CE VARĂ-I ASTA?
Ce vară-i asta?
meritată, la câte încă am făcut,
Ce vară-i asta?
amploiată, ce o tot ia de la-nceput,
Nu tu cea arșiță să coacă
o roșie, un măr, o prună,
O ziuă dacă-mi este soare,
îmi plouă iar o săptămână.
Ne-am săturat de așa vară
ce încă nu ne-a încălzit,
Mai mult îmi seamănă a toamnă,
cu nori ce-mi țin un cer umbrit,
În loc de colb e sfânta tină,
în loc de secetă doar ploaie,
De-abia s-au copt frăguțe-n iarbă,
iar colilia se despoaie.
Așa-i și omul, ca și vara,
urât la suflet, întristat,
Așa-i poetu-n aste timpuri,
tot amărât, neinspirat.
O vară slabă totu-mi schimbă
înnebunindu-ne pe toți,
O molimă ne mai lipsește,
să fim ca mâine mai toți morți.
Bacoviană, scurtă vară,
ce de pe-acum ne-a săturat,
O lună de așa mi-o ține,
mă duc în lume, v-am lăsat.
Mă-ntorc la toamna care vine,
poate atunci îmi fi-va vară,
Că ce-i pe-aicea dragă Doamne,
i-o glumă proastă, rea, amară.
CONVIEȚUIRE
Nu virusul pandemic ne-o omorâ pe noi,
Ci frica ce-o lățește și care intră-n voi,
Că el, nimicul cela, ce ochiul nu mi-l vede
Îmi poate fi oriunde, pe unde nici n-ai crede.
Apoi, intrat în tine te macină, te roade,
Te stoarce de putere, visezi doar eșafoade,
Te fierbie ca-n cazanul de smoală din cel iad
Și-așa de azi pe mâine, puterile îți scad.
Poți tu să fii oricine în lumea asta mare,
Cu cel nimic n-ai șanse, el poa’ să te doboare
Și râde-apoi de tine cum el te-a nimicit,
Iar tu ce-i fost mărire, te-ai dus în veșnicit.
Venim de nu știu unde și tot acol’ ne-ntoarcem,
Aici, pe astă lume, ucenicii ne facem,
Nu știm de Raiul cela promis, i-adevărat,
Dar de-i o amăgeală, ar fi mare păcat.
Așa că fiți pe pace, de el n-o să scăpăm
Și încă ani ’nainte noi vamă o să-i dăm,
Să ne-nvățăm cu dânsul de-acuma să trăim,
Câ el când vrea ne stinge lumina și murim.
TRECUT-A VREMEA
Curcubee de lumină joacă-n frunze tremurate
În mirifica pădure de la margine de sat,
Loc de taină care naşte pentru suflete curate
Vii poveşti cu Cosânzene şi cu-n făt de împărat.
Mai apoi, când ani trecură, înfrăţiţi copii de-o seamă
Păstorem în primăvară vre-un ciopor de mieluşei,
Pe cărări de noi ştiute, ne-adânceam pe-acol’ cu temă
Căutând cuibar de păsări, lăcrămioare, ghiocei.
Vara-n cald, cea mură coaptă dintr-un tainic luminiş
Ne plătea căutătura îndulcindu-ne pe toţi,
Iar la margini, mai pe lături, căprioare pe furiş
Ne priveau cu mare spaimă, de ziceai că suntem hoţi.
Toamna, către zmeurişuri ne făceam de-acum cărare
Îmbiaţi de-a lor miresme şi de finul cimbrişor,
Fetelor mai sperioase noi curaj, c-o sărutare
Le dădeam să n-aibă teamă a lor suflet simţitor.
*
Azi, pădurea iar mă cheamă şi mă-mbie cu de toate,
Dară n-am, că n-am cu cine să-i mai bat a sa cărare,
Înierbatu-s-a de- o vreme şi-s tăcute-a sale şoapte
Pentru sufletu-mi ce-acuma, ce-a simţire n-o mai are.
Doar în minte-mi cea pădurea o păstrez ca amintire
Şi cu ea de-aici m-oi duce cum a fost atunci , demult,
Când a vârstei tinerime cu iubire şi trăire
Era toată dor, visare, vii speranţe şi tumult.
Toate-n lume au o vârstă, toate-s puse-n locul lor,
Amintirea doar le-adună într-o ţandără de gând,
Stau acolo tăinuite şi trăieşti cu dumnealor
Sărutându-le în taină, mângâindu-le pe rând.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
28 Iulie 2020