Activă în mediul online, poeta Dorina Carp Nenici a publicat în anul 2019 volumul „Cu timpul de mână” la Editura Scripta manent, din Napier, Noua Zeelandă și tipărit la Editura PIM, Iași. Acum, trudește la alcătuirea unui nou volum de poeme, inspirat intitulat „Ecoul strigătului mut”, al cărui manuscris l-am primit de curând. Prin titlul celui de-al doilea volum se situează cu ușurință în spiritul epocii actuale. Implicată emoțional în contemporaneitate, poemele sale sunt proiecții ale trăirilor omului zilelor noastre. Întâlnim la Dorina Nenici o poezie cu evidente derapaje spre tristețe și neliniște. Textul multor poeme evocă o stare de spirit încețoșată, iar lirica sa poate fi considerată povestea unei vieți tulburate de timpul probabil, incert. Trecerea timpului prin vene, asemenea sevei prin trunchiuri și ramuri verzi, dă naștere la așteptări, la bună rodire din zori până în asfințit. Însă, în tot acest timp alternează stările de discreție, de tăcere și de răbufniri zgomotoase, care se propagă în timp și spațiu cu mare viteză și intensitate: „Eu mă ascund de mine mult,/ și-n văzul lumii adormite/ mă strig, cât pot de tare, s-aud măcar șoptit/ ecoul strigătului… mut!” (Ecoul strigătului mut)
Titlul acestui poem care dă titlul cărții conține un paradox tridimensional. Cele trei cuvinte formează un triumvirat cu mână forte în prezentarea unor pestrițe stări sufletești. Prin tot ceea ce trăiește astăzi, omul este redus de cele mai multe ori la tăcere, rămâne fără voce, devine „mut”.
Apăsat, strâmtorat de mult prea multe neajunsuri, neîmpliniri, nemaiavând puterea de a mai răbda, în răstimpuri, omul simte nevoia să se elibereze printr-un „strigăt” atât de puternic, încât „ecoul” acestuia se propagă aievea, cu intensitate din ce în ce mai sporită, manifestându-se ca o stare de fapt perpetuă, asemănătoare cu nebunia. Rătăcirea este și mai mare atunci când: „Suntem niște nebuni gândind/ că pe pământ e-a noastră veșnicie,/ de-aceea n-avem somn/ și noaptea ne cunună-n taină/ cu-a noastră nebunie.” (În ceața nopții) Este imposibil să nu „tresari” auzind asemenea avertizare, prin care autoarea leagănă cuvintele în balansoarul fluviului învolburat, a cărui apă se dezlănțuie în aprige tulburări interioare. Conturarea acestui tablou dovedește o înclinație spre îngrijorare și spaimă, care vin din adâncurile eului liric.
Poeta este atom în componența materiei care alcătuiește lumea și se erijează în purtător de cuvânt al semenilor. În fața întâmplărilor încâlcite și dezordonate este îngrijorată, ajungând să aibă insomnii, adevărate coșmaruri în care se interoghează: „Îmi pun atâtea întrebări/ și-ncerc să descâlcesc/ adesea, ce-am încâlcit din neștiință,/ nedeslușite întâmplări.”… „M-am tulburat cu ape limpezi/ fără a înțelege cum…/ M-am limpezit cu ape tulburi/ și-am înțeles de ce, acum.” (Răspunsuri)
În starea de fapt a lumii, pe autoare o încearcă neputința de a se auto-cunoaște și de a se recunoaște. Are loc o dedublare a ființei sale. Eul interior prinde aripi atunci când „O baghetă nevăzută m-atinge ușor/ și-ncep să mă nasc și eu/ ca un înger,/ plutind printre liniști și zbor/ în tot universul ce-mi curge/ prin vene…./ Și nu mai vreau să cobor!” (Cine ești tu) Omul pământean și ființa angelică din firea sa nu se recunosc și curg întrebări de tot felul, dar prin voite și nenumărate căutări se trezește dorința de a viețui împreună: „Haide Tu-Eu,/ ia-mă de mână, iartă-mi durerea/ și dorul tăcut,/ înalță-mă la tine, acolo./ Sau dă-mi roua tandră a dimineții/ să-mi spăl chipul de noapte/ pentru un nou
început!„ (Cine ești tu) Numai prin înălțare în spirit, omul se împlinește și se definește ca ființă după chipul și asemănarea Creatorului: „Sunt seară sau noapte,/ sunt stea în pustiu/ sunt dor, sau uitare…/ Cine sunt eu ca să știu?/ sunt plecare devreme/ sau plecare târziu…/ Cine sunt eu?” (Cine sunt eu)
Dorina încearcă să înțeleagă dorința sa de a scrie, impulsul de a așeza cuvintele în stihuri și acestea în poeme, neștiind de unde-i vin: „Și iar mă-ntreb, din întâmplare/ cuvinte inventez?/ Și tot din întâmplare, pe rând…/ de ce le-așez?” (O fi din întâmplare) Găsește singură răspunsul; scrie pentru că așa simte și cu buna intenție ca poemele sale „…în pace/ să se așeze-n suflet/ și la tine”, cititorule. Poate harul de a scrie vine și de la poetul Ion Minulescu, cel care a dat numele străzii pe care locuiește de-o vreme. (Poveste adevărată) De fapt și celelalte nume ale străzilor pe care a locuit i-au influențat punctual starea de spirit, iar acest impact se regăsește abundent în versurile sale.
Lirica poetei hușene este pătrunsă de fiorul religios, efemerul se înfrățește cu harul divin. Poeta este permanent în căutarea epifaniei, a revelației divine, considerând că ispășirea omului de păcat poate fi atinsă doar prin credință, iar în credință, iubirea este totul, este leac: „să punem lesne dragoste-n ură” prin „Împărtășanie”. Cu timp și fără timp, autoarea își îndreaptă cu pioșenie gândul la răstignirea și învierea Domnului, la Divinul trăitor printre oameni, cu dorința derodire a sufletului omului, de sporire în iertare și iubire.
Cerul, Înaltul a coborât pe pământ cu dorința de ridicare din păcat a pământeanului, de apropiere și înțelegere deplină a Divinului. Jertfa Mântuitorului n-a fost în zadar, ne-a dat nădejdea întru Înviere. Și totuși, prin neascultare, distanța dintre sacru și profan rămâne ca cea dintre Cer și Pământ. „pe un lemn, în cruce,/ în chinuri, cu dureri și-n sânge,/ s-a stins Lumina Vie,/ ce va aprinde-n fiecare om,/ izvor de veșnicie./.…Adânc privește gândul/ Și-n Mare Taină e Cuvântul…/ Adânc și înțeleg acum,/ cum lemnul, într-o sfântă cruce/ a-mpreunat și cerul și pământul/ și-apoi îmi pare atât de rău/ că toate-mi ies pe dos,/ de-aceea nu mă mai întreb,/ că-mi este de prisos…/ deși aș vrea să știu…/ de ce e ceru-atât de Sus/… de ce pământul e atât de jos?!” (Răstignire)
Tema timpului este abordată pe larg și profund în cartea „Cu timpul de mână”, reluată și în acest volum. Despre primul volum de versuri, spuneam: „Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească”. În acest volum, autoarea reduce timpul infinit, concentrându-l în momente: „Moment I”: „Clepsidra, amenințată de timp/ își cerne nisipul/ și mâna ce-o- ntoarce,/ nici nu vrea să știe de ceas.” În opinia autoarei, în fiecare anotimp este o primăvară „Trăiesc în prea multe vieți de-odată/ și-mi risipesc primăvara mea, din fiecare anotimp/ cu inima învelită în aura emoțiilor ancestrale,/ cu tic-tac de roșu-cernit.” (Moment II), Vine și un moment al înserării, întomnării vieții „Zarea tremură când își împarte infinitul/ deasupra privirilor înfipte la sânge,/ într-un moment de-apus, plin de umbre/ și se varsă alene, pe liniștea orizontului.” (Moment III)
Trecem prin timp, din zorii ivirii până în abisul asfințitului, aplecați de gânduri și însetați de iubire, până în momentul în care constatăm că timpul este o minciună, și singurul lucru pe care-l putem face este acela de a ne întoarce fața către Dumnezeu pentru a ne ruga: „O, Doamne, primește-mă/ în ceasul tău veșnic, să vin cu irișii înrâurați,/ la Tine în brațe, să mă ascund/ de minciuna timpului meu…” (Minciuna timpului) Nimic pe lumea asta fără rugăciune. Doar astfel ne putem construi scara spre înălțimi, spre cer „Privesc prin ochi de zări/ și cad pe gândurile/ care mi se împletesc/ în rugă-nflăcărată,/ iar focul se- avântă/ cutezant ca un zbicer,/ croind în taină o scară/ din suflet, pân’la cer.”(Ruga dimineții)
Dragostea pentru ființa care i-a dat naștere este nemărginită, însă suferința pricinuită de pierderea acesteia îi provoacă frică: „Și de atunci, eu uneori, mă tem de zorii/ care trâmbițează din roz, din violet/ din galben cald și însorit,/ de dimineți așa frumoase, când mama… a murit.” (De-atunci mă tem)
Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Tresăriri la „Ecoul strigătului mut””

Întotdeauna am fost fascinat de vânători. M-au atras mereu datorită alurii lor, a felului în care vorbeau cam stăpânit, a seriozității cu care abordau problemele însă, pot spune că, primii pași adevărați spre vânătoare i-am făcut când m-au acceptat în grupa de bătăiași în care erau și copii și adulți printre care și câțiva bătrâni pe lângă care mă cam fofilam eu deoarece, unul dintre ei pe nume Fătu, era tare sfătos și cu orice prilej ne povestea câte-n lună și-n stele până ce vânătorii aflați prin apropiere îl luau peste picior numindu-l vrăjitor iar astfel, râzând și de el și de noi pentru că îi ascultam pe nerăsuflate toate povestirile, din care, unele ni le povestea a nu mai știu câta oară deoarece uita că ne-o mai spusese însă în noua versiune părea ceva mai interesantă decât cea anterioară.
To be, or not to be: that is the question:
Carmen DÖNN: Deși mulți artiști în aceasta perioadă au o situație mai specială pianista Corina Ungureanu-Kiss ne mărturisește că „muzica nu ne părăsește niciodată”. De aceea dorim să știm cum își petrece timpul o artistă în perioada crizei – CORONA?
Iubirea, ca sentiment înălțător și atotcuprinzător („Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”), se află la originea vieții devenind diriguitorul fiecărui om în tot ceea ce face și se manifestă în cele mai diverse ipostaze și nuanțe, de la dragostea reciprocă dintre părinți și urmașii lor, la dragostea erotică iscată de ghidușul Amor între doi tineri, de la dragostea pentru Dumnezeu și Fiul său, la cea pentru locurile natale și, implicit, pentru patria între granițele căreia trăiești fie că ești geniu, fie un simplu om, și, nu în ultimul rând, la dragostea pentru prieteni și pentru semenii noștri. Ca să nu mai vorbim despre dragostea, devenită pasiune, pentru învățătură, pentru muncă, pentru creație artistică fie ea literară, fie plastică.
De bunul meu prieten, fermecătorul scriitor şi prolificul publicist Roni Căciularu, mă leagă nu numai amintiri din timpurile când ne-am întâlnit în Israel (Tel Aviv, Ierusalim) sau la Iaşi, ci şi o stare de plăcută melancolie stimulată de rememorările unei copilării, tinereţi şi maturităţi pentru el, dar şi din tinereţile mele, referitoare la oraşul în care el s-a născut, iar eu mi-am purtat multe din zilele mele ca aviator pe avioane de vânătoare supersonice, respectiv Bacău. De aceea am şi citit cu sufletul la gură, emoţionat, dar şi cu o imensă satisfacţie intelectuală, recenta sa carte „Acuarele de demult” retrăind parcă atmosfera acelui oraş moldav, cel din primele amintiri ale autorului, adică până prin anii ’70 ai secolului trecut. Iar eu mi-am amintit de acele vremuri când modernizările au scos oraşul din nostalgiile unei istorii cu bunele şi relele sale, acea ce-i dădea un farmec aparte, dar şi o personalitate distinctă şi l-au făcut un oraş care, în general vorbind, semăna cu oricare altul adaptat cerinţelor din acele vremuri.
Într-o confesiune din perioada retragerii sale la mânăstire Zoe Dumitrescu Bușulenga afirma: „Pentru mine marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce la frumusețe. În rugăciune intri pentru a integra absolutului”.
Corneliu Neagu: „Epitaf fără cuvinte” este, fără îndoială, un poem filozofic în registrul expresionist-oniric. Aflat în fața poemului său, autorul trebuie să dea răspuns la două întrebări majore: prima – cui se adresează, respectiv cine este „distinsa doamnă”, a doua – prin cine se adresează. Aceste întrebări nu au existat în actul creației. Creația lirică, în sine, este un miraj care se situează în paradigma trăirilor suprarealiste, nu în sensul strict literar al cuvântului, ci în acela al desprinderii de realitate. De aceea poetul, învăluit în karma muzei sale, își începe discursul liric detașat de realitatea înconjurătoare, fără să știe exact unde va ajunge, unde se va opri. Discursul liric se desfășoară, aproape în exclusivitate, la modul indicativ, persoana întâia singular, Eul liric justificându-și prezența în poem, cu explicații detaliate adresate „distinsei doamne” („V-am explicat cândva distinsă doamnă”…). Această „distinsă doamnă” nu poate fi altcineva decât conștiința creatorului (a Eului liric, în registrul suprarealist). Discursul în sine se proiectează în chip de motivație, un fel de raport în fața rațiunii proprii, judecătorul suprem al oricărui act intelectual. Altfel nu ar exista nici-o justificare a faptului că epitaful este fără cuvinte.
MANIFEST ÎN ANUL CENTENARULUI