu siguranță că doamna, dacă este reală, va păstra peste timp aceasta amintire valoroasă.

Corneliu Neagu: „Epitaf fără cuvinte” este, fără îndoială, un poem filozofic în registrul expresionist-oniric. Aflat în fața poemului său, autorul trebuie să dea răspuns la două întrebări majore: prima – cui se adresează, respectiv cine este „distinsa doamnă”, a doua – prin cine se adresează. Aceste întrebări nu au existat în actul creației. Creația lirică, în sine, este un miraj care se situează în paradigma trăirilor suprarealiste, nu în sensul strict literar al cuvântului, ci în acela al desprinderii de realitate. De aceea poetul, învăluit în karma muzei sale, își începe discursul liric detașat de realitatea înconjurătoare, fără să știe exact unde va ajunge, unde se va opri. Discursul liric se desfășoară, aproape în exclusivitate, la modul indicativ, persoana întâia singular, Eul liric justificându-și prezența în poem, cu explicații detaliate adresate „distinsei doamne” („V-am explicat cândva distinsă doamnă”…). Această „distinsă doamnă” nu poate fi altcineva decât conștiința creatorului (a Eului liric, în registrul suprarealist). Discursul în sine se proiectează în chip de motivație, un fel de raport în fața rațiunii proprii, judecătorul suprem al oricărui act intelectual. Altfel nu ar exista nici-o justificare a faptului că epitaful este fără cuvinte.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (3)” →

Voichița Tulcan Macovei despre conștiința critică a lui Al.Florin Țene despre valorile sistemului comunist*

MANIFEST ÎN ANUL CENTENARULUI

Oricât de mult s-ar strădui unii oameni să uite, să ascundă sau să se ascundă, istoria nu poate fi ștearsă cu buretele, deoarece din ea se trag toate sevele unei națiuni. Pe baza ei, vrem, nu vrem, conștient sau inconștient se creează viitorul. De aceea, credem că este important să întâlnim oameni de cultură care se întorc înspre un trecut atât de agitat precum perioada comunistă, insistând spre înțelegerea acestuia. Iar domnul Al. Florin Țene nu doar că se întoarce, dar chiar critică vehement, ia poziție față de atitudinile nedemne ale unor scriitori ce au pactizat cu comuniștii, spre a li se publica operele literare.

Face acest demers din convingeri patriotice, din dragoste și respect față de valori precum demnitate, adevăr, libertate, credință în Dumnezeu și morala neamului românesc.

Impresionează curajul și frumusețea spirituală a omului și scriitorului Alexandru Florin Țene. Numai aceste calități îl pot determina să afirme în anul 2018 că nu se sperie de nimic, „că este o stâncă, de neclintit. Toate necazurile prin care trece societatea românească se datorează faptului că nu s-a respectat punctul 8 de la Timișoara și propunerea mea din Manifestul publicat în anul Centenarului, care îi privește pe scriitorii colaboraționiști”. (Autoportret)

După ce este ales membru în Uniunea Scriitorilor din România, cel mai probabil, pentru că gândește altfel decât tendința majorității scriitorilor postmoderniști, este exclus pe motiv de plagiat. Evident că se apără de acuzație, ca oricare om care se respectă, dar, iubirea de litere, de literatură și de creație îl determină să urce noi culmi. Poate mai bune și mai interesante decât dacă ar fi rămas în USR. Pe tema plagiatului, scrie multe eseuri și studii, determinat fiind în interiorul său sufletesc să înțeleagă adevărul, până la ultima nuanță a conceptului: „Luându-și drept motto dictoanele «nimic nou sub soare» și «cărțile se fac din cărți», plagiatorul nu imită și nu dezvoltă, el reproduce; el nu citează, ci copiază, făcând confuzie între filiație, adică ideea și plagiatul propriu-zis, adică textul (spre deosebire de cei de azi, care doar mimează confuzia)”. (Considerații despre delațiune, furt și plagiat în lumea literară)

Critica regimului comunist totalitar considerat abuziv, a regimului securității și a turnătorilor acesteia au rămas pentru Al. Florin Țene o permanență a întregii existențe, atât în literatură cât și în viață. Din această cauză avea să sufere întreaga familie. „Tatăl meu este urmărit la serviciul său din Drăgășani, precum și în cadrul cenaclului literar «Gib Mihăescu» din localitate. Poetul Al. Florin Țene este perceput de sursele informative și de către ofițerii de securitate ca un personaj dușmănos orânduirii de partid și stat, care este corespondent al Radio «Rodna», indicativul pentru Radio «Europa Liberă”. Corespondența îi este urmărită și Securitatea ia măsuri operative de monitorizare permanentă. Este inclus în rândul scriitorilor periculoși pentru regimul ceaușist, pentru că a devenit corespondent al activității literare vâlcene și i se recitau poezii la secția culturală de la Radio «Moscova»“. (Ionuț Țene)

Sigur, toate acestea transmit multe lucruri generațiilor tinere…

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei despre conștiința critică a lui Al.Florin Țene despre valorile sistemului comunist*” →