Nicolae DINA: Elogiul dragostei ca sentiment înălțător

Iubirea, ca sentiment înălțător și atotcuprinzător („Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”), se află la originea vieții devenind diriguitorul fiecărui om în tot ceea ce face și se manifestă în cele mai diverse ipostaze și nuanțe, de la dragostea reciprocă dintre părinți și urmașii lor, la dragostea erotică iscată de ghidușul Amor între doi tineri, de la dragostea pentru Dumnezeu și Fiul său, la cea pentru locurile natale și, implicit, pentru patria între granițele căreia trăiești fie că ești geniu, fie un simplu om, și, nu în ultimul rând, la dragostea pentru prieteni și pentru semenii noștri. Ca să nu mai vorbim despre dragostea, devenită pasiune, pentru învățătură, pentru muncă,  pentru creație artistică fie ea literară, fie plastică.

Această din urmă ipostază constituie temelia activității complexe a poetului, prozatorului, publicistului, pictorului GHEORGHE A. STROIA, cel care are un adevărat cult pentru tot ce înseamnă literatură și artă, al căror promotor fervent este de aproape un deceniu în calitate de exeget literar și de artă, editor, fondator de reviste, autor a peste 50 de volume publicate de-a lungul anilor, creațiile sale literare și plastice, ca rod al harului artistic dăruit de Dumnezeu, evidențiindu-se printr-o spiritualitate aflată la cele mai înalte cote de manifestare a cucerniciei.

Într-un comentariu despre volumul anterior de versuri („Restul la 30 de arginți”, 2018), menționam faptul că Dumnezeu este cel căruia îi închină „un adevărat imn de proslăvire”, este „cel către care își îndreaptă gândul în zorii dimineții”, este cel care „înseamnă Lumina, Calea, Viața” și către care își îndreaptă ruga de a-i dărui o „fărâmă/ din raiul tău cu heruvimi și sfinți”.

De această dată, noul volum, „Rai cu fluturi” (Editura Armonii culturale, 2020), aflat sub semnul dragostei în toate ipostazele ei, poetul acordă atenție deosebită lui Dumnezeu, rugându-l ca, prin grația și prin bunătatea Sa, să-i îmbrățișeze cu dragoste pe toți cei care formează universul lui existențial („Ai grijă, Doamne, de ai noștri frați,/ de mame, de bunici și de copii”) și să le arate celor „rămași de Tine agățați”, ca întotdeauna, „Calea,/ Credința, Dragostea, Curajul”, toate sub semnul Adevărului credinței („De tine agățați…”).

Pornind de la titlul volumului, se știe că în mitologia greco-romană există credința că fluturii sunt sufletele care au părăsit trupurile celor trecuți în neființă, iar, în mitologia persană, fluturii de noapte sunt simbolul nu numai al sufletelor care speră să acceadă în lumea divină, ci și al iubirii pentru Divinitatea pe care nu o pot găsi decât în Rai, devenind, astfel, îngerii lui Dumnezeu. Fluturii-îngeri devin mesagerii Cuvântului lui Dumnezeu, care aduc oamenilor mântuirea, acest lucru fiind o posibilă interpretare a semnificației titlului cărții și evidențiind faptul că autorul, fără a fi un poet religios prin excelență, este unul care cultivă, fără ostentație, dar cu convingere, valorile morale creștine promovate de învățăturile divine.

Volumul este structurat în trei cicluri, titlurile acestora cuprinzând denumirea insectelor, metafore ale îngerilor care ne conduc pe calea virtuții și a credinței în Dumnezeu („Rai cu fluturi”, „Pictați-vă, fluturi”, „Să nu uitați, fluturi!”), toate poemele componente având ca temă dragostea.

Revenind la învățătura apostolului Pavel din „Epistola către Corintieni, 13:4”, trebuie să remarcăm că ipostaza esențială a sentimentului de dragoste este cea legată de convingerea în existența lui Dumnezeu care, în viziunea poetului, capătă chipul naturii ce ne înconjoară „în culorile câmpului,/ în petalele florilor,/ în ramuri de verde,/ în coroane de păpădii/ […]/ în arome de cetini,/ în zboruri de paseri,/ […]/ în luciul de rouă”, adică în tot ce firea are mai delicat, mai atrăgător, mai semnificativ, devenind, astfel, „Vitraliul/ ce-mi colorează viața,/ în picuri de frumos/ și de lumină”, prin Vitraliu înțelegând imaginea sfântă a ceea ce ne aduce fericire, frumusețe și lumină în viață („Vitraliu”).

Evlavia poetului se îndreaptă cu aceeași admirație și încredere și către Iisus Hristos, „Fiul Preaiubit” al lui Dumnezeu, al cărui „Duh cel Preasfânt,/ plutind chiar peste El,/ s-a arătat întregii lumi/ în chip de Porumbel”, anunțând că „pe pământ veni-va/ Mântuitor Iisusul”, împărțind tuturor pacea, lumina, înțelegerea și credința. Alături de El se află Preasfântul Ioan Botezătorul, invocat pentru a aduce tuturor „Pace și Lumină” în vecii-vecilor („Te roagă, Preasfânt Botezător!…”). Arhanghelului Gavriil i se adresează rugămintea de a se îngriji „de suferinzi,/ de părinții/ și frații noștri,/ de bunicii dragi,/ de copiii noștri” cărora numai el le poate asigura căldura familială și „răbdarea/ iubirii tale/ față de lume” („Vestitorul”), iar Maica Domnului este rugată să aibă sub ocrotirea sa pe toți credincioșii, fie ei bătrâni, tineri sau copii, „pe cei/ ce păstrează azi/ ordinea/ […]/ pe cei care ne conduc,/ pe cei ce se roagă/ […]/ pe cei ce ajută,/ pe cei ce cântă,/ slăvind numele tău” („Nu ne lăsa, Maică!…”). În cucernicia sa, un asemenea creator cu suflet mare pentru tot ce înseamnă sacru își îndreaptă sentimentul sincer și firesc de dragoste către patria sa, pe care o iubește admirând din suflet minunățiile naturii cu „câmpul/ plin de floare,/ ce-și sărută macii/ […]/ pe miriștea plină/ de iarbă stelară”, mai ales natura din mediul rural, frumusețe egalată doar în tradiția populară reprezentată de „mirese înveșmântate/ în ii, țesute/ cu raze de soare”, căci „pe capetele lor,/ rotunde cum luna,/ florile câmpului devin/ mai frumoase,/ aromele lor îmbată/ flăcăii cu vinul dorului” („Veșnicia”), țară în a cărei glie își dorm somnul de veci miile de martiri care s-au jertfit în numele ei, poetul patriot simțind că îi aparține întrutotul și astfel se confundă cu ea când „mi-am înmuiat/ rădăcinile / în martirica glie”, versurile sale, „lacrimi de înger”, fiind un elogiu adus acelora care nu și-au precupețit viețile luptând pentru libertatea ei („N-am rod!?”).

Atașamentul, înțelegerea, respectul, toate pornind de la sentimentul de dragoste nețărmurită pentru toți cei aparținând familiei poetului, sunt trăsături morale indeniabile ale fiului, fratelui, soțului și tatălui care este Gheorghe A. Stroia. Sentimentele filiale, fraterne, erotice și paterne au fost dintotdeauna și au rămas la fel de puternice, evocarea lor fiind făcută fie cu tristețea și durerea pierderii celor trecuți în neființă, cum sunt mama, tată, surorile, fie cu fericirea de a trăi alături de soția iubită și iubitoare și de cei doi fii crescuți în spiritul muncii și al credinței în Dumnezeu.

Indiferent „câți ani și/ câte zile-veacuri/ vor trece peste/ noi – fragile vreascuri”, nimeni nu-l va reține pe fiul iubitor să-și exprime durerea pierderii celor doi părinți „cu lacrimi fără nimb”, trecerea în neființă a celor doi aflându-se numai în puterea Domnului, singurul care „cunoaște al vieții tainic Har”, fiindcă „asta-I e menirea”. În inima caldă a fiului „în veci/  va rămâne IUBIREA” pentru cei care i-au dat viață și l-au crescut depășind greutățile pe care le presupune o familie cu mulți copii („Cât dor?…”). Aceeași durere îi provoacă și evocarea surorilor, cea dintâi fiind o „floare / secerată-n vânt”, pentru a cărei pierdere și „în cer norii/ se frământ/ […]/ aud ploile/ plângând” și „floarea verii/ lăcrimând”, împărtășind suferința fratelui, împăcat doar de gândul că trecerea timpului i-a adus mântuirea știindu-le  drept îngerii care „se văd/ zburând” („Floarea verii…”). Amintirea ochilor luminoși ai altei surori în care se oglindea Lumina credinței, „un licăr strălucind din zări”, și „în care se găsesc strămoșii,/ veniți pe stelele cărări” exprimă aceeași dragoste fraternă atunci când „în suflet paște-o pace-adâncă,/ un murmur sfânt e cerul mare” („Iarba verde de acasă”).

Astăzi, poetul se află sub imperiul dragostei pentru cei ce alcătuiesc căminul propriu, familia, în inima sa trăind iubirea pasională pentru cea care îi stă alături și cu care împarte bucuriile și supărările inerente vieții, precum și cea paternă, pentru fiii lor, un sentiment care îi aduce fericire, liniște sufletească statornicie. Impresionant este portretul femeii care i-a devenit soție în urmă cu mai mult de două decenii, realizat printr-un șir de metafore și comparații subînțelese cu elementele fascinante ale naturii. Astfel, la început, fiind „visul meu de zi și de noapte”, în ciuda trecerii timpului, soția a rămas „cerul meu blând/ […]/ primăvara mea dulce,/ vara mea strălucitoare,/ toamna mea de aur,/ iarna mea cu povești”,  fiecare anotimp cu minunățiile sale amintindu-i Continue reading „Nicolae DINA: Elogiul dragostei ca sentiment înălțător” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Serenadă pentru un vis trăit cu ochii deschiși

De bunul meu prieten, fermecătorul scriitor şi prolificul publicist Roni Căciularu, mă leagă nu numai amintiri din timpurile când ne-am întâlnit în Israel (Tel Aviv, Ierusalim) sau la Iaşi, ci şi o stare de plăcută melancolie stimulată de rememorările unei copilării, tinereţi şi maturităţi pentru el, dar şi din tinereţile mele, referitoare la oraşul în care el s-a născut, iar eu mi-am purtat multe din zilele mele ca aviator pe avioane de vânătoare supersonice, respectiv Bacău. De aceea am şi citit cu sufletul la gură, emoţionat, dar şi cu o imensă satisfacţie intelectuală, recenta sa carte „Acuarele de demult” retrăind parcă atmosfera acelui oraş moldav, cel din primele amintiri ale autorului, adică până prin anii ’70 ai secolului trecut. Iar eu mi-am amintit de acele vremuri când modernizările au scos oraşul din nostalgiile unei istorii cu bunele şi relele sale, acea ce-i dădea un farmec aparte, dar şi o personalitate distinctă şi l-au făcut un oraş care, în general vorbind, semăna cu oricare altul adaptat cerinţelor din acele vremuri.

Erau, aceştia din urmă, anii în care autorul făcuse deja alia, iar eu păşeam pe străzile mai vechi, aflate în spatele arterei centrale, una cu o istorie seculară, şi mă minunam de armonia şi farmecul vechilor construcţii, cele care mai aveau să mai reziste un timp, unele, şi care aminteau de faima oraşului care se transforma profund sub ochii contemporanilor.

Fiindcă, da, Bacăul, aflat de la începuturile sale pe drumul comercial care străbătea Europa de la nord, de la marea Baltica până spre gurile Dunării sau la Marea Neagră, a fost un important oraş târg pomenit în hrisoave pe la anii de început ai formării statului feudal Moldova. Desigur sunt şi poveştile mai vechi, cele cu parfum de legendă care aminteau, deloc fantezist, de istoria străveche a urbei, care funcţiona cel puţin ca staţie de poştă, dar şi ca important punct de vamă între Moldova, Transilvania şi Valahia, încă de pe vremea când în Dacia se instalase administraţia romană, iar carpii din zonă întreţineau legături comerciale cu aceasta.

Sigur, o aşezare cu un excelent vad comercial nu putea să nu atragă populaţiile evreieşti, mai ales pe cele din Galiţia, după secolul al XVII-lea când persecuţiile imperiului ţarist îi determinaseră, ca de atâtea ori în istorie, să-şi găsească un alt cămin, însă cu preţul uriaş al unor suferinţe greu de imaginat. Este menţionată o piatră tombală din 1703 care atestă prezenţa unei comunităţi puternice de evrei în Bacău, iar în 1838 cei 1740 de evrei reprezentau 55% din populaţia de atunci a oraşului cu tot ce înseamnă acest lucru: cultură, economie, educaţie şi civilizaţie. Desigur vremurile şi condiţiile socio-istorice au făcut ca numărul acestora să varieze foarte mult, iar în anul 2011, conform ultimului recensământ, în Bacău mai locuiau 40 de evrei.

Ce înseamnă asta, vom vedea după un deceniu, două. Oricum, nu trebuie să ne bucurăm, deşi în prezent înţelegem mult mai bine ce legături erau între oamenii de diferite religii sau etnii, deşi acum ne despart cam o mie de kilometri, care însă nu au reuşit să facă dispărute vechile prietenii, ba mai mult, au creat altele noi.

Volumul scris de Roni Căciularu aduce în faţa cititorului acea lume a anilor de după război, acei ani care reuşiseră să dea o altă semnificaţie a interculturalităţii, dar şi interconfesionalismului, deşi ca să fim sinceri, vechile tare nu dispăruseră cu totul. O confesiune a autorului referitoare la o iubire din tinereţe este rezumatul perfect al acestei situaţii, într-o singură frază: Eu eram evreu, ea nu!

Dar autorul nu îşi centrează amintirile pe acest gen de trăiri, ci mult mai mult, respectând adevărul, ne povesteşte despre micile aventuri ale sale (pe atunci însă foarte importante!), nu uită să-i aducă un emoţionant omagiu, discret şi sincer doamnei învăţătoare Nicolau, ne vorbeşte despre salcia sub care stătea de multe ori Bacovia, despre „furtul” unor fructe, atunci când, la fel cu marele său înaintaş, Ion Creangă, constată că faptul în sine este pedepsit de o instanţă aflată mult deasupra noastră, despre obsesia frezei care trebuia să sublinieze prin formă (creastă de cocoş) Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Serenadă pentru un vis trăit cu ochii deschiși” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (3)

Într-o confesiune din perioada retragerii sale la mânăstire Zoe Dumitrescu Bușulenga afirma: „Pentru mine marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce la frumusețe. În rugăciune intri pentru a integra absolutului”.

Citind poeziile lui Corneliu Neagu pe facebook  am avut această senzație de cufundare în absolut. Apoi a venit dorința de a citi mai mult. Așa am ajuns la volumele sale de poezie. Pentru dialogurile de astăzi am ales trei poezii din volume.

 

EPITAF FĂRĂ CUVINTE

(„CUNOAȘTEREA DE SINE”, Ed. ePublishers, București, 2017)

 

V-am explicat cândva, distinsă doamnă,

că nu sunt eu acela care plânge

cu lacrimile ploilor de toamnă

căzând în suflete cu stropi de sânge.

Nici cel dojenitor certând copacii

că în răzoarele de lângă stradă

au ofilit la umbra lor chiar macii

plângând pe Minulescu-ntr-o baladă.

 

Nu sunt nici vrăjitorul care poate

să vindece iubirile pierdute

întoarse cu regretele lăsate

pe brâul sfânt al marilor redute.

Și nici groparul care duce-n spate

pământul răscolitelor morminte

unde își plâng amantele trădate

iubirile-ngropate mai-nainte.

 

Sunt numai scribul trist care traduce

jurnalul scris cu vorbe nerostite

de nevăzuții țintuiți pe cruce

în Golgote din inimi părăsite.

Și-acum, spre asfințit târziu de toamnă,

când mă îndrept smerit spre cele sfinte,

îți las un epitaf fără cuvinte,

să îl păstrezi ca amintire, doamnă.

 

Tatiana Doina Popovici:  Pornind de la  constatarea lui  Marin  Preda, exprimată prin sintagma „Timpul  nu mai  are răbdare”, Corneliu Neagu  scrie  un „Epitaf” adresat  unei  doamne,  imaginare  sau  reale. Poetul simte nevoia  unei confesiuni care, deși „fără cuvinte”, explică cui se adresează Eul liric.

       Încă din  prima strofă, se referă la suferințele din iubire, care lasă în urmă drame, simbolizate prin „stropi de sânge”, un fel de metaforă a  tragismului. Atent la  natura umană, dar și la natura înconjurătoare, în  general, poetul  precizează anotimpul  printr-o  personificare – „copacii-au  ofilit  la  umbra  lor chiar macii” Poetul nu  este  vrăjitor  care să  poată  vindeca  „iubirile  pierdute”, cum  nu  este nici  „groparul   care  duce-n spate  pământul  răscolitelor  morminte”. De  remarcat  cum  mormintele  devin  un  loc  al plângerii,  un  loc „unde amantele își plâng iubirile-ngropate mai-nainte”.

        După  ce  în  primele  două  strofe polimorfe, poetul  explică  faptul că  trăirile  puternice nu  sunt personale,  în  ultima  strofă, tot polimorfă, precizează  că este „un scrib” care contabilizează suferințele umane găsite în „jurnalul scris cu vorbe nerostite”. Amploarea suferințelor din iubire este sugerată  de  hiperbola „Golgote”. Poetul conștientizează etapa de viată „asfințit de  toamnă” și lasă acestei doamne, ca amintire, „un Epitaf fără cuvinte”. Singura marcă  explicită a Eului  liric, pronumele personal „eu”, sugerează  implicarea directă a  poetului în confesiunea-epitaf. Poate tocmai anotimpul toamnei, ca simbol al bătrâneții, îl  determina pe autor să facă această confesiune. Cu  siguranță că  doamna, dacă este reală, va păstra peste timp aceasta amintire valoroasă.

Corneliu Neagu: „Epitaf fără cuvinte” este, fără îndoială, un poem filozofic în registrul expresionist-oniric. Aflat în fața poemului său, autorul trebuie să dea răspuns la două întrebări majore: prima – cui se adresează, respectiv cine este „distinsa doamnă”, a doua – prin cine se adresează. Aceste întrebări nu au existat în actul creației. Creația lirică, în sine, este un miraj care se situează în paradigma trăirilor suprarealiste, nu în sensul strict literar al cuvântului, ci în acela al desprinderii de realitate. De aceea poetul, învăluit în karma muzei sale, își începe discursul liric detașat de realitatea înconjurătoare, fără să știe exact unde va ajunge, unde se va opri. Discursul liric se desfășoară, aproape în exclusivitate, la modul indicativ, persoana întâia singular, Eul liric justificându-și prezența în poem, cu explicații detaliate adresate „distinsei doamne” („V-am explicat cândva distinsă doamnă”…). Această „distinsă doamnă” nu poate fi altcineva decât conștiința creatorului (a Eului liric, în registrul suprarealist). Discursul în sine se proiectează în chip de motivație, un fel de raport în fața rațiunii proprii, judecătorul suprem al oricărui act intelectual. Altfel nu ar exista nici-o justificare a faptului că epitaful este fără cuvinte.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (3)” →

Voichița Tulcan Macovei despre conștiința critică a lui Al.Florin Țene despre valorile sistemului comunist*

MANIFEST ÎN ANUL CENTENARULUI

Oricât de mult s-ar strădui unii oameni să uite, să ascundă sau să se ascundă, istoria nu poate fi ștearsă cu buretele, deoarece din ea se trag toate sevele unei națiuni. Pe baza ei, vrem, nu vrem, conștient sau inconștient se creează viitorul. De aceea, credem că este important să întâlnim oameni de cultură care se întorc înspre un trecut atât de agitat precum perioada comunistă, insistând spre înțelegerea acestuia. Iar domnul Al. Florin Țene nu doar că se întoarce, dar chiar critică vehement, ia poziție față de atitudinile nedemne ale unor scriitori ce au pactizat cu comuniștii, spre a li se publica operele literare.

Face acest demers din convingeri patriotice, din dragoste și respect față de valori precum demnitate, adevăr, libertate, credință în Dumnezeu și morala neamului românesc.

Impresionează curajul și frumusețea spirituală a omului și scriitorului Alexandru Florin Țene. Numai aceste calități îl pot determina să afirme în anul 2018 că nu se sperie de nimic, „că este o stâncă, de neclintit. Toate necazurile prin care trece societatea românească se datorează faptului că nu s-a respectat punctul 8 de la Timișoara și propunerea mea din Manifestul publicat în anul Centenarului, care îi privește pe scriitorii colaboraționiști”. (Autoportret)

După ce este ales membru în Uniunea Scriitorilor din România, cel mai probabil, pentru că gândește altfel decât tendința majorității scriitorilor postmoderniști, este exclus pe motiv de plagiat. Evident că se apără de acuzație, ca oricare om care se respectă, dar, iubirea de litere, de literatură și de creație îl determină să urce noi culmi. Poate mai bune și mai interesante decât dacă ar fi rămas în USR. Pe tema plagiatului, scrie multe eseuri și studii, determinat fiind în interiorul său sufletesc să înțeleagă adevărul, până la ultima nuanță a conceptului: „Luându-și drept motto dictoanele «nimic nou sub soare» și «cărțile se fac din cărți», plagiatorul nu imită și nu dezvoltă, el reproduce; el nu citează, ci copiază, făcând confuzie între filiație, adică ideea și plagiatul propriu-zis, adică textul (spre deosebire de cei de azi, care doar mimează confuzia)”. (Considerații despre delațiune, furt și plagiat în lumea literară)

Critica regimului comunist totalitar considerat abuziv, a regimului securității și a turnătorilor acesteia au rămas pentru Al. Florin Țene o permanență a întregii existențe, atât în literatură cât și în viață. Din această cauză avea să sufere întreaga familie. „Tatăl meu este urmărit la serviciul său din Drăgășani, precum și în cadrul cenaclului literar «Gib Mihăescu» din localitate. Poetul Al. Florin Țene este perceput de sursele informative și de către ofițerii de securitate ca un personaj dușmănos orânduirii de partid și stat, care este corespondent al Radio «Rodna», indicativul pentru Radio «Europa Liberă”. Corespondența îi este urmărită și Securitatea ia măsuri operative de monitorizare permanentă. Este inclus în rândul scriitorilor periculoși pentru regimul ceaușist, pentru că a devenit corespondent al activității literare vâlcene și i se recitau poezii la secția culturală de la Radio «Moscova»“. (Ionuț Țene)

Sigur, toate acestea transmit multe lucruri generațiilor tinere…

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei despre conștiința critică a lui Al.Florin Țene despre valorile sistemului comunist*” →

Eleonora SCHIPOR: In Memoriam Mircea Mintenco – Rămâne numele în veci neuitat!

         E greu de scris asemenea materiale. Chiar și pentru acei care toată viața sunt legați de arta scrisului. Dar, vine un moment al vieții când trebuie să scrii despre o persoană pe care ai cunoscut-o, la timpul trecut, or, așa e legea vieții. Toți vin în această lume și vine o zi când trebuie să plece spre un alt tărâm.

         Iată că pentru un vrednic bucovinean, om care toată viața și-a dedicat-o cărților, etnograf, bibliograf, muzeograf, un bun cunoscător al meleagului natal, dar și al limbii române, Cetățean de Onoare al satului natal Cuciurul Mare, a sosit ora plecării spre un alt tărâm.

          Ne-a părăsit, cam pe neașteptate, Mircea Mintenco, din Cuciurul Mare, (or, moartea niciodată nu este așteptată de nimeni), deși știam că este cam bolnav, totuși ne gândeam că va mai fi printre noi, ne va bucura cu vastele-i cunoștințe în toate domeniile, cu vorbele-i înțelepte, cu sfaturile sale.

         Astă iarnă, la împlinirea frumoasei vârste de 80 de ani, l-am felicitat pe paginile ziarelor noastre, urându-i mulți ani înainte și succese în toate domeniile în care a activat. Ba a mai avut parte și de o sărbătoare literară în incinta bibliotecii din satul natal. Nu bănuiam atunci, nici de cum, că este ultimul său jubileu pe acest pământ și în această viață trecătoare. Dar, soarta își are legile ei și nu se prea socoate cu doleanțele noastre, de cele mai multe ori.

 

 

 

 

          Cum spuneam la început dl Mircea Mintenco, toată viața a iubit, a prețuit, a citit, a procurat și a dăruit cărți. Din ele cunoștea atâtea lucruri interesante. A lucrat o vreme chiar bibliotecar, având și studii în domeniul culturii. Studia prin biblioteci și arhive adunând lucruri interesante despre marii înaintași ai vremurilor. Despre unii dintre ei publica materiale pe paginile ziarelor bucovinene, dar și din alte regiuni ale Ucrainei. A colaborat cu mai multe biblioteci și muzee din Ucraina, Rusia, Moldova, România, Canada și alte țări ale lumii.

         A studiat viața și opera marilor oameni atât ucraineni, cât și români,  cum ar fi Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mircea Streinul… Ultimul din această listă i-a fost și consătean și se mândrea mult cu acest lucru.

         A mai adunat și valorificat folclor autentic, pe care l-a studiat și șlefuit cu multă atenție și răbdare, iar apoi l-a publicat pe paginile ziarelor și revistelor cu care a colaborat.

         Era cunoscut cu multe personalități ale timpului său, cu unii fiind chiar prieten. Cu binecunoscutul regizor și actor ucrainean Ivan Mîkolaiciuk a fost un bun prieten, ca și cu mulți alți compozitori, poeți, artiști, pictori, sculptori, regizori…

          Era membru al mai multor Asociații, cluburi literare, Laureat al câtorva concursuri literare.

         Cu vreo 10-11 ani în urmă am făcut cunoștință personal, deși il cunoșteam din ziare, dar și din activitățile desfășurate, de peste vreo 30 de ani, și tot atunci datorită dumnealui a luat ființă Cenaclul nostru literar pe care l-am numit „Familia”.  Din ea fac parte oameni de cultură, artă, literatură – scriitori, pictori, lucrători ai sferei culturale, profesori, meșteri populari. Am participat împreună la zeci de evenimente importante – prezentări de carte, întruniri literare, întâlniri cu oameni de vază, recitaluri poetice, festivaluri, sărbători ale limbii materne, comemorări etc. Am vizitat muzee, expoziții, vernisaje, biblioteci, mănăstiri, făcând cunoștință cu oameni de cultură, cu locuri interesante legate de istorie și  civilizație. Peste tot am dăruit cărți, ziare, reviste. Am primit și noi în dar asemenea lucruri din partea lor.

         Văzându-i dorința și afecțiunea manifestată față de toate acestea l-am ajutat ca în anul 2011 să scoată de sub tipar cartea sa proprie „Izvoarele cristaline ale inspirației”, apărută la editura „Prut” din Cernăuți în ediție bilingvă. Peste un an am scos de sub tipar cartea mea proprie „Din toată inima”, în limba ucraineană, având  texte și comentarii românești. Am adunat în acea carte materialele de prin ziare, poeziile, felicitările, scrisorile, diplomele, ce i-au fost dedicate, transmise și înmânate. Am mai adăugat o serie de portrete ce i  le-au dedicat de-a lungul anilor unii pictori cunoscuți. I-am făcut o surpriză atunci către aniversarea celor 75 de ani ai vieții.

          Cu părere de rău în ultimii ani din cauza stării sănătății n-a mai putut participa la întrunirile noastre, dar era la curent cu toate evenimentele. Șefa bibliotecii din satul Cuciurul Mare, neobosita doamnă Natalia Bevțic, și ea membră activă a Cenaclului nostru, îi ținea la curent cu toate evenimentele. Tot ea i-a dus la domiciliu până în ultimele zile ale vieții cărți și ziare din biblioteca pe care a frecventat-o pe tot parcursul vieții.

         D-na Natalia a fost cea care ne-a și anunțat vestea tristă despre trecerea sa la cele veșnice. L-am petrecut pe ultimul drum, venind cu flori vii, lumânări și tristețe, câțiva dintre membri Familiei noastre literare, săteni, rude, cunoscuți. Un mare ajutor la ceremonia de înmormântare a acordat primarul Comunității teritoriale Unite din Cuciurul Mare dl Vasile Toderenciuk. El a fost ajutat și sprijinit de echipa de la primărie și de neobosita doamnă Natalia Bevțic. Cuvântări de rămas bun au rostir ei amândoi, și noi, cei care l-am cunoscut ca om de cultură, ca om al cărților, al cuvîntului scris și tipărit. A plecat să-și doarmă somnul de veci în cimitirul satului natal alături de fratele geamăn Dragoș. Tot aici sunt îngropați și  părinții, și sora din partea mamei.

         După înmormântare, chiar în discuția cu domnul primar al comunei s-a luat hotărârea ca biblioteca din satul Cuciurul Mare să-i poarte numele. Urmând ca toate documentele și hotărârile  pentru a întocmi actele necesare să fie pregătite în timpul apropiat. De asemenea până la organizarea unei camere-muzeu dedicată vieții și activității celui care a fost Mircea Mintenco, să fie organizată o expoziție de cărți, ziare, fotografii, scrisori, diplome, portrete de și despre omul, a cărui viață a fost dedicată cărților.

          Rămâne ca și noi să contribuim la completarea acestui muzeu,  cât și la înveșnicirea în neuitare a celui care a fost Mircea Mintenco, un vrednic bucovinean, al cărui nume nu trebuie dat uitării.

———————————————

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

26 iulie 2020

Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Leonardo da Vinci ne-a creat viitorul

Am primit printr-un guru francez, Daryl Van Horn, o scrisoare de la Leonardo da Vinci care îmi era adresată. Uimită total, am pus la îndoială faptul că Leonardo da Vinci m-a prins în prevestirile sale. M-am gândit mult și faptul că mi se adresează „cu Georgeta”, în textul în limba franceză și nu cu franțuzescul Georgette. M-a impulsionat să gândesc mult la acest important moment din viața mea. Uimitor mi-am amintit că mama mi-a spus că la nașterea mea, în Teliu, jud. Brașov, a venit o femeie care nu era din Teliu și i-a spus să-mi pună numele Georgeta. O linie care a urmat se pare, pentru ca eu să cunosc cuvintele lui Leonardo da Vinci care mă definește cu trăsăturile mele de caracter. Vă citez: „Doamnă Georgeta, visele tale tăinuite și în secret nădăjduite se vor realiza. Deschiderea, stăpânirea și perseverența sunt cheile magice ale reușitei tale dacă lași deoparte neîncrederea”.

Dilema pe care vreau să o pun în evidență se referă la uimitoarele descoperiri ale lui Leonardo da Vinci și originea lor. Am intuit că Jules Verne, ca scriitor a cunoscut toate aceste mari proiecte de care omenirea se bucură cu folos astăzi, avionul, elicopterul, submarinul, holograma care a generat toate transmisiile pe calea undelor, etc, etc. Am văzut apoi că Leonardo da Vinci are toate schițele acestor mari descoperiri care în actualitatea noastră sunt puse în legătură cu extratereștri. Recent, văzând pe History, că Leonardo da Vinci, fascinat de o peșteră a dispărut în ea, timp de doi ani, element care îl pune în situația de a se fi întâlnit cu extratereștri care i-au dat toate schițele pe care le-a implementat omenirea actuală și a făcut un salt uriaș.

Îmi exprim părerea mea personală. Extratereștri sunt dintotdeauna cu noi, în stări diferite de agregare: gazoasă, luminoasă, aeriană, materială, în farfurii zburătoare; ei nu pot comunica cu noi datorită unei inteligențe mult superioară omului. Cum afirmă Jung, Mataji, Akasha și multe surse de informații, există posibilitățile accesării informațiilor. Credința mea e că informațiile se află în univers și un om cultivat, citit, dox, cu multe cunoștințe, poate accesa din informațiile universului și ale extratereștrilor. Înainte de glaciațiune a existat o civilizație avansată. Simboluri există în cultura umanității. Cred că Leonardo da Vinci intrând în acea peșteră care l-a fascinat a găsit documente din civilizația existentă înainte de glaciațiune. Scrierea de la Tărtăria veche de aproximativ 7000 de ani a păstrat simboluri din civilizațiile anterioare. Diapazonul reprezintă planeta Venus în horoscopul preotesei dacice îngropată cu plăcuța cu inscripțiile, scrierea la gât.

Sugestia că planeta iubirii prezentă astăzi în horoscop zilnic, să fie asociată cu simbolul muzicii, mă duce iar cu gândul la Leonardo da Vinci care este văzut în pictura: „Cina cea de taină”, prin prisma unei partituri muzicale ilustrată de chiflele de pe masă-note muzicale, afirmă savanții muzicieni. Geniul are puterea sintezei atât de mare, încât cuprinde în opera lui gene ale ADN-ului cunoașterii de la: „magmă la stea”, cum spunea Lucian Blaga. Leonardo da Vinci a accesat și sintetizat material cognoscibil pe toate palierele, astfel că experți din toate domeniile găsesc posibilitățile descifrării multor taine ale cunoașterii. Afirmația pe care o fac savanții că a criptat cunoștințe de la extratereștri este o interpretare, dar eu cred că un contact direct cu ei nu este posibil. Dintotdeauna a existat arta care i-a reprezentat și s-a afirmat că în trecut au fost pe Terra. Am postat ideea mea că sunt tot timpul în preajma noastră și pe canalul History a apărut acum o acumulare de date ale unor mari savanți care atestă prezența actuală a extratereștrilor. Concluzia mea că sunt în jurul nostru dar comunicarea nu este la îndemâna oricui se bazează pe un document indian care scrie faptul că extratereștri au asistat neputincioși la exploziile atomice care au dus la glaciațiune. Aceasta a durat 2000 de ani. În acest timp, cred, s-au creat catacombele subterane existente oriunde în care oamenii se adăposteau de marele ger.

Leonardo da Vinci a făcut prorociri până în anul 6000. Am ca urmare încrederea că omenirea nu va pierii, că stratul de ozon s-a subțiat și încălzirea globală declanșează inundații pe Terra. O insulă a dispărut sub ape, Miami va fi inundat, etc.

Citez din scrisoarea lui Leonardo da Vinci adresată mie: „Fapta cea rea nu are sorți de izbândă”. În direcția refacerii stratului de ozon, cred că există soluția plantării copacilor care dau ozon. Continue reading „Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Leonardo da Vinci ne-a creat viitorul” →

Veronica BALAJ: Ștefan Popa Popa’S un fenomen artistic

Dacă pronunți numele Ștefan Popa Popa’S, ai pășit déjà în arealul artei fenomen. Al artei fără limite din  perspectiva inspirației. Popas, – cum le îngăduie prietenilor să-l apeleze} – are  idei creatoare gen blitz. Nu se știe cum, de unde își fac apariția scurt, asemeni unui fulger. Lungul șir al acestor  indefinibile, repetabile semne a conturat imaginea celui mai mare și mai recunoscut dar și mai admirat reprezentant al artei caricaturii în lume. Presa franceză l-a decretat încă din anii ‘80, în urma prezenței sale în mai multe festivaluri de gen, unicul campion al lumii în caricatură. De fapt, palierele artistice în care s-a remarcat sunt mult mai multe, arta portretistică sau peisagistă susțin aceeași idee: talentul are esență divină, geniul nu se poate diseca  în capitole teoretice, explicite.

De aceea, în cele ce urmează voi face referire succintă, doar la recentul album apărut la Timișoara, Mai, 2020, intitulat: „Poapa’S în țară și în lume”, cu subtitlul: „Brandul României din Banat”. De remarcat condiția grafică de excepție a acestuia iar ca  prim fapt referențial, chiar pe copertă este fotografia autorului împreună cu Thiery Montbrial, cel care la doar 51 de ani era Președintele Academiei Franceze, iar acum, deține funcția de Director General al Institutului de Relații Externe Francez. Din aprecierile sale referitoare la personalitatea lui Popa’S, cităm un fragment ilustrativ: „POPA’S este un foarte mare artist… Pe care-l putem considera cel mai bun portretist caricaturist contemporan…”

Noul album are 298 de pagini, în  care sunt prezentate selectiv, imagini color ale celor mai renumite manifestări, în speță de renume internațional unde a participat autorul. Cronologic, de-ar fi să fie descrise  în detaliu s-ar ajunge la câteva volume.

Este un parcurs impresionant, de la nivel NATO, la invitații  primite de la Casele Regale,   prezența la expoziții în renumitele muzee ale lumii, frânturi din sutele, poate miile de  articole publicate în  presă de-a lungul anilor în diferite  locații ale globului. Primul capitol din album:: „Brandul Popa’S” reprezintă România în lume, ne aduce aminte că este de-al nostru deși, ca valoare, aparține lumii întregi. Cu toate acestea, au fost și unii care l-au  subapreciat nevenindu-le să creadă că avem în cotidianul, în spațiul nostru, un talent de esență genială. Cu timpul, s-au văzut nevoiți să accepte.

Lui Ștefan Popa Popa’S  i-a fost hărăzit din plin acest dat artisic și ca urmare, nu putea aștepta nici măcar să intre în clasele primare. Desena de la vârsta de 5 ani, la 7 ani era deja publicat în paginile ziarului din orașul natal, Caransebeș. La 14 ani, apare cu lucrare în revista Urzica, din capitală. Încă din 1972, când nu terminase studiile, primește în Franța Marele Premiu Unesco pentru caricatură dar, el va afla abia după 10 ani. Nimeni nu-l anunțase și nimeni nu-i înmânase diploma respecticvă într-o Românie comunistă. Treapta spre internațional era deja cucerită. Și totuși, va studia Politehnica la Timișoara și nu artele plastice. Poate nu greșim dacă  ni-l imaginăm rezolvând probleme de algebră care aveau în coadă vreun desen ironic.

Revenind la albumul în discuție, avem prilejul să fim impresionați de numărul foarte mare de imagini  artistice care  punctează momente calendaristice importante  desfășurate pe mapamond.  Drumurile i-au fost o chemare și un succes în permanență. Valoarea sa a fost descoperită și susținută încă din anii ’70 de către Henry Coursaget, Președintele renumitului festival  Folcloric, de la Confolens, Franța al cărui caricaturist  oficial  este numit Stefan Popa Popa’S, în scurtă vreme  adăugând la numele său multe alte asemenea evenimente așa încât, în 1990, are deja un album de grafică satirică  finanțat de UNESCO. La acea dată, avea deja un palmares impresionant. Lumea avea porțile deschise pentru a semnala și a primi lucrările sale. Are prilejul să  lucreze cu mari artiști și desenatori ai lumii: Salvador Dali, portretul acestuia, realizat de Popa’S este în Muzeul Dali, intră în atenție și este apreciat de  renumitul Plantu, redactorul șef adjunct  de la ziarul Le Monde/, Emerson, Anglia/, Kruger, Austria/, Vasquez De Sola, Spania/ etc.

Traseul artistic parcurs de Popa’S cunoaște doar urcușul. Invitațiile se adună în număr impresionant. Ne oprim la unul din punctele de vărf ale carierei sale. Cum am precizat, este imposibil de făcut referiri exhaustive, din pricina numărului prea mare de evenimente. Momentul consacrării sale internaționale, era dinainte de 1989, încă din anii 70, când presa franceză îi conferise primul loc pe podiumul mondial, însă  vine la rând, momentul în care este desemnat cel mai rapid realizator de portrete satirice,  desenează mai repede decât calculatorul scrie presa franceză, cu patru secunde mai repede decât calculatorul. În 17 octombrie, 1995, cu prilejul Festivalului  Internațional de Caricatură de la Saint-Esteve, Franța l-a depășit pe belgianul Emile Robin la recordul mondial privind viteza desenelor într-o oră. Popa’S realizînd 131/oră, Emile Robin, 106.  Popa’S l-a depășit pe acesta și la rezistența în timp a desenării. A realizat pe durata a 10 zile și 10 nopți 1.527 de portrete color. Așa a fost semnată intrarea sa în Cartea Recordurilor. Nu mult după, la același festival, artistul român își depășește propriul record ,realizând, 2.772 de caricaturi color în 10 zile și 10 nopți. Publicul francez fiind impresionat, îl va numi, cel mai bun portretist-caricaturist privind asemănarea dintre model și portret.

Am ținut să precizez acest succes, pentru cei care nu-i cunosc îndeajuns excursul, și să nu fie de mirare că, în 2012,  Ștefan Popa Popa’ S  a fost invitat  să realizeze  portretele tuturor Papilor de la Vatican. Expoziția s-a numit, Papi și Sfinți, artistul primind, înainte  de vernisaj, binecuvântarea scrisă a Papei Benedict al XVI-lea. Nu se pot trece cu vederea  considerațiile  reproduse în paginile albumului-document și semnate de către,  Prof. Paolo Merenda, Profesor de Teologie și Bioetică, Serviciul de onoare și protocol al PAPEI: „… am prezentat conducătorului nostru, Ducele Leopold, propunerea de-a avea portretul  Papei la San Pietro, în sala Papilor… Personal sunt convins că o lucrare a maestrului Popa’S, va îmbogăți sala și ar adăuga mai mult prestigiu, alături de celelate lucrări de artă prezente în sala Papilor  din Basilica San Pietro.”

Înalte titluri îi sunt înmânate de-a lungul anilor de la cele mai imporatnte personalități ale lumii. De la miniștri sau actori renumiți, la regi și șefi de state. Apropos de regalitate, americanii îl numesc, regele caricaturii, iar în Maroc, Sultanul caricaturii, după vizita făcută la invitația Regelui Hassan al II-lea.

Între capitolele albumului la care facem referire, un loc important îl ocupă secțiunea diplome scrisori de mulțumire, extrase din presă. Mă opresc la Scrisorile de mulțumire de la Casele Regale, Ducate și Principate… Exemplu: Lordul Șambelan, al Casei Regale din Norvegia, Rolf Trolee Anderson, Oslo, 2006/, Casa Regală a Bulgariei, Simeon of Saxe-Coburg and Gotha, Prin Ministru al Continue reading „Veronica BALAJ: Ștefan Popa Popa’S un fenomen artistic” →

Dorin NĂDRĂU: Dimensiunea esteto-socializatoare a unui cenaclu literar

Rândurile ce urmează mi-au fost motivate cu prilejul invitației de a participa la o recentă reuniune a Cenaclului Literar „Mircea Eliade” din Denver, CO, desfășurată grație platformei ZOOM, o manifestare ce s-a dovedit interesantă, atât prin discuțiile pe care le-a generat, cât și prin aprecierile și evaluările expuse.

Din perspectiva evoluției mentalităților, apariția și exercitarea unei activități specifice unui cenaclu a reprezentat o achiziție prin excelență modernă. Incontestabil, nevoia de cenaclu și importanța sa depind cu preponderență de timpul istoric, ca şi de anumite contexte și de așteptări. Aserțiunea mea este neîndoios consolidată de fenomenul actual de extindere a desfășurării on line. Am realizat că un considerabil avantaj este faptul că noua modalitate oferă posibilitatea apropierii unui mare număr de participanți aflați concomitent în locuri diferite și indiferent cât de îndepărtate, asigurând cenaclului calitatea de a constitui o grupare vie și chiar o stare de spirit și nucleu vital al unei comunități.

Este îndeobște cunoscut că, în mod necesar, structura oricărui cenaclu literar include prezența și interesul intens susținut al unei figuri „spiritus rector” în stare să adune împreună diverse personalități și să le compatibilizeze. Nu mi-a fost greu să recunosc în acest rol pe „admirabilul om al cărții” prof. Anca Sîrghie, împrejurare confirmată de unul dintre membrii cenaclului care a evocat înființarea cenaclului la recomandările și sugestiile acesteia, cu mulți ani în urmă.

Emoționantă „ab initio” prin însăși tema abordată și dezbatută, „Ei au trăit în limba română. Scriitori români în exil”, sesiunea cenaclului, ai cărei moderatori au fost amfitrionii Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, a cuprins un program atractiv. După salutul de „bun venit” și prezentarea invitaților și a unor noi cărți și reviste literare, au urmat prezentările relatate, timp de câte 10 minute acordat fiecăruia, după cum urmează: Andrei Codrescu (SUA)-„…despre Andrei Codrescu”, Mihaela Albu (România)-„Necunoscutul Virgil Ierunca”, Ion Dur (România) -„Post-restant. Recuperarea publicistului Horia Stamatu”, Anca Sîrghie (România)-„Mircea Eliade-spirit renascentist”, Antonia Bodea (România)-„Emil Cioran-sublimarea negației”, Alex Cetățeanu (Canada)-„Dr. Anton Soare-nepotul generalului martir Petre Caramitru”, Francisc-Mihai Lorinczi (România)-recital din poezia lui Dumitru Ichim, Daniela Pănăzan (România)-„Marile sărbători creștine în poezia lui Dumitru Ichim, Ioan Bogdan (SUA)-„Oaze românești”, Cătălin Dima (SUA)-recital de pian Tiberiu Brediceanu. Au prezentat, în continuare, creații proprii: Dumitru Ichim (Canada)-poezii, Adrian Munteanu (România)-sonete, Dorin Nădrău (SUA)-„Vintilă Horia. Tulburătoare pagini de jurnal”, Dan Dănilă (România)-poezii. Horia Ion Groza (SUA) a reținut atenția cu lansarea cărții „Jurnalul lui Ulise” de Dan Dănilă. Cuvântul de încheiere a marcat tema viitoarei reuniuni lunare a  cenaclului, anume “Monarhia și literatura”.

Continue reading „Dorin NĂDRĂU: Dimensiunea esteto-socializatoare a unui cenaclu literar” →

Mircea Dorin ISTRATE: Lumi şi universuri (poezii)

VISUL

 

În rugi te-nalţ iubito spre cerul meu cel sfânt

Şi legănaţi de vise, pe-o aripă de vânt

Vom face din iubire cărare urcătoare

Iar tu, prin lumi celeste, al meu de-apururi soare.

 

Aici, rămâne-or toate ca parte din trecut,

Pecete pusă vieţii din tină şi din lut,

Cu noi acolo-n ceruri, vom duce doar iubire

Să semănăm planete, răsară fericire.

 

Cu lacrimă uda-vom puzderia de stele,

Cu viaţa apăra-vom întinse căi lactee

De ura unor semeni, de vrajbă, de păcate,

De toate cât la urmă s-ar face întinate.

 

Cuibare cu iubire vom face-n universuri

Ce-n lunga lor rotire, ca norii lungi pe şesuri,

Vor umple infinitul cu dulce fericire,

Să crească peste toate, doar ceruri de iubire.

*

-Te scoală! zice mama, că timpul e trecut,

Te-aşteat-o nouă ziuă şi şcoala ce-a-nceput

Şi nu mai sta cu fete până târziu în noapte,

Că şcoala-i grea băiete, apucă-te de carte!

 

Ce să-ţi mai ardă Doamne, de stele, de iubire,

Când lumea cea de-aprope e cruntă izbăvire,

Dar las’ că vine seara şi până-n miez de noapte

Săruturi mii ne da-vom cu îndulcite şoapte

 

Şi iarăşi colinda-vom pe-acolo, prin ceresc

Şi-a noastre fi-vor toate ce nu-s în cel lumesc,

Că glod e lumea astă parşivă şi meschină

Şi visul doar te scapă, din lipicioasa tină.

**

Visaţi, că lumea asta-i a celor ce visează,

Doar visul ne înalţă şi din nimic crează

Şi lumi şi universuri şi dulce izbăvire

Şi-n urma lui îmi lasă, frumosul şi iubire.

 

 

INFINITUL

 

Întrebatu-v-aţi vreodată, uite-aşa, din întâmplare,

Cât de mare-i INFINITUL? Unde-ajung a lui hotare?

Cât îi trebe minţii noastre ca în dânsa să cuprindă

Spaţiu cela fără margini, care-ncearcă să se-ntindă?

 

Câte ASTRE, câţi LUCEFERI sunt în CĂILE LACTEE?

Câte căi împreunate se îndeasă ca să-mi steie

În ceva, ce mintea noastră nu-nţelege şi-i tot scapă,

UNIVERSU-I, ce-şi adună ca oceanul, tot ce-i apă.

 

Câte mii de universuri fac la urmă INFINITUL,

Largul cela fără margini,  lungul cela, NESFÂRŞITUL,

Ce nu are-n mintea noastră nici valoare, nici măsură,

Că-i atât de larg şi mare, că nici poţi să-l spui c-o gură.

 

Gol se face-n mintea noastră de atâta  preamăsură,

Nu-nţelegem cea mărime, unde-atâtea încăpură,

Unde nu-i nici jos, nici susul, nici lungime, nici lăţime,

Doar de-aici pînă departe, nesfârşită adâncime.

*

Stau şi cuget, ca nebunul, tulburat peste măsură,

Prea e mare infinitul? Gândul meu poate mă fură?

Sau prea mic sunt eu, nimicul, în ocenul ce-nconjoară

Tot ce e în jurul nostru, ce m-apasă, mă omoară?

 

Eu mai zic, că şi NIMICUL este tot atât de mare,

În grăuntul lui de boabă se micesc mereu hotare,

De încap şi-aici nimcuri câte sunt în lumea mare,

Că şi-aici, de vrei socoată, nu poţi face numărare.

 

Atunci noi, pe unde suntem ca mărime şi micime

În lungimi de infinituri, în lăţimi de adâncime?

Suntem mici în faţa lumii ce pe noi ne umileşte?

Suntem mari în micnicia ce  pe ea poate-o uimeşte?

 

Ne-nconjoară încă micul şi-ncă sigur cela mare,

Noi suntem poate la mijloc, nici nu ştim  cumva în care,

Suntem mici la cela mare, mare dară la cela mic,

Iar când ei şi-or face voia, noi vom fi doar, un nimic.

 

Şi-apoi încă-n a mea minte mă întreb: ce ne-nconjoară?

Cum de încăput-au toate într-o tigvă mare, goală?

Cum de gândul nostru searbăd încă toate le cuprinde

Şi-ntr-o clipă scurtă, seacă, visul încă ni-l aprinde?

 

Şi-apoi sorii cei o mie, răspândiţi între hotare

În cât timp umplut-au SPAŢIUL de făcutu-s-a el mare?

Cât s-au strâns apoi de grabă, de făcutu-s-au fărâmă

Şi din bestia GENUNE,  au ţâşnit ca din fântână.

 

Gândurile mele toate se-ncâlcesc deja de-acuma,

Dar în mintea mea năucă, mai rămâne încă una,

Eu, nimicul cela mare, cât o fi să mai trăiesc?

Şi urcat apoi la  ceruri, cât acolo vieţuiesc?

**

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Lumi şi universuri (poezii)” →

Sandrino GAVRILOAIA: Interviu cu scriitoarea Francisca Stoleru din Haifa

„Nu poți trata trupul unui om fără a te apropia de sufletul lui” este profesiunea de credință a scriitorului-medic Francisca Stoleru din Israel.

 

Francisca Stoleru s-a născut la Dorohoi și a absolvit Facultatea de Medicină Generală din Iași în 1960. După cuvenita stagiatură efectuată într-un sat din Bucovina, ajunge la Spitalul Municipal din Constanţa. În 1971 a emigrat în Israel unde lucrează ca medic de familie la Haifa. Debutează în 2001 cu volumul de proză scurtă „Cuibul de viespi”, publicat la Tel Aviv, urmat în anul următor de un al doilea volum de proză „Vioara cu arcuş fermecat”. Primul roman, „Bulevardul Tomis”, îi apare în 2005, la Bucureşti, la Cartea Românească. Un alt roman, „Migdalul a înflorit a doua oară”, e tipărit de Editura Libra, iar apoi cărțile de proză, lansările și participările la târgurile de carte se succed cu regularitate, în România și Israel. Francisca Stoleru este membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel, al Asociaţiei Scriitorilor Medici din România și al Uniunii Scriitorilor din România. De mai mulți ani se ocupă de Cercul Cultural din Haifa, împreună cu Madeleine Davidshon și Biti Caragiale. (Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional) 

***

Sandrino GAVRILOAIA: Când și în ce condiții ați ajuns în Israel? Vă numărați printre evreii vânduți de regimul Ceaușescu statului Israel?

 

Francisca STOLERU: Am ajuns în Israel în ziua de 3 februarie 1971, după o aşteptare de patru ani de la data depunerii actelor, timp în care am primit câteva răspunsuri negative. În momentul când am putut fi vânduţi, am primit aprobarea de a pleca; mai ales că pentru intelectuali se primea o sumă mult mai mare.

Sandrino GAVRILOAIA: Cât de repede v-ați adaptat noilor realități și cum v-ați descurcat din punct de vedere profesional? Ca absolvent al școlii ieșene de medicină ce ne puteți spune despre medicina românească?

Francisca STOLERU: Am venit în Israel împreună cu soţul, cu o fetiţă de 9 ani şi un băieţel de 3 ani. Eram doi medici tineri, sătui de regimul ceauşist, plini de speranţe, optimişti şi încrezători în forţele noastre. Am intrat la „ulpan” – unde locuiam şi învăţam limba ebraică, iar copiii mergeau la şcoală şi la grădiniţă. Acolo, în ulpan, veneau reprezentanţi ai diferitelor centre medicale pentru a oferi posturi medicilor nou veniţi. Pot să vă spun cu mândrie că cei din România erau cei mai căutaţi. Şcolii româneşti de medicină îi mersese deja faima. Ne-au fost recunoscute diplomele şi am putut alege posturile. Noi, de la început, ne-am îndrăgostit de minunata Haifa, oraşul unde înălţimile muntelui Carmel merg să întâlnească albastrul Mediteranei. Bineînţeles că mai aveam greutăţi cu limba, dar oamenii ne ajutau, erau obişnuiţi cu emigranţii din diferite ţări ale globului (re)veniţi în vechea-noua patrie. Desigur că nu totul a fost „roz”, dar după doi-trei ani, ne simţeam cu adevărat israelieni. În tot acest timp am muncit din greu, dar întotdeauna am fost recunoscători şcolii ieşene de medicină care ne-a pregătit pentru această muncă nobilă, aceea de a salva vieţi omeneşti.

Sandrino GAVRILOAIA: Cum v-ați dat seama de talentul de scriitor? Ca prozator, ce a primat în cazul dvs: amintirile din România sau noua viață din Israel? Câte volume ați publicat până acum?

Francisca STOLERU: E o poveste lungă. Încă din şcoală, din liceu, profesoara de limba şi literatura română a remarcat compunerile mele, pe care mă punea să le citesc cu glas tare în faţa clasei. Mici întâmplări sau personaje de pe stradă mă inspirau. Dar, pe de altă parte, mă obseda ideea de a ajuta oamenii în suferinţă. Aşa că, după bacalaureat, am ales să urmez cursurile Institutului de Medicină din Iaşi, Facultatea de Medicină Generală. Au urmat anii de stagiu la ţară, anii de secundariat la Spitalul din Constanţa, examene, creşterea a doi copii, apoi, plecarea şi munca în Israel. Şi aşa anii au trecut cu iuţeala fulgerului; m-am trezit pensionară, dar cu capul plin de zeci şi zeci de teme, personaje, subiecte, amintiri, atât din România, cât şi din Israel, toate se cereau aşternute pe hârtie. M-am aşezat la computer şi… am început să scriu. Proză scurtă, apoi romane. Am publicat până acum zece volume. În afară de cele amintite de dumneavoastră, au mai apărut, la editura 24:ORE din Iaşi: „Poveşti de adormit părinţii” (2009), „Karin, mon amour” (2012), „Dansatoarea de flamenco” (2014), „Casa de pe Colina Doamnei” (2018), „Glasul roţilor de tren” (2019). Aș vrea să amintesc și „Cutia cu surprize” din Colecţia Opera Omnia Iaşi (2012).

Sandrino GAVRILOAIA: Aveți bune contacte cu scriitorii noștri, în special cu cei de la Iași, filială a Uniunii Scriitorilor din România care, în toamna anului trecut, v-a conferit Premiul „Ionel Teodoreanu” pentru romanul „Casa de pe colină” apărut în 2018. Ca scriitor, considerați că faceți parte din cultura română sau din cea israeliană?

Francisca STOLERU: Eu sunt membră a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel -ASILR- şi am onoarea să fac parte şi din Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iaşi, aşa că e normal să am legături strânse cu scriitori, critici literari, oameni de cultură din capitala Moldovei. Mai ales că Iaşiul este oraşul studenţiei mele, locul în care mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţii. Cele mai multe volume le-am editat la Iaşi, editori fiind poetul Adi Cristi şi Ana Parteni. Au vorbit şi au scris despre proza mea criticul literar Ion Holban, Mihai Batog Bujeniţă, Cassian Continue reading „Sandrino GAVRILOAIA: Interviu cu scriitoarea Francisca Stoleru din Haifa” →