ZAMFIR ANGHEL DAN: Toamna culesului (poezii)

Dimineață senină în ochii tăi aprinși de dorinți

 

Cu palma ta fină

mă întinzi sub umbra brațului tău

și îmi ceri

și îmi dai

din luminile zilei

ce se uită la noi

cum fericiți

ne atingem

topindu-ne

în dorinți

și nevoi.

 

și mă tot  strângi

și mă tot dai înapoi

și mă tot iei

și mă întorci pe unde umblam amândoi

că nimeni ca noi

nu visează a fi

ce am vrut

și dorit

vis a fi împlinit

în toamna culesului de iubiri

crescute azi

în pomii goi

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Toamna culesului (poezii)”

Alexandrina TULICS: Plicul cu ștampila roșie

Aşezată lângă colţul ferestrei, aplecată pe fotografia ce o ţine în tremurul mâinilor, acoperită de lacrimi mari, dureroase, care se sparg de fizionomia părinţilor… odată fericiţi… fetiţa cu nume de înger, murmură printre lacrimi, cuvinte şoptite, dureroase, nişte rugi par a fi, ce vor să-i aducă pe părinţi împreună. Îi urmăreşte privirea mamei atât de fericită, o promisiune ce se vrea veşnică în ochii celui care îi este tată şi pe care îl iubeşte atât de mult…
Le acoperă cu palmele căuş, feţele, şi le ridică pe amândouă odată, cu gândul la despărţitura dintre ei, făcută de ruptura fotografiei pe care a găsit -o atunci când cobora scările ce o duceau spre dormitorul părinţilor.
La început crezuse că, parcă ceva acoperea doar o parte din poză, dar cu cât se apropia mai mult, observă că erau două bucăţi din poza care părea să-i apere viaţa prin privirile fericite şi promițătoare ale părinţilor ei. Parcă-i auzise vorbind mai apăsat, (cu reproş) dar se gândise căci lucrurile ” oamenilor mari” îi fac să vorbească mai agitat sau apăsat.
… închise ochii şi se văzu într-un cărucior… cu mai multe roţi decât cele obişnuite pentru copii cu ”acele ajutătoare” ce venise prin ”comanda la domiciliu şi pentru care mama plânsese mult când îl primise. Mai tot timpul stătea în el, când mama avea treabă în bucătărie, când asculta cântări cereşti la care plângea sau atunci când plecau împreună (şi căruciorul le însoţea peste tot) dar mai ales serile şi le reaminteşte când, venit după o zi de lucru, cu haine prăfuite, tatăl îşi întindea mâinile spre ea şi în genunchi, acolo lângă căruciorul ei, se apleca şi o întreba rar.
-Ce face prinţesa mea”? Cum se simte prinţesa? Ce a mai făcut azi prinţesa? şi toate durerile ce-i ţintuiau micul trupuşor atât de chinuit din cauza bolii, parcă o părăseau şi se credea cu adevărat prinţesă!
Ea îşi scotea carneţelul pe care îşi nota dorinţele scrise să nu le uite, şi cu ochii închiși i-l arăta, iar el, se făcea că nu ştie să citească, astfel încât ea, trebuia să i le spună tare, de mai multe ori, până când în final el înţelegea toate dorinţele, şi îi promitea prinţesei împlinirea lor.
Înaintea Crăciunului, tata veni pe neaşteptate de la serviciu, se îmbrăcă altfel decât în hainele de lucru, o salută pe micuţă, îi spuse despre iubirea lui pentru prinţesa scumpă a inimii lui şi parcă la despărţire, avea ochii umezi… Câteva zile mai târziu, el, care o ducea pe braţe în fiecare seară la camera ei special amenajată (în funcţie de suferinţa ei), simţi cum pe barbă îi picase un bob de rouă cald, ce parcă o cutremură şi-i dădu fiori, ca o veste rea. Se gândi;
Să aibe legătură cu plicul cu ştampila roşie care îl făcuse atât de trist? Se lăsă totuşi în braţele lui puternice de tată, se simţi prinţesă şi-n acea seară, dar inima începu să-i bată repede a frică, o teamă pe care n-o cunoscuse până atunci, gândindu-se că ”ceva străin” ar putea să-i fure braţele tatălui în care se simţea pe deplin, prinţesă!

Continue reading „Alexandrina TULICS: Plicul cu ștampila roșie”

Ștefan-Constantin ȘELARU: Peripeții în Deltă

        Pe la jumătatea lunii noiembrie vremea se stricase de tot, zăpada nu căzuse prea multă însă gerul nu ne ierta de loc iar astfel, ba ajutat și de vânt, ne cam lipeam cu spatele de sobe însă, restul trupului se cam chinuia de dorul sobei.

         Astfel, în așteptarea îndreptării vremii după cum ne tot încurajau șmecherii de la METEO, ne chinuiam și noi cu țuică de prună făcută de mine acasă la Buzău pe care, uneori o mai și fierbeam iar care avea chef să se mai răsfețe, o amesteca în ceașcă folosindu-se de o linguriță plină cu miere. Și așa ne mai omoram timpul în așteptarea semnalului de mers la un iepure iar în așteptarea lui, numai ce mă pomenesc sunat de Iliușa, un bun prieten de al meu, pescar și vânător din Deltă.  Auzindu-i vocea care mi s-a părut cam abătută, fulgerat de gândul rău că o fi pățit ceva el sau nevastă-sa care era o lipoveancă zdravănă, lată în spate și cu niște palme cât tigaia de mari, după cum o alinta chiar Iliușa făcându-i cu ochiul pentru a o încuraja în timp ce ea trăgea vârtos la vâsle împingând astfel lotca de 24 de crivaci mai ceva decât motorul.

         – E totul în regulă ? – l-am chestionat eu imediat cu inima strânsă însă recunoscându-i încet, încet tonul bine știut al vocii, mi-am revenit imediat – Să nu-mi spui că, te-ai hotărât ca să vii pe la mine la o cocârță de prună !

         – Auzi, constat că, degeaba mi-am tot pierdut timpul cu tine dacă încă îi mai spui cocârț amărâtei tale de țuică leșinată !

         – Mă rog, … spune-i cum vrei tu, dar să știi că acolo la munte, cu asta ne ținem.

         – Treaba voastră dar, … când vii pe la mine ?

         – Păi, … pe vremea asta câinească ? – i-am răspuns eu aruncând o privire pe fereastră și zgribulindu-mă văzând cum vântul scutura copacii iar gheața formată pe crengile copacilor se fărâma datorită rafalelor vântului și curgeau pe jos.

         – Păi, … pe vremea asta ! – m-a bombănit el – Acum, pe vântul ăsta dai gâsca jos, așa cum mi-ai tot împuiat capul astă vară.

         – Ce vorbești ? – am ciulit eu urechile auzind de gâscă – Ori umblă gâsca pe vremea asta nasoală, sau pe la voi nu suflă rahatul ăsta de vânt ?

         – Auzi, … știi ce ? Mie spune-mi numai dacă vii sau nu pentru că, poveștile astea despre starea vremii nici noi nu ne mai pierdem vremea ca să le ascultăm.

         – Păi, … știu și io ce să-ți spun? – i-am răspuns eu cam încurcat  uitându-mă din nou pe fereastră – M-ai luat cam din viteză și tocmai mă apucasem ca să mai fac și eu câte ceva prin casă.

         – Hai, … las-o jos că măcăne ! – m-a persiflat Iliușa -, Zi mai bine că ți-e lene și te-am lăsat ! Eu oricum ar fi afară, mâine intru din nou în baltă iar dacă urâtele alea vor trece pe deasupra mea le spun că tu mai vii la vară, că acuma stai la căldurică, ori cumva, de zgârcit ce ești, nu vrei să vii pe la mine ca să nu-mi aduci o sticlă cu rachiu d-acela făcut de tine și de adormit copii ?

         Cu replica asta, m-a dat imediat gata așa că, aruncându-i o privire soției care se tot încrunta la mine presimțind că nu mai aveam mult și o zbugheam la vânătoare, i-am răspuns morocănos:

         – Bine, mă … mincinosule ! Mă îmbrac și pornesc spre tine dar vii să mă iei de la bac ! Clar ?!

         – Normal că vin ! – mi-a răspuns el deodată bine dispus – Cam în cât timp ajungi ?

         – Păi … la mine e ora zece, dar la voi cât e ceasul ?

         – Hai mă, lasă-te de goange, că doar n-om funcționa de pe ora Moscovei ! Bine, dacă pleci într-o jumătate de oră că știu eu când să vin ca să te iau de la bac și să nu mai traversezi Dunărea că nu știi cum s-o suci vremea până ajungi tu și mă vei înjura când vei serba Sfântul Paște pe aici prin baltă – după care, cu un hohot de râs a închis aparatul iar eu deja începusem ca să-mi adun ce aveam nevoie pentru noua escapadă.

         – Deci, pleci ? – m-a chestionat nevastă-mea stăpânindu-și cu greu râsul – Voi vânătorii ăștia de țuici și cocârțe cum îi spune Iliușa,  v-o mai fi rămas ceva minte, ori vă lăsați în voia sorții ?

         Nu i-am mai răspuns așa cum o merita deoarece mă concentram doar la ce iau cu mine fiind astfel atent ca să nu uit ceva important iar în jumătatea de oră promisă mă aflam deja la volan având cap-compas Delta.

          Ajuns la destinație când deja începea ca să se însereze, am parcat iute mașină lângă un gard și în pas alergător m-am cocoțat pe puntea bacului pe când tocmai căpitanul încălzea motorul așa că, n-am avut nici un moment pierdut iar când am ajuns pe la jumătatea canalului l-am și zărit pe Iliușa aflat deja pe malul opus fiind în așteptarea mea.

         – Hai mă, că mi-era teamă să nu mă apuce dimineața aicea ! –  m-a și luat el la zor îmbrățișându-mă bine dispus după care,  mi-a smuls rucsacul din mână și l-a azvârlit în lotca amarată de o tufă crescută pe mal – Hai, țopăie și tu după bagaj că acuma pornesc !

         Odată cu mine s-a urcat și el pe bancheta de lângă motor iar tipul cu care l-am zărit că stătuse la taclale i-a deznodat iute parâma ce era legată de o tufă de pe mal și i-a aruncat-o în lotcă exact în momentul în care Iliușa o și pusese în mișcare.

         Cum am intrat pe Chilia am și fost îmbrățișați chiar din față de vântul mult mai câinos decât cel de la București așa că, aducându-mi aminte cu mare dor de mănușile îmblănite uitate în șifonier mi-am înghesuit ambele mâini pe sub scurta îmblănită străduindu-mă ca să astup fiecare locușor pe unde se strecura jigodia aia de vânt înghețat.

         Dunărea era goală cum foarte rar o mai văzusem iar noi eram singura barcă pe tot canalul și uitându-mă ceva mai atent la Iliușa i-am descoperit vreo câțiva țurțuri atârnați de firele de păr ițite pe sub căciula de blană trasă bine peste frunte. Altfel, imaginea Deltei era mirifică așa cum a fost mereu sub puțina zăpadă picată și care astfel albea tot malul.

         – Precis că, la noapte ne va ninge poate ceva mai hotărât ! – mi-a strigat Iliușa străduindu-se ca să se facă auzit – iar apoi a continuat aruncând o privire spre cherhanaua pustie de la Mila 23 – Hai, că pe canalele asta mai mici prin care ne vom strecura noi nu va mai sufla mizeria asta de vânt înghețat.

         După nu prea mult timp a intrat pe Canalul Litcov iar curând a cârmit spre mal unde am zărit un bordei prăpădit rău de tot:

         – Ăsta-i hotelul unde ne vom caza ? – l-am întrebat eu cam îngrețoșat de imaginea adăpostului.

         – Auzi, mă ? Când te vei dezgheța la căldurica lui să vezi ce drag îți va fi de el !

         Am tras amândoi de prova lotcii reușind cu destulă dificultate ca să o cocoțăm ceva mai sus pe mal după care, am intrat în bordeiul lui Iliușa mobilat numai cu o plită bine încinsă și plină cu jar și cu asta, basta.

         – Păi, bine mă, vânător pârât ce ești, … asta ți-e cabana ?! – L-am luat  eu peste picior?

         – Ori nu-ți place ? – mi-a răspuns el cam acru, după care a pufnit în râs – Ce-ți lipsește aici ? Căldură ai din plin, vântul nu suflă, ploaia nu răzbate, de nins, ninge doar afară iar ca mobilier, avem astea două blănuri de oaie pe care vom dormi împărătește, învelindu-ne tot cu ele.

         Eu tot auzisem de ”cabana lui Iliușa” însă, de vizitat era prima oară când îi călcam pragul așa că, văzându-mă cam surprins, Iliușa s-a așezat pe un butuc de lângă intrarea acoperită cu o scoarță groasă și mi-a făcut ochiul spre un alt butuc aflat mai lângă plită:

         Hai, ia în primire și tu fotoliul ăla ca să stăm ca boierii la căldurică și să ne distrăm cu un rachiu de prună de la tine ori cocârț de la mine.

         – L-am adus, nu-ți fie teamă – i-am zâmbit eu trăgând afară din rucsac sticla plină cu țuică – Ori credeai că i-o las în grija soției ?

         – Nu, eram sigur că o vei aduce însă aici pe baltă, cocârța domnește așa că … – și fără alte argumente a dus sticla la gură din care a sorbit îndelung apoi, mi-a întins sticla din care, la rândul meu, am sorbit și eu un gât zdravăn după care mi s-au cam aburit ochii dar m-am ținut tare și spre mulțumirea lui i-am lăudat-o:

         – Harașo, cocârța asta a ta, că mi-a mers la suflet !

         Un timp, am mai stat la taclale până când a ieșit complet din noi frigul care ne cam înțepenise după care, ne-am întins amândoi pe cele două blănuri dar fără să ne învelim cu ele deoarece în bordei era chiar mai mult decât cald.

         – Uite ce facem mâine – mi-a spus Iliușa privindu-mă cu atenție –  Nu ți-am spus la telefon pentru că nu avea rost. Undeva în apropiere de noi, e o zonă cam neumblată și unde, ieri, când am vrut ca s-o tai pe acolo pentru a-mi vedea porcii aflați pe un grind, o namilă de mistreț m-a atacat dar l-a oprit Mușa, câinele meu cel vrednic. Astfel, s-a tot dat la el și l-a ținut în loc iar eu nu aveam la mine nici arma și nici măcar sulița așa că, doar i-am dat cu huo !

         – Adică, cum te-a atacat ? – l-am chestionat eu cam înfiorat.

         – Exact așa cum îți spun. A pufnit spre mine cu capul aplecat în jos iar eu eram fascinat de lungimea colților lui ca niște seceri însă, Mușa s-a dat tare de tot la el așa că, fiara m-a lăsat pe mine și s-a repezit la el.

         – Și ? A pățit ceva ? – l-am întrebat eu încruntându-mă – Sper că nu l-a rănit !

         – Ba da – mi-a răspuns Iliușa încruntându-se și el – I-a spart burta cu unul din colți dar nu i-a putut face mai mult rău deoarece m-am repezit și eu la el strigând și lovindu-l cu un lemn de pom găsit pe jos.

         – Și ? – l-am presat eu înfiorat de emoție ca să-mi relateze mai departe .

         – Păi, … și cam atât deoarece, speriat de răcnetele mele mistrețul s-a întors și a dispărut în stuf iar eu, l-am luat pe Mușa în brațe și am fugit cu el la un veterinar pe care-l cunosc fiind și vânător așa că, s-a apucat imediat și l-a cusut dar i l-am lăsat acolo în convalescență până se va vindeca.

         – Uuuf ! – Bine că a scăpat – am oftat eu de emoție.

         – A scăpat însă, așa cum m-a sfătuit și veterinarul, cu el nu mă mai pot duce un timp la mistreți așa că, nu-l voi mai putea ține aici cu mine pentru că, scârba aia de mistreț bântuie mai mult pe Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Peripeții în Deltă”

Udayan Thakker: Amrutlal *

Amrutlal *

 

Cu cerneală verde, uneori roșie
și-a scris cândva Amrutlal poeziile,
trecându-le pe curat, foarte atent,
într-un jurnal legat în piele.
Îl bântuia, din când în când, coșmarul
că ar muri de ciumă, timpuriu,
iar poeziile sale ar rămâne
uitate, nedescoperite.

 

Dar Amrutlal a avut viață lungă.
(Mi-a fost prieten.)
În anii care i-au fost dați, a apucat să vadă
cum se năștea propria lui Culegere de Poezii
dar și cum ele
au îmbătrânit și au murit.

 

Udayan Thakker, India

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg
* Numele unei persoane, (tradus literal: “Nemuritorul”)

Mihaela GUDANĂ: Toamnă îngerească (poeme)

Cuprindere

 

Peste toate-avute toamna iar scrie,

și pe trupul verii colorăm plecări

un mesteacăn plânge într-o poezie

crengile-n tăcere leapădă-ntomnări.

 

Vine din departe strigătul pe drumuri,

la fereastră noaptea va turna timid

toată ploaia noastră peste-atâtea nuduri,

apoi amintirea zilelor o-nchid.

 

Se aud în zare, în livadă merii

cum își scriu păcatul ce îl poartă-n gând,

vine de departe, toamna-n trupul verii

cu un coș de doruri rupte dintr-un crâng.

 

Peste toate-avute, sufletul așteaptă,

coaja de mesteacăn sângerează lung,

peste alb e toamnă, leacul ei se-ndreaptă

într-un cântec simplu să te mai conjug.

 

 

Umblet

 

Pe unde umbli vară, desculță, goală-n vânt?

Mai ai soare pe-afară, putere în cuvânt,

Te rătăcesc prin mine, demult, prin trup mereu,

Simt vene de căldură rămase-n gândul greu.

 

Pe unde umbli vară? Ți se usucă trupul,

Azi pielea arămie, se-aseamănă cu lutul.

Se va uda de ploaie, se va albi de brumă,

Știu că te doare norul ce va veni în turmă.

 

Pe unde umbli toamnă? Ce mare ai crescut!

Îți simt învăluirea dintr-un destin pierdut.

Ești plină de tăcere, te știu, te recunosc,

Să mă topești în miere, că-n suflet te cunosc.

 

 

Aceeași limbă

 

În aceeași limbă înfloresc toți pomii,

în aceeași limbă ne topim în noi,

limba verii coace în adânc rizomii

toamna ne ascunde într-un dor de ploi.

 

Cu aceeași pace trecem spre-ntomnare,

în aceeași limbă streșinile plâng,

vin cuvinte ude dintr-o depărtare,

în aceeași limbă mâinile îmi frâng.

 

Și-n aceleași vremuri se răsfiră zile,

în aceeași limbă coborâm în noi,

în aceeași limbă sufletul pe file,

scrie despre toamna pusă-n amândoi.

 

 

Adăugare

 

M-adaugă umbra la toate ce sunt

de-atâta culoare dispusă

în fața culorii am gândul cărunt

și-n linia zării sunt pusă.

 

Mă strâng pe la umeri și cad desuet

atâtea cuvinte-n concerte

m-adaugă umbra în visul concret

și strig unui chip să mă ierte.

 

Că-n fața culorii o umbră am fost

mereu cu dispunerea-n urmă

m-adaugă lumea la toate cu rost

când vraja în soare se curmă.

 

 

Toamnă îngerească

 

Să stai o oră și s-asculți

Cum vine întomnarea,

Cum cad lăstunii nopții-n munți

Să înnegrească zarea.

Încep aproape, rând pe rând,

Drumuri să-ngălbenească,

Să stai o oră doar în gând

Cu toamna îngerească.

Într-un târziu, din cer mieros

Să cadă-n drum poveste

S-asculți o oră vis frumos

Când vara nu mai este.

 

 

Venire

 

Când  a venit toamna

m-am ridicat în picioare.

Mă uimise venirea ei.

Poalele zilei

s-au îngălbenit timid

și aerul de pe umeri

a început să danseze.

Din inelul timpului

a început să plouă

o nouă poveste.

Dincolo de perdele

câteva păsări

și-au strâns cântecul

pentru noi.

Continue reading „Mihaela GUDANĂ: Toamnă îngerească (poeme)”

Rexlibris Media Group: POEZIE FĂRĂ FRONTIERE

 

Antologia în limba română a poeziilor promovate săptămânal
prin fundația ITHACA – Spania

Editura Tiparg, Pitesti, 2020, nr. 21

in „Biblioteca Revistei Curtea de la Arges”

(www.curteadelaarges.ro)

  • 207 de poezii semnate de 200 de poeți contemporani din întreaga lume

O antologie unică, de poezie modern internațională, provenind  din țările: Algeria, Argentina, Austria, Australia, Belgia, Bosnia, Brazilia, Bulgaria, Chile, China, Columbia, Croația, Cuba, Republica Cehă, Republica Dominicană, Egipt, Marea Britanie, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Guatemala, Ungaria, Islanda, India, Irak, Iran, Irlanda, Israel, Italia, Japonia, Coreea, Creta, Kurdistan, Liban, Malaysia, Mexic, Maroc, Nicaragua, Peru, Filipine, Polonia, Portugalia, România, Rusia (Anna Akhmatova), Senegal, Slovacia, Africa de Sud, Spania, Suedia, Taiwan, Thailanda, Turcia, SUA, Ucraina și Uruguay.

***

Nu mă socoti migdal

 

Fă-mă amar,

socoate-mă migdal.

Paul Celan

 

Nu mă socoti unul de-al lor,

nu mă pune-n rând

cu amărăciunile toate

sau cu tenebrele cele mai sumbre.

 

Să nu mă socoți o migdală de-a ta.

 

Dă-mi mie mai bine,

când noaptea-i prea deasă,

al stelelor licăr

și speranța în zori,

al visului mac.

 

Germain Droogenbroodt, Spania – Belgia

Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

în colaborare cu autorul

***
Cartea se poate comanda în România, la prețul de 25 de lei, la adresa:
curteadelaarges@gmail.com
Trimiteri în străinătate cu preț ajustat tarifului poștal internațional.

„Frumuseţea va salva lumea”, spus-a Dostoievski, iar asta o ştiu şi o încearcă dintotdeauna poeţii. Germain Droogenbroodt, poet belgiano-spaniol, de fapt, poet al întregului mapamond, s-a implicat cu trup şi suflet în „salvarea lumii prin poezie”, coordonând de ani buni o „campanie” cum nu ştiu să mai existe alta: un poem pe săptămână, de autori de pe toate continentele, tradus în zeci de limbi, trimis la mii de adrese e-mail şi publicat în reviste de cultură din diverse ţări – inclusiv în Curtea de la Argeş (www.curteadelaarges.ro). „Responsabil” cu limba română în echipa sa este Gabriela Căluţiu Sonnenberg.

Cei doi ne oferă prin cartea de faţă o veritabilă piesă bibliofilă: aproape 270 de poeme, traduse în româneşte, de peste 200 de autori, unii dintre ei fiind nume mari ai literaturii. Doi profesionişti, entuziaşti-împătimiţi, o muncă sisifică, un rezultat pe potrivă – o antologie de colecţie.

„O boală învinsă-i orice carte”, ne asigură un vers al lui Lucian Blaga. Avem confirmarea în faţa ochilor… (Acad. Gheorghe Păun)

 

Larisa Popescu-Chedic: Învăţătorii

Învăţătorii

 

Cad frunze ruginii- e toamnă aurie,

E zi de sărbătoare pentru învăţători,

Felicitări primiţi cu plecăciune,

Vin din mulţumiri buchete mari de flori.

 

Seminţe de „boabe alese”

Tu semeni în suflet copilului,

Seminţele cunoştinţelor

Al omeniei şi binelui,

 

Succesul elevilor „boabe de dor”

Cu ele înfloreşti, bun învăţător,

Elevi realizaţi ,,boabe de  mărgăritare’’

Bunule învăţător  – sunt succesele tale.

 

Aşa ţi-e menit  – tot muncind să trăieşti,

Să semeni în suflet căldură,

Şi dragoste mare să altoieşti

De carte, frumos şi cultură.

 

Ca taina adâncă ţi-i vorba,

Ai suflet curat ca izvorul,

Privire pătrunsă şi blândă –

Aşa e doar Învăţătorul.

 

Trec anii în zbor de cocori,

Şi zilele viaţa le cerne,

Dar stima pentru Învăţători

Rămâne pe veacuri eternă.

 

Se închină spre tine ca stropii de rouă.

Foştii elevi  ce te poartă în gând,

Viaţa să-ți fie ca o primăvară.

Că urmă frumoasă laşi pe Pământ.

 

 

Larisa Popescu-Chedic,

directoarea căminului cultural

din Pătrăuţii de Jos.

 

Eleonora SCHIPOR: Sărbătoarea noastră deosebită

          Prima duminică a lunii lui Brumărel ne vine cu o sărbătoare deosebită în viața noastră – Ziua lucrătorilor din învățământ. Ziua Profesorilor.

         La CIE Cupca este o sărbătoare deosebită. Este ziua autoconducerii. Elevii claselor superioare devin pentru o zi profesori. De asemenea  pregătesc un concert dedicat acestei zile deosebite. Felicitări, versuri, cântece, urări de bine răsună în această zi cu drag pentru dascălii iubiți.

         Nu uităm în ajun să-i felicităm și pe veteranii învățământului public, cei care zeci de ani au trudit în această școală, iar acum se află la odihna binemeritată.

         Foștii elevi deasemenea nu uită să ne felicite trimițindu-ne mesaje prin rețelele de socializare, telefon etc. Le mulțumim și conducătorilor altor instituții care nu uită să ne felicite. Felicitări și urări de bine primim și din partea părinților elevilor noștri.

         Această sărbătoare este o sărbătoare a întregii societăți, or, la vremea lor toți au trecut prin școală și de aici au plecat pe căile vieții.

 

***

 

Un buchet de crizanteme în toamnă

Membri comitetului școlăresc, ai cercului «Tinerii muzeografi» și ai cenaclului literar «Lămâița», toți elevii de la CIE Cupca felicită cu multă stimă, căldură și dragoste pe toți pedagogii acestei instituții de învățământ cu prilejul sărbătorii profesionale.

         Bunii, scumpii, multstimații noștri dascăli ! Fiți întotdeauna așa cum sunteți, cum vă știm și cum puteți doar dumneavoastră să rămâneți mereu – sinceri, harnici, grijulii, pricepuți, binevoitori, îngăduitori, răbdători, amabili, neobosiți, neosteniți, minunați…

         Bunul Dumnezeu să vă dăruiască multă-multă-multă sănătate și tot ce vă doriți să vi se împlinească întocmai. Ne cerem din suflet iertare pentru că vă supărăm și vă necăjim uneori, dar vă iubim și vă prețuim, și rămâneți în inimile și sufletele noastre ca oamenii ce ne-au altoit cele mai nobile și și frumoase calități omenești : cinstea, omenia, adevărul, bunătatea, dragostea de viață, muncă, carte, neam, baștină, grai, credință, sat, meleag, stima și ajutorul reciproc.

         Ne închinăm în fața domniilor voastre pentru munca enormă ce o depuneți de-a lungul vieții ca noi elevii de azi, cei de ieri, cei de mâine să ajungem oameni adevărați.

         Să trăiți mulți ani frumoși, buni, bogați, bunii și iubiții noștri dascăli, și semănători de lumină în sufletele celor pe care îi și i-ați instruit cu atâta bunătate și bunăvoință. Toate florile acestei toamne vi le aducem la pragul sufletelor dumneavoastă nobile și pline de bunătate.

         La mulți, mulți, mulți Ani, dragii noștri!

 

***

 

Foștilor mei învățători

 

Dragii mei învățători,

Bunii mei sfătuitori,

Să trăiți atâta căt doriți

Și nicicând să nu îmbătrâniți.

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Sărbătoarea noastră deosebită”

Carmen GIGÂRTU: Rătăcit printre oameni

Un copilaş este un înger ale cărui aripi descresc pe măsură ce picioarele îi cresc.” Mark Twain

 

Era un copil ciudat. Cădea în extaz la răsăritul soarelui şi în agonie la apusul lui. Ştia că el vine din lumina aceea puternică care seamănă cu a soarelui. Se furişa de ai săi şi se ducea în grădina înflorită, unde floarea de piersic roz-albă îşi răspândea parfumul. Se aşeza pe valurile de iarbă şi cânta soarelui. Sta în verdele ierbii minute în şir, fascinat de soare şi de cer. Seara se aşeza pe pragul casei, privea stelele şi vorbea cu ele.

Vroia să fie şi el acolo sus, printre stele, să le atingă, să le îmbrăţişeze, să le spună că le iubeşte. Se simţea singur şi părăsit în lumea oamenilor.

Era ceva în interiorul acelui copil care-l făcea să ardă de dor pentru o altă lume. Lumea în care era, lumea în care venise nu era a lui. Ştia, simţea asta cu toata fiinţa lui micuţă.

Priveşte în oglindă cu o mare curiozitate chipul care-l vede. Simte că el este altfel. Chipul acela îi pare străin, la fel ca lumea în care a venit. El nu seamănă cu ceilalţi, vrea să fie ca ei dar nu reuşeşte .

Pe la vârsta de cinci anişori a fost dus la spital. În timpul operaţiei a visat un bătrân frumos îmbrăcat în alb, care a venit şi l-a luat în braţe ducându-l dincolo de norii diafani şi pufoşi.

Au ajuns într-un loc minunat, unde era un fluviu de lumină şi energie care strălucea ca artificiile. Bătrânul l-a lăsat din braţe pe undele acelui fluviu care-l mângâiau cu dragoste.

O, ce bine era acolo! Ce minunăţie! Îi plăcea atât de mult să se joace cu scânteiuţele fluviului care curgea pe verticală!

Era ciudat! Acel fluviu nu semăna cu nimic din lumea oamenilor şi copilul ştia că acolo este casa lui.

Genele se deschid din îmbrăţişarea lor şi se trezeşte într-un salon de spital cu gâtul bandajat.

Din ochişorii căprui curg două boabe de rouă. Nu, nu vrea să fie aici, în această lume străină . Vrea să fie pe steluţa lui, cu care vorbeşte în fiece seară.Vrea să fie în fluviul acela strălucitor. Vrea să fie cu acel bătrân frumos care-l plimbă printre nori.

Aici, în lumea oamenilor se simte rătăcit…….

După şapte zile operaţia s-a vindecat şi părinţii l-au dus la bunici. Bunicii erau nişte oameni minunaţi, la fel ca în poveştile cele frumoase. Zilnic pleca cu mioarele la păscut, în zăvoiul din faţa casei, unde îşi înălţau crengile către cer nişte anini seculari.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Rătăcit printre oameni”

Adrian MUNTEANU: Întoarce-te (Sonetoterapie)

ÎNTOARCE-TE!

 

Întoarce-te din plesnituri de stâncă,

Din scobituri de râpi muiate-n rouă;

Despică umbra muntelui în două,

Fugi de genunea norilor, adâncă.

 

Arată-mi chipul blând de lună nouă

Şi nu privi în urma clipei încă,

Să nu te soarbă hăul ce mănâncă

Frânturi de nimb, când împrejuru-i plouă.

 

Învinge-ţi neputinţa, prinde-ţi şalul

Căderilor de fluvii ce împart

Nădejdi şi spaime aţipind pe malul

Vegherilor clipind tăcut în cart.

 

Întoarce-te, iubito, sari în valul

Izvoarelor ce nu ne mai despart!

————————–

Adrian MUNTEANU

Brașov,

2 octombrie, 2020