Ioan MICLĂU-GEPIANU: Cu Dumnezeu!

CU DUMNEZEU! (Rugăciune)

                                            (Versiune  revăzută și reîntregită)

 

Cu Dumnezeu am plâns ades,

Zdrobit de dor și-nlăcrimat,

Știind că floarea-i semn ales,

Un ultim pas iubirii de-ndurat!

 

Căci înflorirea florii doar fructul mai așteaptă,

Lumina veșnicei renașteri se atinge,

Dar frăgezimea plantei spre veștejit se-ndreaptă,

Iar vremile o usc, o ploaie și o ninge!

 

O! Doamne, nu-mi înflori-n deșert  netrebnica-mi ființă,

Ași vrea să cresc, și să tot cresc, iar fructul meu să scuture,

Lumină-n limpezi zori, în armonie și credință,

Și-atunci și duhul meu  renaște-va un fluture!

 

Dă-mi chiar cununi de spini pe frunte,

Iar de cârligele perfide ale morții,

Ferește-mi calea mea, văd, ispitele sunt multe,

Cresc vrejuri ce din flori își scot otrăvurile sorții!

 

Cu Tine Doamne eu încă plâng ades,

Zdrobit de dor și-nlăcrimat,

Dă-mi Doamne fructul sfânt pe vers,

Al Dragostei vieții ce mi-ai dat!

 

Doamne, nu-mi înflori cu glorii netrebnica-mi ființă,

Dar dă-mi suspinul lui Hristos, suspinul Neamului român,

Si-atunci în veci n-oi veșteji avându-TE-n credință:

”Tu dai la toți ce vrei, Ești Unicul Stăpân!”

–––––––––

IOAN MICLĂU-GEPIANU

Cringila, N.S.W

Octombrie  2020

 

Vavila POPOVICI: Despre dezbatere

„Dezbaterea este cel mai bun lucru al omenirii.”

Publius Syrus

 

   Dicționarele ne învață că a dezbate înseamnă a face o analiză amănunțită, o discuție largă (de obicei în cadrul unei adunări cu caracter oficial, asupra unei probleme de interes obștesc.
Dezbaterea este deci, o discuție, un act de comunicare în care două sau mai multe persoane se gândesc la unul sau mai multe subiecte și își expun ideile, își apără opiniile și interesele. Pe măsură ce argumentele prezentate de cineva cresc în cantitate și coerență, persoana devine mai credibilă. Există dezbateri cu moderatori și dezbateri fără moderatori. Când este moderată, persoana, moderatorul, este o persoană calificată, poziționată neutru față de cei pe care îi moderează (îndrumă discuția politică). El este ca un arbitru al unui meci.

   Sir Karl Raimund Popper (1902-1994) – filozoful englez de origine austriacă, considerat unul din cei mai mari filozofi ai științei din secolul al XX-lea, fondator al raționalismului critic împotriva determinismului istoric – s-a opus oricărei forme de scepticism, convenționalism și relativism în știință, dar și în activitatea umană în general, a susținut ideea unei societăți deschise, fiind un adversar implacabil al totalitarismului sub orice formă. El a fost cel care a dat definiția clasică a Dezbaterii, menținută ca utilă și în zilele noastre, ea bazându-se pe o confruntare a două opinii argumentate asupra unei probleme controversată: „afirmativ” și „negativ”. Echipa afirmativă oferă argumente în sprijinul propunerii, iar poziția negativă îi contrazice argumentele. Ambele echipe sunt de așteptat să contrazică argumentele celuilalt, conducând la un schimb de idei din investigația neutră, pe care fiecare grup a făcut-o înainte de dezbatere. În plus, ambele părți au un anumit timp pe care îl pot solicita pe parcursul dezbaterii pentru a-și pregăti strategia echipei și a coordona argumentele sau refutările. Dezbaterea electorală se integrează și ea în acest gen de dezbateri, și este importantă, este o regulă a democrației, de care trebuie ținut seama. Excepțiile sunt rare, bine motivate, și nu vreau să le amintesc.
Aseară – 29 septembrie 2020 – am vizionat o importantă dezbatere între Președintele Americii, reprezentant al partidului republican, și reprezentantul partidului democrat care a apărut oferind publicului pumnii săi strânși. Printre semnificații, este și aceea că pumnii strânși denotă „gândirea grea pentru cineva care are nevoie de ajutor mental”. Dar trecem peste această semnificație, poate să fi avut alta. Oricum a sunat: „ține-ți-mi pumnii că am nevoie”.

   Printre funcțiile și virtuțile unei dezbateri este și aceea de prevenire a parțialității cognitive. Or, senzația pe care am avut-o aseară, a fost aceea că dezbaterea a fost de doi contra unul, programată a se încheia cu scorul de 2-1. O confruntare dublă a Președintelui cu adversarul său real și cu rivalul său, moderatorul, care nu a reușit să mențină niciun control asupra dezbaterii. Cunoscutul, versatul moderator nu s-a mulțumit cu răspunsurile date de Președinte, a forțat nota spre a-și dovedi inteligența, dibăcia, lucru care nu știu dacă îi este permis unui moderator.

   Zâmbetele și râsul ironic de supremație al reprezentantului partidului democrat a fost cel moștenit de la fosta candidată la alegerile precedente. Sigur că au fost și jigniri. Nici nu se putea altfel. Democratul a trecut de la zâmbet la o stare nervoasă care l-a determinat să jignească Președintele țării într-un mod extrem de necuviincios. Apoi, trebuia răsplătită o afirmație, cu aceeași monedă. Totuși, Președintele nu a intrat în acest joc, a taxat ceea ce trebuia taxat într-un alt mod.

   Adevăratul câștigător, în viziunea electoratului american a fost Președintele care, cu seriozitate și cu date exacte a combătut provocările adversarului, dovedind și de data aceasta a fi un conducător puternic. Primul pierzător a fost chiar moderatorul, alături de subtil protejatul său – reprezentantul partidului democrat.
Americanii, cei care l-au votat drept câștigător pe Președintele lor, nu au făcut-o numai pentru că au nevoie de un președinte puternic, activ, ci și pentru că și-au dat seama de viziunea lui, de puternica lui grijă și dragoste pentru țară.

   La capcanele întinse ale moderatorului, Președintele a știut să răspundă sincer și direct. Unul dintre răspunsuri pe care l-am reținut a fost: „ … fiindcă au învățat pe oameni să ne urască țara și nu voi face asta. Nu voi permite să se întâmple asta”. A fost declarația unui conducător bun, drept, cinstit, sincer și cu Credință în Dumnezeu. Așa este, nimic nu se clădește prin dezbinare și ură, ci prin înțelegere, empatie și dragoste.

   Orice oprire din mersul care urcă ne costă, dovadă este această pandemie nenorocită care ne-a afectat. Spunea cineva: „Există întotdeauna o întâmplare în viața noastră care este responsabilă de faptul că am încetat să mai progresăm”. Și când vedem toate eforturile făcute pentru redresare, să mai punem și „bețe în roate” cum spune un proverb românesc? Să mai și distrugem ceea ce am realizat? Sau să permitem altora să distrugă?

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

1 octombrie 2020

Al. Florin ŢENE: Lansare de excepție – Cartea “Poeți clujeni postdecembriști“ de Adrian Țion rescrie istoria contemporană a poeziei din Ardeal

În organizarea Biroului Învățământ, Cultură, Culte din cadrul Primăriei Cluj-Napoca a avut loc în după amiaza zilei de 30 septembrie a.c., la Centrul de Cultură Urbană din Parcul Central ,,Simion Barnutiu”, lansarea cărții ”Poeți clujeni postdecembriști“ de Adrian Țion. Despre cartea criticului literar, apărută printr-un proiect realizat cu sprijinul Primăriei și Consiliul Local Cluj-Napoca, care a fost editată la Editura Casa Cărții de Știință a vorbit, în debut, istoricul și criticul literar Mircea Popa, care, afirma că nu există poezie nouă sau veche, poezia poate fi ori bună, ori rea. Acesta sublinia că poezia postdecembristă de la Cluj a venit ca un val care dorea schimbarea generației trecute. Debutanții în poezie, după evenimentele din decembrie 1989, alcătuiesc o primă generație a libertății și a expresivității eului poetic. Meritul lui Adrian Țion este că a alcătuit o antologie critică despre acești poeți. Printre altele, Mircea Popa a subliniat că la această generație exprimarea liberă a fost un câștig al revoluției. Astfel, acum, poeții acestei generații se află pe un teren de coagulare și de extensie.Un rol important, în perioada aceea, l-a avut cenaclul “Zalmoxis“, înființat prin luna noiembrie 199,. la care au aderat tinerii Ionuț Țene, Horia Muntenuș, Ioan Pavel Azap, Daniel Moșoiu, Dorin Crișan, Daniel Hoblea, Flavia Teoc etc.Vorbitorul a încheiat subliniind că, prin talentele acestea, cuprinse în prezenta carte este o veritabilă carte de vizită a Clujului liric. Istoricul literar a amintit faptul că, în presa vremii, a scris cronici la primele cărți publicate ale acestei generații de poeți, care a revoluționat limbajul.

În continuare, Marius Mureșan, coordonatorul acestei activități, reprezentantul editurii, a dat cuvântul poetului Ion Cristofor care, printre altele, a spus că revistele apărute după evenimentele din decembrie, cum au fost “Aisberg“, editată de Horia Muntenuș, “Fapta Transilvană“ editată de C. Zărnescu au contribuit la promovarea noului curent în poezia clujeană. Despre poezia lui Ionuț Țene a spus că acesta este ”apostol al poeziei postdecembristă.“ Aducând o subtilă critică la autorul cărții că nu a inclus-o și pe poeta Oana Boc, soția primarului Emil Boc, deși cartea a făcut referire doar la cei care au interacționat cu fenomenul liric ”Zalmoxis”, care făcea legătura dintre interbelic și revoluție, dar și dinamita limbajul poeților postdecembriști.

În cuvântul său, criticul literar Victor Cubleșan a dezbătut problema generațiilor, arătând că optzeciștii au avut curajul să înfrunte cenzura comunistă prin diferite tertipuri, prin acele idei absconse, iar generația postdecembristă a avut și are libertatea deplină a cuvântului, ”Cartea lui Adrian Țion este un tablou, o radiografie”.

Poetul Dumitru Cerna a vorbit despre ”poeții primăriei”, aducând în plin plan activitățile cenaclurilor apărute după decembrie 1989, despre cărțile de debut ale celor care băteau la poarta Poeziei.

În continuare a salutat activitatea acestei generații scriitorul Constantin Cubleșan, care a scris numeroase cronici la cărțile acestei generații care a contribuit la înnoirea limbajului poetic și au publicat cărțile în condiții tipografice deficitare.

Poetul Victor Constantin Măruțoiu a relatat amintiri din perioada tinereții acestei generații, născută sub semnul poetului Teohar Mihadaș, fost deținut politic anticomunist.

Autorul, criticul literar Adrian Țion, a explicat exhaustiv despre elaborarea acestei cărți, ce cuprinde 30 de poeți clujeni, afirmați în jurul grupului Zalmoxis, poeți care, de-alungul timpului, și-au îmbogățit opera, contribuind la înnoirea metaforei, lirismului și al cuvântului. Atunci au apărut termenii lirici ”cuvânt tăiat” și ”destructurarea versului”. Despre acest paradox au vorbit Ion cristofor și Mircea Popa, care au subliniat avangardismul tinerei generații lirice, dar care, în același timp, cereau reîntoarcerea la metafora interbelică. Cu această ocazie mulțumind Primăriei clujene și biroului de Învățământ, Cultură, Culte pentru sprijinul acordat în lansarea cărții. La final, cantautorul Emerich Imre, fost membru Flacăra a fascinat publicul, cu un frumos concert folk.

Cartea lui Adrian Țion este o lecție de critică literară data confraților leneși care nu mai scriu despre noile voci lirice ale Ardealului. Antologia critică este o isagogie de istorie literară a poezei românești.

Vorbitorii au făcut referire la legătura dintre grupul Zalmoxis și istoria religiilor a lui Mircea Eliade, o grupare lirică arhetipală pentru un ethos metaforic. „La 30 de ani de la Revoluția Română (acest proiect a început în toamna anului 2019), prezentul volum ilustrează succint creațiile literare ale celor 30 de poeți clujeni afirmați în jurul grupului Zalmoxis sau în afara lui, subliniind contribuția fiecăruia la înnoirile limbajului și ieșirea din tiparele tabuizante ale epocii anterioare. Acești poeți sunt: Ionuţ Ţene, Horia Muntenus, Adrian Mihai Bumb, Ioan-Pavel Azap, Dumitru Cerna, Sorin Grecu, Tudor Ștefan, Ştefan Manasia, Marius Ţion, Adrian Suciu, Flavia Teoc, Daniel Hoblea, Ioan Negru, Dan Marius Drăgan, Victor Ţarină, Dorin Crişan, Alexandru Hălmăgean, Daniel Moșoiu, Ştefan Melancu, Persida Rugu, Dinu Virgil, Vasile Gogea, Luciana Medve, Ioan Buteanu, Iulia Cibişescu, Mihaela Handrea, Laurenţiu Mihăileanu, Victor Constantin Măruţoiu, Maria Pal, Ion Antoniu” scrie autorul Adrian Ţion în prefaţa cărţii publicate la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă.

––––––––-

Al. Florin Țene

Vasilica GRIGORAȘ: Cu Mariana Gurza, dincolo de cuvinte

„Recunoştinţa este memoria inimii.” (Honore de Balzac)

În toamna anului 2009 am trecut printr-o situaţie neplăcută. Zile și nopți de îngândurare și neliniște. Multe lucruri de rezolvat acasă și la serviciu. Trebuia să organizez o lansare de carte a unui scriitor, eseist, jurnalist, cineast, realizator de emisiuni radio-tv român, trăitor în Australia (Ben Todică) în colaborare cu o DOAMNĂ din Timișoara. După o noapte albă, pentru prima oară primesc un telefon dis-de-dimineață. Am răspuns, ne-am salutat și mă întreabă scurt și direct, de ce sunt supărată. Am rămas uimită, mută la această întrebare, însă atâta încredere mi-a insuflat încât i-am povestit despre ce era vorba. Cu o voce blândă mi-a spus: stai linștită, se va rezolva; și s-a rezolvat cu sprijinul său necondiționat, în cel mai neaşteptat şi minunat mod posibil. Aceasta este MARIANA GURZA, „poeta cu suflet de înger”, așa cum am numit-o mai târziu în recenzia unei cărți.

2 octombrie, toamnă, încă frumoasă, cu peisaje mirifice. Marele Pictor din ce în ce mai harnic, cu dibăcie și stăruinţă își dăruiește harul prin etalarea de tonuri și nuanțe de tot felul pe marele ecran al naturii. În această zi, acum mai mulți ani a văzut lumina zilei Mariana Gurza. Un copac roditor din livada Domnului. Cu rădăcini adânci, trunchi mlădios, ramuri viguroase și flori catifelate și mângâietoare.

Nu s-a bucurat doar de anotimpuri însorite, ci a avut parte de multe și încercate TRAVERSĂRI, însă a știut că:

„Pentru a traversa

un viscol neanunţat

avem nevoie

de un pod

cu balustradă”

Pentru a-și descoperi sinele, balustrada podurilor traversate de poetă nu este altceva decât puterea de a se însufleți cu ARIPI REGĂSITE în interiorul său:

„Simţind

gustul valului

spart de malul

plin de alge

și-a regăsit aripile”.

După multe CĂUTĂRI, se strecoară pe calea labirintică a vieții, zărind și bucurându-se de luminițele descoperite:

„Micii licurici

se rostogolesc

în noapte

iar oamenii în căutarea

sensului vieţii”.

Mariana identifică un  ROST minunat în viață; pe lângă viața personală, de familie, conștientizează că:

„Albinele

fac mierea

din nectarul florilor

omul adună

înţelepciunea din cărţi”.

Da, și ne-a dăruit, printre multe apariții editoriale, volumele: Paradox sentimental (1998), Gânduri nocturne (1999), Nevoia de a sfida tăcerea (2000), Lumini și umbre (2001), Lacrima iubirii (2003), Ultimul Strigăt (2006), Șoapte gândite (2006), Pe urmele lui Zenon (2012), Dumnezeu și umbră (2016)… La citirea poemelor sale inspirăm aerul pur al gândurilor tainice, grăitoare ca trilurile păsărilor, chipeșe precum florile, înmiresmate asemenea sfântul mir. Cuvintele sale tăcute, șoptite ori înlăcrimate și strigate au un profund potenţial emoţional şi afectiv, prin care mângâie și împrospătează starea de spirit, potolește orice zgomot şi atenuează neliniştea. Așadar, prin cuvânt bun, atinge o binecuvântată EVOLUŢIE spirituală:

„Cartea de căpătâi

deschisă pentru

lectura de seară

a faptelor zilei

pași în evoluție”.

Cei care o cunosc pe Mariana Gurza știu că slovele, gesturile și faptele sale sunt întotdeauna bine intenționate și altruiste; întâi se gândește la aproapele său, apoi la persoana sa. Păstrând proporțiile, se poate spune că poeta, asemenea Maicii Tereza, simte, gândește și spune: „Atunci când îmi este frig, trimite-mi pe cineva pe care să-l încălzesc”. Iar ceea ce spune, împlinește.

Descoperindu-și rostul, merge mai departe și mulțumește Domnului pentru clipele de RELAXARE dăruite:

„Praful de stele

al teilor în floare

luminează

camera de curat

a inimii liniştite”.

Atunci când vorbim doar cu mintea, egoul îşi spune cuvântul. Mariana vorbește cu inima, știind că inimile vorbesc aceeaşi limbă – limba iubirii. O minte trează și o inimă liniștită dau TRĂINICIE vieții întru iubire, chiar dacă:

„Pe cerul senin al inimii

uneori se ciocnesc

nori trecători

textura iubirii

tot mai trainică”.

Cu această HRANĂ binecuvântată s-a nutrit poeta de-a lungul trecerii timpului, pe firul deseori întortocheat și încâlcit:

„Rodul naturii umple

cămara trupului

cartea-şi revarsă

comorile în odaia minţii

iar iubirea hrăneşte emoția”,

iar recunoscătoare și pioasă aduce SLAVĂ Domnului:

„În negura

îndoielilor

te slăvesc, Doamne

pentru mlădiţa de lumină

sădită în ţărâna mea”.

Cu o asemenea atitudine primește, neîndoielnic o adevărată CONFIRMARE a iubirii împlinite:

„Într-un pumn

de cuvinte şlefuite

o piatră de râu

confirmă fără tăgadă

sfinţenia omului”.

Simțim de multe ori nevoia să medităm asupra a ceea ce este viața. Printre gândurile care-mi vin avalanșă în minte, îmi amintesc de poemul „Balada vieții trecătoare”, de Rabindranath Tagore, care stă scris în întregime la intrarea în mănăstirea Săndica, Județul Sibiu. Citez prima străfă: „Un tren lung ne pare viaţa./ Ne trezim în el mergând, / Fără să ne dăm noi seama, / Unde ne-am suit, şi când.” Sunt fericită pentru că bunul Dumnezeu mi-a oferit șansa de a mă urca și a călători în același tren cu prietena Mariana Gurza, bucurându-ne împreună de „vraja trecerii prin timp”. (Petre Iosub)

Aleasă prețuire și sincere felicitări poetei, scriitoarei, eseistei și ziaristei, Mariana Gurza pentru întreaga activitate literară și jurnalistică!

Adâncă recunoștință și calde mulțumiri pentru minunata prietenie pe care mi-o dăruiește!

La mulți și binecuvântați ani, dragă Mariana!

Vasilica Grigoraș

Eleonora SCHIPOR: Sincere felicitări cu prilejul sărbătoririi Zilei Bibliotecarului

     

           Este o zi în an când îi sărbătorim pe bibliotecari. Anual 30 septembrie este ziua bibliotecarilor. Îi onorăm pe oamenii a căror viață este legată de lumea minunată a cărților. Harnici, modești, sinceri, buni, lucrează bibliotecarii noștri pentru a altoi celor mari și celor mici dragostea de carte, de frumos, de adevăr, de viață…

            Le mulțumim sincer pentru munca lor făcută cu dragoste, sinceritate, dăruire de sine… Meritați toată recunoștința noastră. Datorită muncii dumneavoastră, dar și a profesorilor am îndrăgit cartea, cititul, am descoperit o lume minunată. Nu în zadar sărbătorile profesionale, Ziua bibliotecarului și Ziua profesorului, sunt învecinate – finele lui septembrie, începutul lui octombrie.

            Cu prilejul sărbătorii profesionale primiți cele mai sincere felicitări toți bibliotecarii de la toate bibliotecile din țară.  Multă sănătate, putere de muncă, dragoste de carte, viață, frumos, adevăr, dreptate, tradiții, spiritualitate…

            Fie ca izvorul înțelepciunii, așa cum este pe bună dreptate considerată cartea,  să rămână mereu curgător și nesecat.

            La mulți și fericiți ani, încununați de mari succese și realizări depline.

 

                       Eleonora Schipor,

profesoară, membră a Uniunii Bibliotecarilor Bucovineni

Cernăuți, Ucraina

Val RĂZEȘU: NOTĂ DE LECTURĂ despre sonetul ,,PSALMUL ALBASTRULUI DE VORONEȚ” de Dumitru Ichim

Motto: ,,Dumnezeu a zugrăvit Voronețul cu albastrul care i-a prisosit la zugrăvirea cerului.” Val Răzeşu

Să creadă domnia voastră, părinte Dumitru Ichim, că are în mine un cititor care are mereu orgoliul şi umilința de a încerca să despice omenescul în şapte, încercând să-i afle misterele capitale. Nu doar pentru a-mi arma carabina sufletului cu un tainic gând frumos. Deşi, Ion Caraion afirma că ,,Dincolo de poezie nu există nimic”.

Eu afirm că după orice există un ,,dincolo”. Până şi cei mai înfocați savanți materialişti sunt nevoiți să accepte, că intuind mai mult decât ştiind (fără a o putea dovedi incontestabil prin experimente în laborator), lumea cuantică, în fața celei subcuantice sunt mai mult decât neputincioşi. Pentru că este doar o ipoteză teoretic atinsă. Dar în Infinit trebuie în mod necesar să existe la nesfârşit un  ,,mai departe”, un ,,Dincolo”, dovedit fiind că orice nouă descoperire ne îndepărtează şi mai mult de țintă, prin aceea că prin ea creşte direct proporțional şi câmpul cunoaşterii.

Întreaga dvs. operă nu face altceva decât să deschidă şi mai mult porțile şi să adâncească şi mai mult tainele, cu lumina de netăgăduit încifrată cu migală în fiecare cuvânt. Dacă vreți, este ca o gară surprinzător de aproape de tot mai departe. Dincolo de har şi meşteşugul poetic, de teologie şi dogmele sale, dar ce aparent pare că persuasiv le înglobează, omul este îndumnezeit în substanța sa intimă ,,bob logodit luminii”, prin accentuarea patetică a apartenenței nemijlocite la LUMINĂ. Lumină care, prin întruparea în Cuvânt şi înălțarea pe cruce picură ,,lacrima” paradoxală care ne ,,cântă” pe noi ,,poeme de argilă”. Din care, pentru a reînchide cercul, trebuie să ne zidim contemplatori activi, ,,din ochi de înger”, privirea care să pătrundă până acolo unde lumina uită de sine şi devine ,,iubind, Iubire”. Pentru că albastrul cerului nu este o culoare, este liniştea dinaintea facerii lumii, adică Iubire în stare pură.

Acest sonet, dincolo de exprimarea magistrală a antitezei dintre Bine şi Rău, şi aş putea vorbi aici fără reținere despre ,,stilul ichimian” inconfundabil şi inimitabil, este una dintre cele mai frumoase parabole despre ,,Precum în cer, aşa și pe pământ”, sau, dacă doriți, despre cum tâşneşte din clipă spre veşnicie pământul spre cer. Sau, despre cum cerul îmbrățişează pământul din Voronețul fiecăruia din noi.

Mulțumiri şi plecăciune, părinte Dumitru Ichim!

21 septembrie 2017

VAL RĂZEŞU

 

PSALMUL ALBASTRULUI DE VORONEȚ

de Dumitru Ichim

 

La cobră cânți din fluier, dar nu îi schimbi năravul

De-a fierbe iadu-n gușă, foc clocotind veninul,

Că mă întreabă veacul, la Voroneț zugravul,

Din care ochi de înger, Eden, fură seninul?

 

Tu n-ai să știi că-n slovă, boieluri din otravă

Le-am mestecat, aleaso, ca să rămâi Iubirii

Bob logodit luminii, nepângărit de pleavă,

Cum dragostea și moartea port chipul răstignirii.

 

Nici astăzi nu-i zvântată cerneala viperină!

La fel de pură-i slova, cu tine-n clorofilă.

Poate așa Iubirea din plinul de lumină

Și-a frământat cu lacrimi poemul de argilă.

 

Psalm lung al suferinței, turcoază-n spus, zidire,

Numai când țipi cu iadul, poți fi, iubind, Iubire!

 

Alexandru NEMOIANU: O claie de fân

Acuma câteva veri, l-am văzut pe prietenul pe Ioan Banus adunând fânul cosit câteva zile mai devreme şi felul în care a clădit o claie de fan într-o poiana din hotarul satului Borlovenii-Vechi, de la poalele Semenicului. Era o poiana mică,aşa cum sunt multe în părţile acelea, frumoasă, curate, smulsă dintr-o sălbăticie rămasă neclintită, în toată măreţia ei de la începutul vremurilor. O poiana care mărturisea despre prezenţa omului şi semnul lăsat de el în lume. Era o întâmplare tulburătoare care vădea orânduială temeinică şi care ascundea o învăţătură încă mai adâncă.

A început lucrul întorcându-se cu faţă spre răsărit şi închinându-se cu semnul Sfintei Crucii, semnul prin care Cel care stă deasupra vieţii şi a morţii a ales să mântuie lumea. De jur în jur era doar pădurea încremenită, în liniştea după-amiezii de vara, iar în poiana, era fânul, aflat în neorânduială şi care, aşa cum se găsea nu folosea la nimica şi părea doar să sporească şi să se adauge anarhicului asediu al elementelor neîmblânzite. Cu grijă,prietenul meu a tăiat un par înalt şi drept de gorun, l-a curăţat de crengi şi de noduri, l-a înfipt drept ca pe o facile în mijlocul poienii şi apoi a început strânsul. Încet, cu răbdare şi îndemânare, fânul a început să se adune în jurul părului bine mirositor.

Ceea ce fusese haos şi neorânduială devenea formă şi mărturie că lucrarea omului în lume are şi trebuie să aibă şi rost, şi ţintă, şi frumuseţe. Căci puţine lucruri au emoționanta şi nobila frumuseţe a clăilor de fân din ţinuturile de munte româneşti. Lucrarea se făcea cu temei şi drămuită într-o mireasma care nu poate fi descrisă, dar care ştiu că nu are egal. A încheiat lucrul după câteva ceasuri. Mica poiana strălucea de curăţenie, iarbă era egală peste tot şi hotarele stăvileau şi ţineau în locul lor pădurea şi agresivitatea ei. Fără gesticulații inutile, omul îşi afirmase prezenţa din nou şi făcuse, după putere, lumea mai frumoasă. Prietenul meu a strâns cu grijă puţinele unelte, s-a întors spre răsărit şi din nou s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci.Cele pe care le-am văzut atunci au un înţeles adânc şi cuprind o povaţa statornică.

Asemenea fanului din poiana Borloveniului, şi noi ne aflăm răspândiţi, izolaţi şi în voia vântului şi la cheremul tentaţiilor de tot felul arătate de de haosul negativităţii pure. Este de tot limpede că doar în conlucrare şi laolaltă putem face o zidire tare şi cu sorţi de viaţă îndelungată. Asta nu înseamnă să ne pierdem personalitatea individuală unică sau, încă mai puţin, să o abandonăm de bună voie. Omul nu este făcut să stea în turmă şi să îşi îngroape “talantul”, el are de împlinit un destin şi o chemare care rămân unice şi nerepetabile. Lumea, în toată măreţia ei, a fost făcută pentru toţi, dar şi pentru fiecare în parte. Această este o taină peste măsură de adâncă şi care ne oblige pe toţi şi pe fiecare să fim mereu treji în cuget, pentru a nu vătăma nici rostul care este al Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O claie de fân” →

Al. Florin ŢENE: Care sunt argumentele care m-au făcut să scriu romane despre scriitorii interbelici

          Exista pe vremuri o colecție de popularizare a unor evenimente istorice, sau a unor personalități, pe care, noi elevii, o citeam cu mare interes. Pe lângă aceasta au început să apară romane despre viața romanțată a unor scriitori din literatura universală, dar și din literatura română, cărți pe care le studiam cu pasiune, respingând studiile seci, anoste și plictisitoare apărute între coperțile cărților cu aer academic.

         Acele romane ne atrăgeau prin felul de a aborda viața romanțată a scriitorilor, modul de a creiona atmosfera socială în care au trăit și mai ales felul cum zugrăveau realitatea, în contextual vieții acestora. Astfel, autorii acelor cărți ne făceau să trăim și să suferim alături de ilustrele lor personaje, iar pe nesimțite învățam viața și opera personalităților– „oameni viiˮ – ale acelor romane.

        Pe când eram elev la liceu, am citit cu interes Romanul lui Eminescu, apărut în perioada 1935 – 1936, la Editura Națională– Ciornei, cu cele trei volume Luceafărul, Nirvana și Carmen Seaculare, L.N. Tolstoi în amintiri și scrisori, Editura ARLUS – Cartea Rusă, 1953, de I.E. Repin, Viața romanțată a lui Stendhal, de A. Vinogradov, apărut la Editura „Cartea Rusă”, în 1959, Viața lui Tolstoi, vol. 1,2 și 3, de Henri Troyal, apărute la BPT, sau, după studiile universitare, Cervantes, de Bruno Frank, apărută la Editura Pentru Literatură Universală, București, 1969.

           Astfel de cărți au deschis drumul spre înțelegerea vieții scriitorilor și a unor personalități din istoria culturii române dar și din cultura universal.Aceste cărți m-au făcut să înțeleg studiile științifice despre scriitorii pe care îi învățam la facultate. Cărțile de acest gen au influențat, nu în puține cazuri, destine, au modelat caractere. Fiindcă, așa cum spunea Thomas  Mann: „Minunat lucru când omul are o cauză pe care o apără! Asta îl face și pe el frumos și îi face frumoasă și cauza.ˮ.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Care sunt argumentele care m-au făcut să scriu romane despre scriitorii interbelici” →

Olguța LUNCAȘU TRIFAN: De astăzi și de ieri…în sonet și în rondel

Sonet – îndemn la meditație!  

 

Pe-un prag de gând așează-ți dor și frunte,

Să stea la umbra nopții printre vise,

Să cearnă vorbe-n vânt, demult promise,

Din cele care țin legat-o punte.

 

Gândind curat, observi că sunt premise

Să rupi zăgazuri, urci spre vârf de munte,

Ușor ca șoimul – el știind să-nfrunte

O clipă aspră, dulci furtuni permise.

 

Când viața-i prinsă-n zbateri, sclav la chinuri

Te lași și uiți cărarea, mergi prin lume,

Te-mbeți cu apă rece, seci veninuri,

 

Uitând cum ai zâmbit cândva, anume…

Nu-i timp să-l pierzi, sorbind trezite vinuri,

Când zori se-nalță, clipei dă-i un nume!

 

 

Rondel dorului  

 

Chemarea dorului când frânge gânduri

Şi stau la rând cuvinte-n căutare,

Răspântii de tăceri scriu albe-rânduri

Cu slove nevăzute de uitare.

Continue reading „Olguța LUNCAȘU TRIFAN: De astăzi și de ieri…în sonet și în rondel” →

Ileana VLĂDUȘEL: Dincolo de orizont (poeme)

Dincolo de orizont, văd, rând cu rând,

cum se întorc cocorii purtând

pe aripile întinse poemele mării

și mai văd clipele răsăritului și ale înserării

înflorind din stele ce-și țin

luminile aprins într-un veșnic Crăciun.

Dincolo de orizont văd țărmuri albastre

și porți deschise prin care pătrund speranțele noastre.

Zilele își desfac

dincolo de orizont, petalele clipelor transformate în șirag

pe care ni le dăruim unii altora, cu drag.

Peste privirea celor ce-i adună eternității cuvinte, zilele cad

din copacul timpului și se sparg

în bucăți de infinit și apoi se prind

de suflet și se aprind

încălzind nopțile celor ce plâng.

Abdică, dincolo de orizont, cutume purtate

în formă de cruce de visele noastre în spate

și ard pe țărmul aprins al dorințelor împlinite.

Dincolo de orizont, orb,

timpul se împiedică și se oprește în loc.

Simt privirile stelelor rătăcite

peste dorințele mele așteptând să fie împlinite.

Curg, printre umbrele roase de gelozie

cuvintele și încep să se adune în poezie.

Strigă în culori curcubeul, plângând

în picături de zâmbete peste ceruri verzi și sunt

țărmurile pline cu vise

ascunse în scoici și aduse

de promisiuni ajunse la ceas de împlinire.

Dincolo de orizont te văd cum mă privești

de parcă aș fi coborât din cartea cu povești,

mă aud vorbind și te văd

pe tine ascultându-mă și atunci mă rog,

să-mi rămână casa dincolo de orizont.

Mă aplec și ridic din nisip o efemeră

urmă de viață

și râd cum n-am râs până acum, niciodată.

După gratiile acestei lumi, dincolo de orizont

mă caut și mă regăsesc,

pentru că acolo e calea

ce ne va împlini chemarea!

27.09.2020

 

 

Nuntă cu alai de frunze

 

Toamna nuntind, lavandă în buchete,

Voalul în vânt i-acoperă pletele.

Timpul dorind mireasă repede

Îl pune naș, pe septembrie.

Popa citind legămintele, jură

Timpul că-i este toamnei măsură.

Plâng lăutarii, blând peste strună,

Toamna își pune roade în cunună.

Cad ruginii lacrimi din ramuri,

Frunze ce sunt în toamnă flamuri.

Miri și nuntași, cântă împreună.

Timpul îi prinde miresei cunună

Struguri cu viță și gutui coapte,

Alb crizanteme, dalii în brațe

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Dincolo de orizont (poeme)” →