Volumul-antologie de proze scurte al lui Gheorghe Andrei Neagu, „Tristețea lui Dumnezeu” – Editura UZP, București, 2019 – desfășoară, de cele mai multe ori, în fața cititorului, o umanitate obișnuită – atunci când acțiunea nu se mută în supranaturalul înzestrat tot cu atribute preluate de la aceasta –, căreia, intempestiv, i se întâmplă să fie împinsă dincolo de limitele firescului vieții ei, într-un tărâm aproape oniric, prin spectaculosul – grav, tragic chiar – care-și face apariția, de unde iese însă la fel de neașteptat cum a intrat, fără bulversări, fără a se lăsa copleșită, cel puțin în aparență, pentru a reintra în rutină.
Universul tematic al cărții este surprins, în principal, din două perspective, una obiectiv-auctorială și alta, subiectiv-actorială, însă delimitarea arealului fiecăreia este estompată, aproape în fiecare proză, sugerându-se, în felul acesta, identitatea lor, dincolo de aparenta autonomie, manifestare a unei tentative de evaluare detașată a datelor lumii construite de scriitor.
Cartea se deschide cu o proză ce evocă o iubire „anodină”, în plan declarativ, cum chiar actanta ei este numită de naratorul-personaj, cu toate că însuși gestul de a o readuce în prim-plan și de a insista asupra meandrelor ei mărturisește contrariul.
Urmează o relocare a atenției instanței narative, de data aceasta, într-un teritoriu ce poate fi sondat doar cu instrumentele imaginației, acolo unde personajele sunt Dumnezeu, Belzebut / Scaraoțchi și supușii lor imediați, sfinții și dracii, pe care, într-un registru ironic-parodic, dar și trist, naratorul îi înzestrează cu o seamă de calități, dar și cu metehnele inerente ale semenilor lui, care, la rându-le, nu ratează posibilitatea bănuită de a aplica aceleași criterii de înțelegere din lumea lor și celor dinspre care le pot veni puniția ori mântuirea, după caz. De pildă, Dumnezeu este trist, siderat tocmai de această măsurare a lui de către oameni după ei înșiși, drept care vor certitudini care, prin chiar existența lor, le pun sub semnul întrebării credința: „Trist, Dumnezeu se uita la maldărul de hârtii de la picioarele tronului său, semn că muritorii încă n-aveau încredere în forța cuvântului sau a gândului. (…) Se pare că muritorii aveau nevoie de o dovadă scrisă. Unii ceruseră și o ștampilă de la heruvimii ce-l slujeau cu credință”…
De tracasările pământenilor nu scapă însă nici alte figuri celeste ori opusele lor, fiindcă, spre exemplu, Sfântul Petru este reclamat la Dumnezeu pentru exigența exagerată care ar fi dus la golirea Raiului, în timp ce, prin compensație, în Iad, dracii nu mai fac față volumului de muncă, după o perioadă de stagnare, și acolo, a activității, astfel că Dumnezeu are de lucru nu glumă în vederea coordonării cât mai eficiente a mecanismului de funcționare a întregului, primindu-i în audiență pe cei prin care îl monitorizează, de pildă pe Belzebut, astfel că, la nivelul stilului, ludicul este o prezență constantă în unele texte.
Interferența, pe de altă parte, a realismului cu episoade create în descendența naturalismului, mărturisind atracția scriitorului pentru „felii de viață”, unde fuzionează obișnuitul cu aspecte ce frizează patologicul, constituie o altă latură a prozelor din cartea lui Gheorghe Andrei Neagu, în care, deși determinismul nu este prezent decât prin influențe ale mediului social, cu doar vagi referiri, la factorul ereditar, se etalează însă scene de o violență copleșitoare, mărturisind ca surse naturi umane anormale ce se defulează în momente prielnice, ducând la consecințe devastatoare pentru cei ce
sunt în preajmă.
Imaginile sunt adesea de o cruzime greu de urmărit. Iată numai două dintre ele: o tânără hoață, care fură geamantanul unei bătrâne extrem de generoase, de umane, este spulberată de un tren, iar, pentru că bunurile furate și actele rămân intacte, soțul bătrânei este chemat să identifice victima și, cu puțin scapă cu viață din această încercare, pentru ca, ulterior, să-și găsească soția cu buna dispoziție care o caracterizează, ocupându-se la bucătărie de treburile casei; un păpușar atras în mrejele unei artiste de la același circ, surprins de soțul depășit de forța cu care femeia își găsește totdeauna refugiu sentimental în brațele altora, îl mutilează pe bărbat și, cum viața se scurge din el odată cu sângele năboind din organul amputat, criminalul îl îngroapă, cu păpușile lui cu tot, dar lasă vinovată să trăiască, fiindcă are nevoie de ea în spectacole, probabil mai ales în cel al vieții…
Finalul este, cel mai adesea, scurt, brusc, fără comentarii, lăsându-i cititorului această posibilitate și pe cea de a medita la o realitate din care au fost inspirate prozele, unde acțiunea forțelor răului și formele lui de manifestare sunt /par irepresibile.
–––––––
Mioara BAHNA
București
24 noiembrie 2020