Lesne de văzut că, în România postdecembristă, nu numai că politica este (in)activitatea cea mai rentabilă, spre care se îndreaptă mulți dintre necalificații cu ifose ciocoiești (ariviști, impostori, tâlhari cu pretenții, demagogi, semidocți, falși culți, infractori sadea), dar și că acesteia i se alocă de la bugetul de stat fonduri consistente pentru derularea unor campanii electorale nelimitate în timp.

De pildă, 2019 a fost anul alegerilor europarlamentare (în prima jumătate a anului) și apoi (în a doua jumătate) al celor prezidențiale, pentru ca – în pofida pandemiei și a enormelor trebuințe sociale – anul 2020 să fie dedicat/sacrificat de iohanniano-orbanieni întru câștigarea cu orice preț a alegerilor locale (campania a început în februarie și, după amânarea scrutinului până pe 27 septembrie, a mers din plin toată vara), iar acuma se dă bice cu organizarea alegerilor parlamentare pe 6 decembrie (mă rog, asta își dorește K. Iohannis), dar pe care actualul Parlament, majoritar antipenelist, intenționează să le amâne până la primăvară.

Adică al doilea an plin ochi de lăbăreală politrucianistă și de realizări economico-sociale cu țârâita, în pofida amețitoarei viteze cu care Florin Cîțu și ciracii lui împrumută miliarde de euro de pe unde se nimerește…

Vasăzică, fiind politica mama bună și generoasă a nenumăraților aflători în treabă de pe aceste meleaguri (parlamentari, miniștri, secretari de stat, consilieri, ambasadori, consuli, diverși  băgători de seamă cu rang de sinecuriști), iată de ce partidele mari și mici s-au grăbit să-și depună listele cu catindați în termenul prevăzut de penibila noastră legislație, transparentă și inteligibilă doar atunci când nu afectează interesele de culise ale interlopilor cu cârmuitorii, parlamentarii, judecătorii, procurorii, polițiștii și aleșii locali. Altminteri (vezi îndelung discutata ticăloșie de la Caracal), tot ceea ce ilustrează nelegiuita cârdășie a grangurilor interni și externi se cheamă „mult zgomot pentru nimic” și, obligatoriu din punct de vedere demo(no)cratic, se termină în coadă de pește…

Și iaca așa (cică din grabnica trebuință de-a reseta politica dâmbovițeană!), alegătorii află următoarele lucruri amuzant-descalificante despre unii dintre coprofagii ei cu ștaif:

1)Aidoma lui Gagamiță Dandanache, detestabilul Călin Popescu-Tăriceanu (mai exact Trădiceanu) nu concepe să rămână pe dinafară după ce în trei decenii de postdecembrism n-a ratat niciun mandat, drept urmare, conștient că ALDE este pe ducă, el va candida pentru nou-vechiul Parlament de pe listele formațiunii Pro România. Asta da „jertă” liberalo-aldistă spre binele țării și al boborului!

2)Neinclus pe listele maramureșene și neposedând, aidoma înaintașului Gagamiță Dandanache, vreo scrisoare cu care la țanc să fie pus pe locurile eligibile, ofuscatul Liviu Marian Pop se întreabă pe internet (totodată întreabă cititorii) dacă merită să mai rămână în Partidul Social-Democrat (PSD). Păi, neicușorule, eu spun să nu te pierzi cu firea și să nu dezertezi din partidul care, Continue reading „George PETROVAI: Vrednicii urmași ai mult nevrednicului Agamiță (Gagamiță) Dandanache” →

Aristotel vorbea de zoon politikon, concepția potrivit căreia omul este un animal socio-politic. Adică, prin însăși natura sa, omul este destinat nu numai unei existențe biologice, ci și uneia sociale, care se cheamă făurirea binelui și căutarea fericirii. Cu completarea că fericirea (mai mult un concept decât o realitate, în mult mai mare măsură o năzuință decât o împlinire statornică) presupune o totală independență de constrângerile materiale și care – ne face cunoscut gânditorul antic grec – se realizează plenar doar în comunitatea politică. Asta deoarece „individul este este incapabil să o facă singur”. În plus, așa cum corpul este anterior organelor, căci întotdeauna întregul premerge partea, tot astfel statul este anterior familiei și omului. Ba mai mult, potrivit cinicei spuse că „Nimeni nu este de neînlocuit” (nu-i așa că ea pare de-o vârstă cu politica?), individul nu poate să existe fără stat, în schimb statul poate să subziste fără un individ.

Iată germenele statolatriei (rațiunile istorice și cele ideale ce alcătuiesc premisele necesității statului), oricât ar fi el de ticălos și abuziv în formele sale antice, medievale, moderne,  bolșevice și globalizante din zilele noastre, pe care, circa 1800 de ani mai târziu, florentinul Niccolò Machiavelli (1469-1527) l-a dezvoltat în micul său tratat Principele (memorial sau sumă de reguli, norme și sfaturi, apărut în românește la Editura Mondero, 2005, în traducerea Ninei Façon, cu o prefață de Alexandru Balaci), prin riscante idei de felul: „Responsabilitatea etică este totdeauna legată de scop și de finalizarea victorioasă a acțiunii și nu de mijloacele care pot fi utilizate” (de unde indiscutabilul machiavelism al concluziei „Scopul scuză mijloacele”, chiar atunci când aceasta pledează pentru unificarea politică a Italiei), „Morala de stat constă în subordonarea individului colectivității și intereselor sale, mereu superioare”, „Mântuirea sufletului nu este rugăciunea, ci fapta”, „Orice stat piere dacă nu trăiește în concordanță cu vremea”, „Principele constituie, la un moment dat, o însumare individuală a unui imens organism colectiv” etc., idei prin care autorul a dobândit nemuritorul rang de fondator al științei politice, „ca forță și formă autonomă a rațiunii” (Al. Balaci), iar scrierea lui pe acela de „adevărat program de redeșteptare națională”.

Sigur, ar fi multe de spus despre afirmațiile cu caracter politic ale celor doi gânditori. Dar cum prezentul articol nu și-a propus așa ceva, motiv pentru care niște ample digresiuni ar fi mai degrabă supărătoare decât bine primite de cititorii expeditivi, mă voi limita la următoarele precizări:

            1) Trăind într-o epocă anterioară creștinismului, Aristotel n-avea de unde să știe că adevăratul creștin nu este niciodată singur, deci n-are trebuință de încorsetanta comunitate politizată, și că fericirea lui se alimentează din bogăția și armonia lăuntrică, la care ajunge numai printr-o sinceră și neîntreruptă relație cu Dumnezeu;

            2) Statul n-a fost niciodată anterior familiei și omului, căci „statul nu este decât forma legiuită a vieții în comun a oamenilor” (Petre P. Negulescu), care – prin mijloace tiranice sau subtil-demonocratice – mereu caută să țină sub control cele două entități sociale fundamentale, ba chiar să demanteleze familia tradițională prin necontenitele lovituri sub centură pe care i le administrează în ultimul timp;

            3) Da, statul poate să subziste fără unul sau mai mulți indivizi, dar în plan umanitar-valoric devine opresiv și, ca atare, nevrednic în urma decimării elite sale intelectuale din considerente politico-ideologice (cazul statelor bolșevice), respectiv muribund printr-o expatriere mai ceva ca-n vreme de război (cazul României postdecembriste);

            4) Părerea mea despre morală și etică, mi-am expus-o, printre altele, în următoarea maximă din cartea Cuvinte-ncumințite (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2014): „Dacă morala este forța Binelui coborâtă la nivel uman, etica este binele forțat prin legi să-i confere umanului un anumit nivel”.

Astea fiind mult controversatele baze ale politichiei, pe meleagurile noastre lucrurile la acest capitol au fost și continuă să rămână catastrofale: odinioară cu rușinoase trădări (bunăoară, trădarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, apoi cea a mareșalului Ion Antonescu), respectiv cu coterii, furtișaguri și alte multe năravuri fanariote (păi, de florile mărului a inventat Nicolae Iorga termenul „fripturism”?); pe urmă cu frica, găunoșenia, lașitatea și primitivismul, în primul rând cel politico-ideologic, din sinistra perioadă bolșevică; astăzi, după trei decenii de postdecembrism eminamente ruinător pe toate planurile, cu trădări la tot pasul, impostori cu duiumul, analfabeți funcționali cu toptanul, aleși ce fură pe rupte cu legea-n mână, demnitari ce ar trebui să stea după gratii și infractori, tovarășii primilor, care ocupă demnități publice.

Continue reading „George PETROVAI: Politica – Blestemul de care omenirea nu poate sau nu mai vrea să scape” →