Ioan MICLĂU-GEPIANU: Versuri din Lumea Tainelor

Melancolie cosmică

– Restituiri –

 

Arcuit  peste câmpie, înfoiat în pânze-albastre,

Norocos de vânt prielnic, ca o pânză de catarg,

Cerul mișcă mari imperii, lumi senine, infinite,

Unde stelele puzderii se aprind, apoi se sparg!

 

Ochiul încântat surprinde cu fantastică uimire,

Frumuseți pe care gândul strâns în mintea unui om,

Greu discerne-atâta farmec și atâta strălucire,

Unde și-ar avea izvorul, cine cârmele le trag?

 

Microscopice popoare răsfirate prin unghere,

Formând mândra Omenire angajată în războaie,

Își închipuie că-i forța și-a eternului putere,

Până când le șterge urma picătura cea de ploaie.

 

Dar, e cert că în splendoarea ce-ncropește Universul,

Omu-i mădular și parte din același corp și lege,

Și oricât el s-ar distinge șlefuindu-și singur versul,

Alergând în spații albe, tot cu Arca mare merge.

 

Astfel, în zadar aleargă roiul furnicar să scape,

Inspre partea-naltă a Arcei ce se pierde-n fund de ape;

Dar, din fericire poate, un cârmaci albit de vremuri,

Să evite catastrofa pentru care plângi și tremuri!

 

Și atunci vre o furnică sus pe vârf de mușuroi,

Să aclame la popoare…, că-i din sânge de eroi!

Însă noi vorbind de oameni și de-a lor misteră urmă,

N-am avea motiv să credem că-i un basm și noi o turmă!

 

Oare, pietrele se-ntreabă cine sunt? Ori apa dulce,

Simte albia-nverzită, când își lasă să se culce,

Undele zglobii ce-aleargă înspumate în neștire?

Gândesc munții de-al lor farmec, cerul de-a lui strălucire?

 

Regnul mineral în fine, cu-a lui formă și esență

Poate conștient să fie de imensa lui prezență?

Nu, doar numai omul are privilegiul ca ființă,

El se-ntreabă cine este, răspunzând după putință!

 

Dar cum se trecură-n haos lungi milenii ce avură,

Cinstea de-a purta pe umeri lumi de aur de-o măsură

Uimitoare în științe și-n produsul tehnologic,

Stăpânind cu forța minții matematical și logic,

 

E firească întrebarea: ”unde sunt cei ce trecură

Prin tunelul vieții scurte, lăsând legi, progenitură?”

Sunt firește-n piatra dură, înmulțind nisipul mării,

Ori în muntele cel falnic, stâlp susținător al zării;

 

O melancolie-nchisă, ciclul, piatră și viață,

O rotație Divină, după moarte, dimineață!

Totuși, Omul fu în stare cu a lui simțiri se pare,

Să surprindă adevărul, dar… e tot in Arca mare…!

 

”Și-al ei Comandant, ce are hărțile de navigare,

Nu ne-ntreabă, nici ne spune, planurile ce le are!”

——————————–

Ioan Miclău – Gepianu

Cringila, N.S.W

28 iulie 2020

 

Lasă un răspuns